Stabilirea faptelor - Ilaşcu şi alţii contra Moldovei şi Rusiei - Jurisdicţia în regiunea Transnistreană
Pagina 2 din 6
II. STABILIREA FAPTELOR
25. Pentru a stabili faptele, Curtea s-a bazat pe probe documentare, observaţiile părţilor şi declaraţiile martorilor audiaţi la Chişinău şi Tiraspol.
26. La evaluarea probelor, în scopul stabilirii faptelor, Curtea consideră drept pertinente următoarele:
i. Pentru a evalua atât probele scrise, cât şi cele orale, Curtea a aplicat, în general, până la momentul dat, criteriul „dincolo de un dubiu rezonabil”. O astfel de probă poate rezulta din coexistenţa unor concluzii suficient de întemeiate, clare şi concordate sau a unor prezumţii similare şi incontestabile ale faptelor; pe lângă aceasta, comportamentul părţilor în cadrul eforturilor întreprinse de Curte pentru a obţine probele, poate constitui un element care urmează a fi luat în consideraţie (a se vedea mutatis mutandis, Ireland v. the United Kingdom, hotărâre din 18 ianuarie 1978, Series A no. 25, pp.64-65, §161; şi Salman v. Turkey [GC], no. 21986/93, §100, ECHR 2000-VII).
ii. Cu privire la declaraţiile martorilor în faţa delegaţilor, Curtea este conştientă de dificultăţile care ar putea apărea în evaluarea unor astfel de declaraţii obţinute prin intermediul traducătorilor; prin urmare, se acordă o atenţie deosebită sensului şi valorii declaraţiilor formulate de martori în faţa delegaţilor. Curtea, de asemenea, este conştientă de faptul că un număr semnificativ de fapte relevante cauzei se referă la evenimente care au avut loc mai mult de zece ani în urmă, într-un context neclar şi deosebit de complex, fapt care determină inevitabil un anumit grad de imprecizie cu privire la date, precum şi la alte detalii. Ea nu consideră că acest fapt poate prin sine să creeze dubii asupra credibilităţii declaraţiilor martorilor.
iii. Într-o cauză în care există păreri contradictorii şi opuse, Curtea, în mod inevitabil, se confruntă cu dificultăţi pe care le întâmpină orice instanţă de fond la stabilirea faptelor, ţinând cont, de exemplu, de faptul că nu posedă cunoştinţe directe şi detaliate despre condiţiile dintr-o anumită regiune. Pe lângă aceasta, Curtea nu are puterea de a constrânge martorii să se prezinte. În această cauză, din cei 51 de martori invitaţi să se prezinte la audieri, 7 nu s-au prezentat. În consecinţă, Curtea a trebuit să se confrunte cu sarcina dificilă de a stabili faptele în absenţa unor declaraţii potenţial importante.
27. Cu ajutorul părţilor, Curtea a efectuat o vizită de constatare a faptelor la faţa locului, în cursul căreia ea a audiat 43 de martori:
a) cu privire la circumstanţele particulare ale reţinerii, condamnării şi detenţiei reclamanţilor: reclamanţii; dna Tatiana Leşco şi dna Eudochia Ivanţoc, soţiile celui de-al doilea şi al treilea reclamant; dna Raisa Petrov-Popa, sora celui de-al patrulea reclamant; dl Ştefan Urîtu, deţinut în anul 1992, împreună cu reclamanţii; dl Constantin Ţîbîrnă, medicul care a examinat reclamanţii în perioada 1995-1998 când aceştia erau deţinuţi la Tiraspol şi Hlinaia; dl Nicolae Leşanu, medicul care a examinat reclamanţii în perioada 1995-1997 când erau deţinuţi în Tiraspol şi Hlinaia; dl Vladimir Golovachev, şeful Închisorii nr. 2 din Tiraspol; dl Stepan Cerbebşi, şeful Închisorii Hlinaia în perioada 1992-2001; dl Serghei Cutovoi, şeful Închisorii Hlinaia; dl Efim Samsonov, ”şeful Departamentului Medical al instituţiilor penitenciare din RMN”; şi dl Vasilii Semenciuc, medic la Închisoarea Hlinaia începând cu anul 1995;
b) cu privire la măsurile întreprinse de către Republica Moldova pentru eliberarea reclamanţilor şi relaţiile dintre Republica Moldova, Federaţia Rusă şi Transnistria, diferiţi oficiali şi oameni politici moldoveni: dl Dumitru Postovan, Procuror General al Republicii Moldova între 1990 şi luna iulie a anului 1998; dl Valeriu Catană, Procuror General al Republicii Moldova între 31 iulie 1998 şi 29 iulie 1999; dl Vasile Rusu, Procuror General al Republicii Moldova începând cu 18 mai 2001; dl Vasile Sturza, adjunctul Procurorului General al Republicii Moldova între 1990 şi 1994 şi ministru al Justiţiei între 1994 şi 1998; dl Z., un fost ministru al Republicii Moldova; dl Victor Vieru, viceministru al Justiţiei din anul 2001; dl X., un fost funcţionar de rang înalt din Republica Moldova; dl Mircea Snegur, Preşedinte al Republicii Moldova în perioada 1990-1996; dl Alexandru Moşanu, Preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova în perioada 1990-1992; dl Y., un fost diplomat; dl Andrei Sangheli, Prim-ministru al Republicii Moldova în perioada 1992-1997; dl Anatol Plugaru, ministru al Securităţii Republicii Moldova în perioada 1991-1992; dl Nicolai Petrică, general în armata Republicii Moldova în perioada 1992-1993; dl Andrei Stratan, fost director al Departamentului vamal; dl Vladimir Molojen, director al Departamentului Tehnologii Informaţionale; dl Ion Costaş, ministru al Apărării în perioada 1991-1992; dl Valentin Sereda, director al Departamentului instituţiilor penitenciare din Republica Moldova; dl Victor Berlinschi, deputat în Parlamentul Republicii Moldova în perioada 1990-1994; dl Constantin Oboroc, adjunct al Primului-ministru în perioada 1991-1992 şi consilier al Preşedintelui Republicii Moldova în perioada 1993-1996; dl Mihail Sidorov, deputat în Parlamentul Republicii Moldova; şi dl Pavel Creangă, ministru al Apărării Republicii Moldova în perioada 1992-1997;
c) cu privire la prezenţa GOR şi a contingentului militar de menţinere a păcii al Federaţiei Ruse în regiunea transnistreană a Republicii Moldova, militari din unităţile respective: generalul Boris Sergheev, comandant al GOR; colonelul Alexandr Verguz, ofiţer la comandamentul GOR; locotenent-colonelul Vitalius Radzevicius, fost membru al comandamentului GOR; colonelul Anatolii Zverev, comandant al contingentului militar de menţinere a păcii al Federaţiei Ruse în regiunea transnistreană a Republicii Moldova; locotenent-colonelul Boris Leviţkii, preşedintele tribunalului militar în cadrul GOR; locotenent-colonelul Valerii Şamaev, procuror militar în cadrul GOR; şi Vasilii Timoşenko, fost procuror militar în cadrul Armatei a Paisprezecea şi GOR.
III. CONTEXTUL GENERAL AL CAUZEI
A. Destrămarea URSS şi conflictul moldo–transnistrean cu privire la separarea Transnistriei
1. Destrămarea URSS, separarea Transnistriei şi independenţa Republicii Moldova
28. Creată prin decizia Sovietului Suprem al URSS din 2 august 1940, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească era formată dintr-o parte a Basarabiei luată de la România la 28 iunie 1940 ca rezultat al Pactului Molotov – Ribbentrop încheiat între URSS şi Germania, locuită majoritar de o populaţie vorbitoare de limba română, şi dintr-o porţiune de pământ situată în partea stângă a Nistrului în Ucraina (URSS), Transnistria, care i-a fost anexată în anul 1940 şi care era locuită de o populaţie a cărei componenţă lingvistică era în anul 1989, conform datelor oficiale, de 40% moldoveni, 28% ucraineni, 24% ruşi şi 8% alţii. Limba rusă a devenit limba oficială a noii republici sovietice. În viaţa publică, autorităţile sovietice au impus scrierea în limba română cu caractere chirilice, care devenise astfel „limba moldovenească”, şi care era pe locul doi după limba rusă1.
29. În lunile august şi septembrie ale anului 1989, Sovietul Suprem al Moldovei a adoptat două legi care introduceau alfabetul latin pentru scrierea în limba română (moldovenească), instituind această limbă ca prima limbă oficială a statului, în locul limbii ruse.
La 27 aprilie 1990, Sovietul Suprem a adoptat un nou drapel tricolor (roşu, galben, albastru) cu stema moldovenească şi imnul naţional, care, la acea dată, era acelaşi ca şi al României. În luna iunie a anului 1990, având ca imbold mişcările de autonomie şi independenţă din cadrul Uniunii Sovietice, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească şi-a schimbat denumirea în Republica Sovietică Socialistă Moldova. Ea şi-a proclamat suveranitatea la 23 iunie 1990 (extrase din documentul OSCE din 10 iunie 1994, a se vedea nota de la paragraful 28 de mai sus).
La 23 mai 1991, Republica Sovietică Socialistă Moldova şi-a schimbat denumirea în Republica Moldova.
30. La 2 septembrie 1990, a fost proclamată „Republica moldovenească nistreană” („RMN”). La 25 august 1991, „Consiliul Suprem al RMN” a adoptat declaraţia de independenţă a „RMN”.
Până în prezent, „RMN” nu este recunoscută de comunitatea internaţională.
31. La 27 august 1991, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova care cuprindea şi Transnistria. La acea dată, Republica Moldova nu avea armată proprie, primele încercări de a o crea având loc câteva luni mai târziu. Parlamentul Republicii Moldova a cerut guvernului URSS „demararea negocierilor cu Guvernul Republicii Moldova pentru a pune capăt ocupaţiei ilegale a teritoriului Republicii Moldova şi retragerea trupelor militare sovietice de pe teritoriul Republicii Moldova”.
32. După declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, Armata a Paisprezecea a regiunii militare din Odessa a Ministerului Apărării al URSS („Armata a Paisprezecea”), a cărui cartier general se afla la Chişinău începând cu anul 1956, a rămas pe teritoriul Republicii Moldova. Transferuri importante de echipamente au fost semnalate totuşi, începând cu anul 1990: printre altele, mari cantităţi de echipamente au început să fie retrase de pe teritoriul Republicii Moldova.
1 Extrase dintr-un document de informare din 10 iunie 1994 elaborat de către Centrul OSCE pentru prevenirea conflictelor cu privire la subiectul conflictului transnistrean. Acest document, publicat în engleză pe site-ul Misiunii OSCE în Moldova, era intitulat “Conflictul transnistrean: originile şi principalele probleme”.
33. Pe parcursul anului 1991, Armata a Paisprezecea se compunea din câteva mii de soldaţi, unităţi de infanterie, artilerie (dotate în special cu un sistem de rachete anti-aeriene), blindate şi aviaţie (inclusiv avioane şi elicoptere de luptă) şi avea mai multe depozite de muniţii, inclusiv unul dintre cele mai mari depozite de muniţii din Europa, situat la Colbasna, în Transnistria.
34. În afara armamentului Armatei a Paisprezecea, DOSAAF-ul, „Asociaţia benevolă de ajutor al armatei, aviaţiei şi flotei” (ДОСААФ–Добровольное Общество Содействия Армии, Авиации и Флоту), situat pe teritoriul Republicii Moldova, care era o organizaţie de stat creată în anul 1951 cu scopul pregătirii populaţiei civile în caz de război, dispunea de depozite cu muniţii.
După proclamarea independenţei Republicii Moldova, echipamentul DOSAAF-ului situat pe partea teritoriului controlat de Guvernul Moldovei a trecut în posesia acestuia, iar restul bunurilor, situate în Transnistria, în posesia separatiştilor transnistreni.
35. La 6 septembrie 1991, „Sovietul Suprem al Republicii Moldoveneşti Nistrene” a adoptat o ordonanţă prin care a plasat sub jurisdicţia „Republicii Nistrene” toate instituţiile publice, întreprinderile, organizaţiile, unităţile de miliţie, procuratura, organele justiţiei, unităţile KGB-ului şi alte organe situate în Transnistria, cu excepţia unităţilor militare ale forţelor armate sovietice. Ofiţerii, subofiţerii şi alţi militari ai unităţilor militare staţionate în Transnistria au fost chemaţi „să dea dovadă de solidaritate civică şi să se mobilizeze pentru a apăra Republica Nistreană alături de reprezentanţii muncitoriilor, în cazul invaziei forţelor din Republica Moldova”.
36. La 18 septembrie 1991, „Preşedintele Sovietului Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Nistrene” a decis să plaseze unităţile forţelor armate sovietice dislocate în Transnistria sub jurisdicţia acestei „Republici”.
37. Prin decretul nr. 234 din 14 noiembrie 1991, Preşedintele Republicii Moldova, M. Snegur, a declarat ca fiind proprietate a Republicii Moldova, muniţiile, armamentul, mijloacele de transport militare, bazele militare şi alte bunuri aparţinând unităţilor militare ale forţelor armate sovietice staţionate pe teritoriul Republicii Moldova.
38. La 8 decembrie 1991, Republica Belarus, Federaţia Rusă şi Ucraina au semnat acordul de la Minsk, prin care s-a constatat încetarea existenţei URSS şi constituirea Comunităţii Statelor Independente („CSI”– a se vedea paragraful 290 de mai jos).
39. La 21 decembrie 1991, unsprezece state-membre ale URSS, printre care Republica Moldova şi Ucraina, au semnat declaraţia de la Alma-Ata care confirma şi extindea acordul de la Minsk privind crearea CSI. Declaraţia de la Alma-Ata a confirmat, de asemenea, că în virtutea creării CSI, URSS a încetat să mai existe şi că CSI nu era nici stat, nici entitate supra-statală. De asemenea, a fost creat un Consiliu al şefilor de guverne al CSI, care a decis să susţină Federaţia Rusă în calitate de succesor al URSS în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, inclusiv în cadrul Consiliului de Securitate al ONU, precum şi în cadrul altor organizaţii internaţionale.
40. La 30 ianuarie 1992, Republica Moldova a devenit stat membru al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. La 2 martie 1992, ea a fost admisă în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite.
41. La 8 aprilie 1994, Parlamentul Republicii Moldova a ratificat, cu anumite rezerve, tratatul de aderare a Republicii Moldova la CSI, semnat de Preşedintele Republicii Moldova la Alma-Ata la 21 decembrie 1991 (a se vedea paragraful 293 de mai jos).
2. Conflictul armat (1991 – 1992)
42. Depoziţiile obţinute la faţa locului de către delegaţii Curţii au confirmat că pe parcursul conflictului au avut loc operaţiuni militare (anexa: dl Urîtu §§ 64-66 şi 69-71; X §§ 216, 218 şi 220; dl Snegur §§ 230 şi 238; dl Moşanu §§ 243-245; Y § 254; Z §§ 271 şi 277-281; generalul Petrică §§ 296-297 şi 299; dl Costaş §§ 401, 405-407 şi 409 şi dl Creangă §§ 457-460); acest fapt este de asemenea confirmat şi în alte documente din dosar.
Guvernele pârâte nu au contestat veridicitatea informaţiilor detaliate prezentate mai jos, acordând totuşi acestor fapte interpretări diferite (a se vedea paragrafele 50, 56-57, 60 şi 62-64 de mai jos).
43. Începând cu anul 1989, în sudul (Găgăuzia) şi estul (Transnistria) Moldovei au început să fie organizate mişcări de rezistenţă contra independenţei Republicii Moldova.
44. Confruntări armate de importanţă redusă între separatiştii transnistreni şi poliţia moldovenească au avut loc începând cu luna noiembrie a anului 1990 în estul ţării, la Dubăsari, pe malul stâng al Nistrului.
45. În lunile următoare, autorităţile transnistrene au mobilizat detaşamente paramilitare numite „detaşamente muncitoreşti”, în baza cărora în anul 1991 a fost creată „garda republicană” profesională complet echipată (a se vedea documentul precitat al OSCE din 10 iunie 1994, nota la paragraful 28 de mai sus).
46. Reclamanţii pretind că, la 19 mai 1991, ministrul Apărării al URSS a ordonat comandantului Armatei a Paisprezecea, generalul Netkatchev, mobilizarea militarilor din rezervă pentru completarea efectivelor trupelor Armatei a Paisprezecea dislocată în Transnistria şi menţinerea acestor trupe şi a echipamentului militar în stare de luptă. El ar fi justificat acest ordin astfel: „ţinând cont de faptul că Transnistria este un teritoriu rus şi că situaţia s-a înrăutăţit, noi trebuie să-l apărăm prin toate mijloacele”.
47. La 1 decembrie 1991, în raioanele de pe malul stâng al Nistrului (Transnistria) au fost organizate alegeri prezidenţiale, declarate ilegale de către autorităţile moldoveneşti. Dl Igor Smirnov a fost ales „Preşedinte al RMN”.
48. Printr-un decret emis la 5 decembrie 1991 dl Smirnov a decis să plaseze „unităţile militare ataşate în special circumscripţiei militare din Odessa, dislocate în Republica Moldovenească Nistreană, sub comandamentul şefului Departamentului naţional de apărare şi securitate a Republicii Moldoveneşti Nistrene”. Şefului acestui departament, dl Gennady I. Iakovlev, de altfel, comandant al Armatei a Paisprezecea (a se vedea paragraful 53 de mai jos), i-a fost ordonat să ia toate măsurile necesare pentru încetarea cedării şi remiterii armamentului, a echipamentului şi bunurilor armatei sovietice aflate în posesia unităţilor militare dislocate în Transnistria. Scopul declarat al acestei măsuri a fost de a conserva, în beneficiul regimului separatist din Transnistria, armamentul, echipamentul şi patrimoniul armatei sovietice situat în Transnistria.
49. În decembrie 1991, autorităţile moldoveneşti l-au reţinut pe general-locotenentul Iakovlev pe teritoriul Ucrainei, acuzându-l de faptul că a ajutat separatiştii transnistreni să se înarmeze din contul arsenalului Armatei a Paisprezecea. El a fost adus pe teritoriul Republicii Moldova pentru a fi anchetat.
50. Potrivit reclamanţilor, general-locotenentul Iakovlev a fost reţinut de către autorităţile moldoveneşti şi acuzat de înarmarea separatiştilor. După reţinerea sa, el ar fi făcut declaraţii care confirmau intervenţia Federaţiei Ruse în conflict şi ajutorul acordat Transnistriei, declaraţii înregistrate pe circa zece casete. Totuşi, general-locotenentul Iakovlev a fost eliberat, conform declaraţiilor reclamanţilor, ca urmare a intervenţiei pe lângă autorităţile moldoveneşti a generalului rus Nicolai Stolearov, venit la Chişinău de la Moscova anume în acest scop.
Guvernul Republicii Moldova n-a făcut nici un comentariu cu privire la acest subiect.
Chiar dacă câţiva martori au confirmat aceste fapte (anexa, dl Urîtu § 66; dl Postovan § 182; Z § 272 şi dl Plugaru § 286), Curtea nu poate conchide ca fiind un fapt stabilit, dincolo de un dubiu rezonabil, eliberarea generalului Iakovlev în schimbul mai multor poliţişti moldoveni, prizonieri ai forţelor transnistrene. Curtea a obţinut declaraţii diferite cu privire la motivele exacte ale eliberării generalului Iakovlev şi, în absenţa oricăror probe documentare referitoare la desfăşurarea anchetei şi eliberarea acestuia, Curtea nu poate nici respinge şi nici accepta declaraţiile martorilor, majoritatea dintre ele fiind, în general, credibile în opinia delegaţilor Curţii.
În schimb, Curtea notează faptul că toţi martorii audiaţi cu privire la acest subiect au declarat că un general rus a venit de la Moscova pentru a obţine eliberarea generalului Iakovlev.
Din acest moment, Curtea consideră ca fiind stabilit, dincolo de un dubiu rezonabil, faptul că autorităţile Federaţiei Ruse au intervenit pe lângă autorităţile moldoveneşti pentru a obţine eliberarea general-locotenentului Iakovlev.
51. La sfârşitul anului 1991 şi începutul anului 1992, au izbucnit confruntări violente între forţele separatiste transnistrene şi forţele de ordine moldoveneşti, care s-au soldat cu câteva sute de morţi.
52. Reclamanţii au prezentat o serie de fapte care confirmă desfăşurarea luptelor. Aceste fapte nu au fost contestate nici de guvernele pârâte şi nici de declaraţiile obţinute la faţa locului de către delegaţi.
53. Într-un apel lansat la 6 decembrie 1991 comunităţii internaţionale şi Consiliului de Securitate al ONU, Preşedintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova, Alexandru Moşanu şi Prim-ministrul, Valeriu Muravschi, au protestat împotriva ocupaţiei la 3 decembrie 1991 a oraşelor moldoveneşti Grigoriopol, Dubăsari, Slobozia, Tiraspol şi Râbniţa situate pe malul stâng al râului Nistru, de Armata a Paisprezecea plasată sub comandamentul general-locotenentului Iakovlev începând de la o dată care nu a fost precizată. Ei au acuzat autorităţile URSS, în mod special, Ministerul Apărării, de faptul că au fost la originea acestor acţiuni. Militarii Armatei a Paisprezecea au fost acuzaţi că au distribuit echipament militar separatiştilor din Transnistria şi că au organizat separatiştii în detaşamente militare care terorizau populaţia civilă.
54. Printr-un decret emis la 26 decembrie 1991, dl Smirnov, „Preşedintele RMN”, a creat „Forţele armate ale RMN” din trupe şi alte formaţiuni staţionate pe teritoriul „RMN”, cu excepţia forţelor armate care constituiau „Forţele strategice de menţinere a păcii”.
55. În luna ianuarie a anului 1992, general-locotenentul Iakovlev a fost eliberat din funcţia de comandant al Armatei a Paisprezecea de către comandamentul forţelor armate unite al CSI. Prin decizia din 29 ianuarie 1992 a comandantului-şef al forţelor armate unite ale CSI, general-locotenentul Iakovlev a fost pus la dispoziţia comisariatului militar din regiunea Primorski, oraşul Odessa (Ucraina).
56. În anii 1991–1992, ca urmare a confruntărilor cu forţele de ordine moldoveneşti, mai multe unităţi militare aparţinând URSS, ulterior Federaţiei Ruse, au trecut cu tot cu muniţia lor de partea separatiştilor transnistreni, în timp ce numeroase echipamente militare ale Armatei a Paisprezecea au ajuns în posesia separatiştilor.
Părţile nu se pun de acord asupra modului în care aceste arme au trecut în posesia transnistrenilor.
57. Reclamanţii susţin că Armata a Paisprezecea a înarmat separatiştii în două moduri: pe de o parte, depozitele de muniţii aparţinând Armatei a Paisprezecea au fost deschise separatiştilor şi, pe de altă parte, militarii Armatei a Paisprezecea nu au opus rezistenţă, atunci când miliţieni şi civili separatişti au încercat să acapareze echipamentul militar şi muniţiile. De exemplu, nici o forţă nu a fost opusă Comitetului femeilor transnistrene condus de Galina Andreeva.
Curtea ia notă de explicaţia dată de către un militar al GOR (a se vedea anexa, colonelul Verguz, § 359) cu privire la sechestrarea armelor prin folosirea forţei de către femei şi copii şi observă că ea este contestată de către toţi martorii moldoveni audiaţi la acest subiect.
Curtea consideră ca fiind foarte puţin probabil faptul că femeile şi copiii au putut sechestra arme şi muniţii păzite de către militari înarmaţi din antredepozite închise, fără acordul acestor militari.
În concluzie, Curtea consideră ca fiind stabilit, dincolo de un dubiu rezonabil, că separatiştii transnistreni au putut să se înarmeze din contul arsenalului Armatei a Paisprezecea staţionate în Transnistria. Militarii Armatei a Paisprezecea au ales să nu se opună separatiştilor veniţi să se înarmeze din depozitele acestei armate; dimpotrivă, în multe cazuri, ei i-au ajutat pe separatişti să se echipeze, livrându-le arme şi deschizându-le aceste depozite (a se vedea anexa, dnii Urîtu § 65; Petrov-Popa § 130; Postovan §§ 182 şi 201; Costaş § 407 şi Creangă § 457).
58. Reclamanţii au susţinut faptul că militarii Armatei a Paisprezecea s-au alăturat separatiştilor cu acordul superiorilor lor.
59. Batalionul de genişti din Parcani al Armatei a Paisprezecea, la ordinul generalului Butkevich, a trecut de partea separatiştilor. Această informaţie a fost confirmată de către Guvernul rus. Reclamanţii au mai adăugat că la ziua „transferului”, geniştii dispuneau de un număr important de automate kalaşnikov, de gloanţe, pistoale de tip TT şi Makarov, grenade şi aruncătoare de grenade, la fel şi de lansatoare de rachete aer-sol. Anume acest batalion a distrus podurile din Dubăsari, Gura Bâcului-Bâcioc şi Coşniţa.
Reclamanţii au afirmat, de asemenea, că, la 20 iulie 1992, separatiştilor din unităţile Armatei a Paisprezecea le-au fost transferate vehicule de luptă blindate, aruncătoare de mine, tancuri şi vehicule de transport blindate. Mai mult, în timpul luptelor, opt elicoptere ale Armatei a Paisprezecea au participat la transportarea muniţiilor şi răniţilor de partea separatiştilor.
Într-o declaraţie scrisă adresată Curţii de către reprezentantul dlui Leşco la 19 noiembrie 2001, doamna Olga Căpăţînă, fostă voluntară recrutată de Ministerul Securităţii Naţionale al Republicii Moldova în perioada 15 martie-15 august 1992, a indicat că pe parcursul acestor 5 luni, după cum de altfel rezultă şi dintr-o confirmare eliberată de acest minister, ea a lucrat în cadrul statului major al armatei ruse, în centrul de comandament şi spionaj al Armatei a Paisprezecea, sub numele de Olga Suslina. Cu această ocazie, ea a transmis Ministerului Securităţii Naţionale al Republicii Moldova sute de documente care confirmau participarea trupelor ruseşti la acţiunile armate şi aportul masiv de armament din partea lor. De asemenea, ea a adunat informaţii care dovedeau că acţiunile militare ale separatiştilor erau dirijate de către Armata a Paisprezecea, care îşi coordona toate acţiunile cu Ministerul Apărării al Federaţiei Ruse.
60. Reclamanţii au susţinut că mii de cazaci ruşi au venit din Rusia pentru a lupta de partea separatiştilor, iar Uniunea Cazacilor, asociaţie rusă, a fost recunoscută de către autorităţile Federaţiei Ruse. Ei au declarat că sosirea cazacilor din Rusia n-a fost împiedicată de către autorităţile Federaţiei Ruse, deşi Preşedintele Republicii Moldova, M. Snegur, le ceruse acest lucru. Dimpotrivă, ofiţeri ai Armatei a Paisprezecea au primit de la începutul lunii martie a anului 1992 în jur de opt sute de cazaci pe care i-au înarmat. Reclamanţii au susţinut la acest subiect că, în timp ce în anul 1988 nici un cazac nu se afla pe teritoriul Republicii Moldova, în prezent aproape zece mii de cazaci sosiţi din Federaţia Rusă locuiesc pe teritoriul transnistrean.
Guvernul Federaţiei Ruse a subliniat, pe de o parte, că putem găsi cazaci şi în alte părţi ale lumii, iar, pe de altă parte, fiecare persoană are dreptul la libera circulaţie.
Curtea notează că mai multe documente din dosar, precum şi declaraţii obţinute de către delegaţi, atestă sosirea masivă a cazacilor şi altor cetăţeni ruşi în Transnistria pentru a lupta de partea separatiştilor. Ea mai notează, de asemenea, că Guvernul Federaţiei Ruse nu a negat aceste fapte.
Prin urmare, Curtea constată, dincolo de un dubiu rezonabil, că cetăţeni ruşi au sosit într-un număr mare în Transnistria pentru a lupta alături de separatiştii transnistreni contra forţelor moldoveneşti.
61. Într-o carte editată în anul 1996 de către editura „Vneshtorgizdat” şi intitulată „Generalul Lebed - enigma Rusiei”, autorul, Vladimir Polouşin, descrie, în baza unor ample informaţii susţinute prin documente, ajutorul acordat de către Federaţia Rusă separatiştilor transnistreni. Cartea face referire, cu titlu de exemplu, la crearea de către generalul Lebed a Cartierului general de apărare comună ruso-transnistrean şi participarea Armatei a Paisprezecea la operaţiuni militare desfăşurate de forţele transnistrene împotriva „duşmanului”, a Republicii Moldova.
Referindu-se la această carte, reclamanţii au menţionat, cu titlu de exemplu, distrugerea la 30 iunie 1992 a unei unităţi moldoveneşti la Chiţcani de către această armată şi bombardarea de către Armata a Paisprezecea a mai multor poziţii moldoveneşti la Coşniţa, Dubăsari, Slobozia şi Hârbovăţ între 1 iunie şi 31 iulie 1992.
Celelalte părţi nu au formulat comentarii cu privire la informaţiile conţinute în această carte.
62. Reclamanţii au susţinut, printre altele, că capetele podurilor situate pe malul stâng al Nistrului au fost minate de către militarii Armatei a Paisprezecea.
Curtea notează că un martor implicat direct şi la cel mai înalt nivel în operaţiunile militare pe parcursul conflictului a afirmat că o parte a teritoriului situată în partea stângă a Nistrului a fost minată; că acest lucru a fost efectuat de către specialişti şi că armata moldovenească la sfârşitul conflictului a recurs la specialişti străini pentru a o demina (anexa, dl Costaş § 406). Aceste informaţii nu au fost contestate de către celelalte părţi.
Ţinând cont de credibilitatea acestui martor, Curtea poate considera ca stabilit faptul că o parte a teritoriului Republicii Moldova situată în partea stângă a Nistrului a fost minată de către forţele opuse armatei moldoveneşti. În schimb, ea notează că acest martor n-a putut afirma categoric că minele au fost puse de către militarii Armatei a Paisprezecea, dar pur şi simplu, a susţinut că, logic, un lucru de acest nivel tehnic nu putea fi efectuat decât de profesionişti, în acele împrejurări, de militari ai Armatei a Paisprezecea. Ea notează, de asemenea, că acest martor a afirmat că separatiştii au pus stăpânire pe minele anti-personal care se găseau în arsenalul Armatei a Paisprezecea. În aceste circumstanţe, Curtea estimează că această afirmaţie nu este certă dincolo de un dubiu rezonabil şi că nu poate fi considerat ca fiind stabilit faptul că militarii Armatei a Paisprezecea sau ai GOR au minat partea stângă a Nistrului.
63. La rândul său, Guvernul Republicii Moldova a afirmat că el niciodată nu a pretins că armata Federaţiei Ruse a fost dislocată legal pe teritoriul Republicii Moldova şi nici că Armata a Paisprezecea nu s-a implicat în conflictul transnistrean.
Dimpotrivă, el a susţinut că, după precum rezultă din declaraţiile obţinute de delegaţii Curţii, Armata a Paisprezecea s-a angajat activ, direct şi indirect, în conflictul transnistrean împotriva forţelor armate ale Republicii Moldova. Separatiştii transnistreni au putut să se înarmeze din arsenalul Armatei a Paisprezecea şi cu complicitatea acesteia. Guvernul Republicii Moldova a considerat că nu sunt credibile afirmaţiile potrivit cărora femeile au sechestrat prin forţă arme şi muniţii din arsenalul Armatei a Paisprezecea. În plus, nici un militar al Federaţiei Ruse nu a fost sancţionat pentru neglijenţă sau complicitate la sechestrarea echipamentului din arsenalul Armatei a Paisprezecea.
64. Guvernul Federaţiei Ruse a susţinut faptul că Armata a Paisprezecea se afla în Moldova atunci când s-a declanşat conflictul din Transnistria. Ei au declarat, de asemenea, că forţele militare ruseşti nu au luat parte la acest conflict şi nu au fost implicate în faptele denunţate. Totuşi, măsuri corespunzătoare conform dreptului internaţional au fost întreprinse atunci când acţiuni armate ilegale au fost desfăşurate împotriva militarilor Armatei a Paisprezecea. La modul general, Guvernul Federaţiei Ruse este gata să accepte ipoteza că persoane care pretindeau a fi din cadrul Armatei a Paisprezecea ar fi putut participa la faptele denunţate, dar subliniază că, dacă acest lucru ar fi corespuns realităţii, asemenea acţiuni ar fi constituit o încălcare gravă a legislaţiei Federaţiei Ruse şi persoanele responsabile ar fi fost pedepsite.
Guvernul Federaţiei Ruse a mai adăugat că Federaţia Rusă a rămas neutră în acest conflict. În particular, ea nu a susţinut în nici un mod, militar sau financiar, părţile la conflict.
65. Curtea relevă faptul că toţi martorii moldoveni audiaţi au confirmat în mod categoric implicarea activă, directă sau indirectă, a Armatei a Paisprezecea, şi ulterior a GOR, în transferul armelor către separatiştii transnistreni. Ei, de asemenea, au confirmat participarea militarilor ruşi la conflict, în special, implicarea în conflict a tancurilor purtând drapelul Federaţiei Ruse, tragerile în direcţia poziţiilor moldoveneşti din direcţia unităţilor Armatei a Paisprezecea şi transferul unui mare număr de militari ai Armatei a Paisprezecea în rezervă pentru a le permite să lupte alături de transnistreni sau să pregătească aceşti combatanţi (anexa, dl Costaş § 406 şi dl Creangă § 457).
Aceste afirmaţii sunt coroborate de informaţiile conţinute în raportul OSCE nr. 4 din 29 iulie 1993, anexat la dosar de către Guvernul român, precum şi de alte surse (anexa, dl Moşanu § 244). La acest subiect, Curtea relevă atât abundenţa, cât şi caracterul detaliat al informaţiilor de care ea dispune.
Curtea nu vede nici un motiv pentru a pune la îndoială credibilitatea martorilor moldoveni audiaţi şi notează că afirmaţiile lor sunt coroborate de către Guvernul Republicii Moldova care a confirmat faptele respective în toate observaţiile depuse de-a lungul întregii proceduri.
În ceea ce priveşte pretinsa apartenenţă a martorilor la cercurile politice opuse Federaţiei Ruse, invocată de către Guvernul Federaţiei Ruse, Curtea notează că ea nu a fost confirmată.
De altfel, declaraţiile obţinute nu permit Curţii să evalueze în mod exact raportul de forţe între părţile la conflict. Totuşi, ţinând cont de ajutorul acordat de către trupele Armatei a Paisprezecea forţelor separatiste şi transferul masiv de arme şi muniţii din arsenalul Armatei a Paisprezecea separatiştilor, este sigur că armata moldovenească se afla într-o situaţie de inferioritate, ceea ce a împiedicat-o să-şi restabilească controlul asupra Transnistriei (anexa, Z § 271 şi dl Costaş § 401).
66. La 5 martie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a protestat împotriva tăcerii autorităţilor Federaţiei Ruse, pe care a calificat-o drept complicitate, în ceea ce priveşte pretinsul ajutor acordat separatiştilor din Transnistria de către grupele armate de cazaci venite din Rusia, aparţinând Uniunii Cazacilor, asociaţie recunoscută de autorităţile Federaţiei Ruse. Parlamentul Republicii Moldova a cerut Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse să intervină în vederea retragerii imediate a cazacilor ruşi de pe teritoriul Republicii Moldova.
67. La 23 martie 1992, miniştrii Afacerilor Externe ai Republicii Moldova, Federaţiei Ruse, României şi Ucrainei s-au reunit la Helsinki, unde au adoptat o declaraţie prin care au stabilit un anumit număr de principii pentru reglementarea paşnică a conflictului. În cadrul unor reuniuni ulterioare, care au avut loc în lunile aprilie şi mai ale anului 1992 la Chişinău, cei patru miniştri au decis formarea unei Comisii cvadripartite şi a unui grup de observatori militari în vederea supravegherii aplicării unei eventuale încetări a focului.
68. La 24 martie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a protestat împotriva amestecului Federaţiei Ruse în treburile interne ale Republicii Moldova, după ce Prezidiumul Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse a făcut, la 20 martie 1992, o declaraţie prin care a indicat Republicii Moldova soluţii pentru reglementarea conflictului din Transnistria cu respectarea drepturilor „poporului transnistrean”.
69. La 28 martie 1992, Preşedintele Republicii Moldova, M. Snegur, a decretat stare de urgenţă. El a notat că nişte „aventurieri” au creat în partea stângă a Nistrului, „nu fără ajutor din exterior”, „un pseudo-stat” şi că „înarmaţi până-n dinţi cu echipament militar din cel mai performant al armatei sovietice”, au declanşat un conflict armat, încercând orice pentru intervenţia în acest conflict a Armatei a Paisprezecea a Forţelor armate unite ale CSI. În virtutea stării de urgenţă, Ministerele moldoveneşti al Securităţii Naţionale şi de Interne, precum şi alte autorităţi competente, împreună cu unităţile Armatei Naţionale, au fost însărcinate de către Preşedinte să ia toate măsurile necesare pentru desfiinţarea şi dezarmarea formaţiunilor armate ilegale şi pentru găsirea şi deferirea justiţiei a tuturor autorilor crimelor contra organelor de stat şi a populaţiei Republicii. Iniţiatorii „aşa-zisei republici moldoveneşti nistrene” şi complicii lor au fost somaţi să desfiinţeze formaţiunile armate ilegale şi să se predea autorităţilor Republicii Moldova.
70. Prin decretul nr. 320 din 1 aprilie 1992, Preşedintele Federaţiei Ruse a plasat formaţiunile militare ale fostei URSS staţionate pe teritoriul Republicii Moldova, inclusiv cele din stânga Nistrului, sub jurisdicţia Federaţiei Ruse, Armata a Paisprezecea devenind astfel Grupul operaţional al Federaţiei Ruse din regiunea transnistreană a Republicii Moldova („GOR” sau, precum se numea anterior, „Armata a Paisprezecea”).
71. Prin decretul nr. 84 din 1 aprilie 1992, „Preşedintele RMN”, dl Smirnov, l-a destituit pe general-locotenentul Iakovlev din funcţia sa de şef al „Departamentului de apărare şi securitate al RMN”.
72. La 2 aprilie 1992, generalul Netkatchev, comandantul GOR (Armata a Paisprezecea), a ordonat forţelor moldoveneşti care au încercuit oraşul Tighina (Bender), ocupat de separatişti, să se retragă imediat, în caz contrar, armata rusă urmând să riposteze.
73. Reclamanţii pretind că după acest ultimatum adresat de către generalul Netkatchev, pe poligonul din Tiraspol al Armatei a Paisprezecea au început exerciţii militare comune ale militarilor Armatei a Paisprezecea şi separatiştilor.
74. La 4 aprilie 1992, Preşedintele Moldovei, dl Snegur, a expediat o telegramă şefilor de stat ai ţărilor-membre ale CSI, comandamentului Forţelor armate unite ale CSI şi comandantului Armatei a Paisprezecea, pentru a le aduce la cunoştinţă că Armata a Paisprezecea nu-şi respectă neutralitatea.
75. La 5 aprilie 1992, Alexandr Ruţkoi, vicepreşedintele Federaţiei Ruse, s-a deplasat la Tiraspol. După cum rezultă din articolele de presă prezentate de către reclamanţi Curţii şi necontestate de către celelalte părţi, dl Ruţkoi a vizitat mai întâi o unitate militară a Armatei a Paisprezecea, apoi s-a deplasat în piaţa centrală din Tiraspol în compania dlui Smirnov. Într-un discurs adresat celor cinci mii de persoane prezente, dl Ruţkoi a declarat că dl Snegur nu dorea un dialog şi că cea mai bună soluţie ar fi fost crearea unei confederaţii în cadrul căreia moldovenii şi ruşii ar trăi uniţi, pe picior de egalitate. El a afirmat, de asemenea, că Armata a Paisprezecea trebuia să fie un tampon între forţele participante la conflict, pentru ca poporul nistrean să poată obţine suveranitatea şi independenţa sa şi să muncească în pace.
76. Prin ordinul nr. 026 din 8 aprilie 1992 al comandantului-şef al Forţelor armate unificate ale CSI, s-a decis că numai trupele şi unităţile fostei Armate a Paisprezecea staţionate pe teritoriul fostei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti puteau constitui baza pentru crearea forţelor armate ale Republicii Moldova.
Trei unităţi militare aparţinând Armatei a Paisprezecea au decis să se alăture noii armate a Republicii Moldova: unitatea militară din Floreşti (depozitul de muniţii nr. 5381), regimentul de artilerie nr.4 din Ungheni şi regimentul de artilerie de rachete nr. 803 din Ungheni.
Militarii batalionului independent nr. 115 de genişti şi pompieri ai Armatei a Paisprezecea au refuzat să se alăture forţelor armate ale Republicii Moldova şi „s-au plasat sub jurisdicţia regiunii transnistrene”, potrivit termenilor întrebuinţaţi de către Guvernul Federaţiei Ruse.
77. Într-un mesaj adresat în luna aprilie a anului 1992 comandantului-şef al Forţelor armate unite ale CSI, Preşedintele Republicii Moldova, dl Snegur, a declarat că evenimentele din Transnistria au fost inspirate şi susţinute de „structurile imperiale şi pro-comuniste ale fostei URSS şi succesorii în drept ale acestora” şi că Armata a Paisprezecea nu a respectat neutralitatea sa în conflict. În această privinţă, el a subliniat că formaţiunile militare transnistrene erau dotate cu armament modern aparţinând fostei armate sovietice şi că foarte mulţi cetăţeni ruşi au luat parte la conflict alături de separatişti în calitate de mercenari.
78. Într-o scrisoare adresată în luna aprilie a anului 1992 şefilor statelor-membre ale Consiliului de Securitate al ONU, OSCE şi CSI, dl Snegur a acuzat comandamentul Armatei a Paisprezecea de faptul că, în luna decembrie a anului 1991, a înarmat formaţiunile transnistrene şi a denunţat atitudinea celui de al 6-lea congres al deputaţilor ruşi, care a cerut menţinerea în Republica Moldova a unităţilor armatei Federaţiei Ruse ca „forţe pacificatoare”. În încheiere, dl Snegur a subliniat că o condiţie esenţială pentru reglementarea paşnică a conflictului transnistrean era retragerea cât mai rapidă a armatei Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova şi a cerut comunităţii internaţionale să susţină tânărul stat Republica Moldova în lupta sa pentru libertate şi democraţie.
79. La 20 mai 1992, Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova a protestat împotriva ocupaţiei, la 19 mai 1992, a altor regiuni din Transnistria de către forţele Armatei a Paisprezecea sprijinite de mercenari cazaci şi ruşi şi de către forţele paramilitare din Transnistria. Potrivit preşedinţiei Parlamentului, această agresiune militară din partea Federaţiei Ruse a încălcat suveranitatea Republicii Moldova şi toate normele dreptului internaţional, făcând iluzorii negocierile în curs de desfăşurare pentru găsirea unei soluţii a conflictului din Transnistria. Acuzând Federaţia Rusă de faptul că a înarmat separatiştii din Transnistria, Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova a cerut Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse să înceteze această agresiune şi să retragă forţele militare ruse de pe teritoriul Republicii Moldova.
80. Acest protest a fost îndreptat, de asemenea, împotriva alocuţiunilor considerate „pline de agresivitate” la adresa Republicii Moldova ţinute la Tiraspol şi Moscova de către dl Ruţkoi, vicepreşedintele Federaţiei Ruse, şi împotriva unei declaraţii făcută la 19 mai 1992 de către Consiliul militar al GOR.
81. La 26 mai 1992, Parlamentul Republicii Moldova a adresat o scrisoare Sovietului Suprem al Ucrainei, exprimând recunoştinţa Parlamentului Republicii Moldova faţă de autorităţile ucrainene, care nu s-au alăturat ocupaţiei din 19 mai 1992.
82. La 22 iunie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a lansat un apel către comunitatea internaţională opunându-se „noii agresiuni desfăşurate în Transnistria la 21 iunie 1992 de către forţele Armatei a Paisprezecea”, care, prin acţiunile lor de distrugere şi jaf, au forţat un mare număr de civili să-şi părăsească casele. Comunitatea internaţională a fost îndemnată să trimită experţi în Transnistria pentru a face să înceteze „genocidul” împotriva populaţiei locale.
83. La 23 iunie 1992, Preşedintele Republicii Moldova, dl Snegur, a cerut Secretarului General al ONU, dl Boutros Boutros-Ghali, să informeze membrii Consiliului de Securitate al ONU despre „atacul întreprins împotriva oraşului [Tighina] de către Armata a Paisprezecea”, care reprezenta, în opinia sa, un amestec „direct şi brutal în afacerile interne ale Republicii [Moldova]”. El şi-a exprimat, de asemenea, îngrijorarea cu privire la declaraţiile Preşedintelui Federaţiei Ruse, dl Elţin, şi ale vicepreşedintelui său, dl Ruţkoi, „din care rezulta clar că Federaţia Rusă nu era dispusă să renunţe la „drepturile” pe care ea nu le mai avea, nici de jure şi nici de facto, asupra unui teritoriu care nu-i mai aparţinea ca urmare a dezmembrării imperiului sovietic”. Dl Snegur a conchis în final că, „ameninţările recent repetate la adresa conducătorilor legitimi ai Republicii Moldova, stat independent şi suveran, din partea autorităţilor Federaţiei Ruse, au constituit un motiv de îngrijorare pentru opinia publică moldovenească, deoarece ele păreau să prefigureze alte mijloace de intervenţie în treburile interne, mijloace şi metode specifice sistemului imperialist comunist sovietic …”.
84. În prima jumătate a lunii iulie a anului 1992, au avut loc discuţii intense în cadrul CSI cu privire la posibila dislocare în Republica Moldova a forţelor de menţinere a păcii ale CSI. A fost menţionat în acest sens un acord semnat la Minsk, în luna martie a anului 1992, cu privire la grupele de observatori militari şi forţele colective de menţinere a păcii ale CSI.
85. În cadrul reuniunii CSI care a avut loc la Moscova la 6 iulie 1992, s-a decis, cu titlu preliminar, dislocarea în Republica Moldova a forţelor de menţinere a păcii ale CSI formate din trupe ruseşti, ucrainene, beloruse, române şi bulgare, cu condiţia ca Republica Moldova să solicite acest lucru. În pofida unei astfel de solicitări depuse a doua zi de către Parlamentul Republicii Moldova, forţa respectivă de menţinere a păcii nu a fost niciodată dislocată, anumite ţări revizuind consimţământul lor de a participa la formarea unei astfel de forţe de menţinere a păcii a CSI.
86. La 10 iulie 1992, la Summit-ul de la Helsinki al CSCE, Preşedintele Republicii Moldova, dl Snegur, a cerut să fie luată în consideraţie posibilitatea de a folosi pentru situaţia din Republica Moldova mecanismul de menţinere a păcii al CSCE. Acest mecanism nu a fost folosit pe motivul lipsei unei încetări a focului efective şi durabile (a se vedea documentul precitat al OSCE din 10 iunie 1994, nota de la paragraful 28 de mai sus).
87. La 21 iulie 1992, Preşedintele Republicii Moldova, dl Snegur, şi Preşedintele Federaţiei Ruse, dl Elţin, au semnat un acord cu privire la principiile de reglementare amiabilă a conflictului armat din regiunea transnistreană a Republicii Moldova (în continuare – „acord de încetare a focului” – a se vedea paragraful 292 de mai jos).
Pe exemplarul prezentat Curţii de către Guvernul Republicii Moldova figurează numai semnăturile dlor Snegur şi Elţin. Din partea sa, Guvernul Federaţiei Ruse a prezentat Curţii un exemplar pe care figurează semnăturile dlor Snegur şi Elţin, în calitate de Preşedinţi ai Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse. Pe acest exemplar, sub semnătura dlui Snegur se află de asemenea semnătura dlui Smirnov, fără indicarea calităţii sale.
Semnătura dlui Smirnov nu figurează pe exemplarul prezentat de către Guvernul Moldovei. În declaraţia sa în faţa delegaţilor Curţii, dl Snegur a confirmat că documentul oficial întocmit în două exemplare a fost semnat doar de către dumnealui şi dl Elţin (anexa, dl Snegur § 228).
Aşa precum rezultă din declaraţiile obţinute de către Curte, acordul a fost întocmit în cea mai mare parte de către partea rusă, care l-a prezentat pentru semnare părţii moldoveneşti (anexa, Z § 281).
88. Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că, în sensul articolului 4 al acordului din 21 iulie 1992, Federaţia Rusă a fost semnatară a acestui acord nu în calitate de parte la conflict, ci în calitate de garant al păcii.
89. Prin acest acord a fost stabilit principiul unei zone de securitate create prin retragerea armatelor „părţilor la conflict” (articolul 1 § 2).
90. În temeiul articolului 2 al acestui acord, a fost creată o comisie unificată de control („CUC”), compusă din reprezentanţi ai Republicii Moldova, Federaţiei Ruse şi Transnistriei, cu sediul la Tighina (Bender).
Acordul prevede de asemenea constituirea forţelor de menţinere a păcii care să supravegheze şi să asigure menţinerea păcii şi a securităţii, formate din cinci batalioane ruseşti, trei batalioane moldoveneşti şi două batalioane transnistrene, subordonate unui comandament militar comun, subordonat CUC.
91. Potrivit articolului 3 al acordului, oraşul Tighina a fost declarat regiune supusă regimului de securitate şi administrată de „autorităţile de autoadministrare locală, eventual de comun acord cu comisia de control”. CUC i-a fost atribuită sarcina de menţinere a ordinii publice în Tighina împreună cu poliţia.
Articolul 4 prevede ca Armata a Paisprezecea a Federaţiei Ruse, staţionată pe teritoriul Republicii Moldova, să respecte riguros neutralitatea sa, în timp ce articolul 5 interzice aplicarea oricărei sancţiuni sau blocade şi fixează ca obiectiv înlăturarea tuturor obstacolelor pentru libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor şi persoanelor.
În cele din urmă, măsurile prevăzute în acest acord au fost definite ca fiind „o parte foarte importantă a reglementării conflictului prin mijloace politice” (articolul 7).
3. Evenimentele care au urmat după conflictul armat
92. La 29 iulie 1994, Republica Moldova a adoptat o nouă Constituţie. Aceasta prevede, printre altele, neutralitatea statului, interzicerea staţionării pe teritoriul său a trupelor aparţinând altor state şi posibilitatea de a acorda o formă de autonomie localităţilor situate în partea stângă a Nistrului (a se vedea paragraful 294 de mai jos).
93. La 21 octombrie 1994, Republica Moldova şi Federaţia Rusă au semnat un acord cu privire la statutul juridic, modul şi termenele de retragere a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse aflate temporar pe teritoriul Republicii Moldova (a se vedea paragraful 296 de mai jos).
Articolul 2 al acestui acord prevede sincronizarea retragerii armatei Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova cu reglementarea politică a conflictului transnistrean şi stabilirea unui statut special pentru „Regiunea transnistreană a Republicii Moldova”.
Nefiind ratificat de către autorităţile Federaţiei Ruse, acest acord nu a intrat niciodată în vigoare (a se vedea paragraful 115 de mai jos).
94. Reclamanţii susţin că forţele ruseşti de menţinere a păcii nu respectau strict neutralitatea lor, ci favorizau transnistrenii, permiţându-le să modifice echilibrul de forţe existent între părţi la momentul semnării acordului de încetare a focului la 21 iulie 1992.
95. La 28 decembrie 1995, delegaţia moldovenească la CUC a adresat o scrisoare şefului delegaţiei Federaţiei Ruse la CUC pentru a protesta împotriva unei propuneri a comandantului adjunct al Forţelor terestre ale Federaţiei Ruse cu privire la transferarea competenţelor unităţilor ruseşti de menţinere a păcii unităţilor GOR, propunere considerată de delegaţia moldovenească ca fiind contrară articolului 4 al acordului din 21 iulie 1992. Propunerea a fost considerată inacceptabilă, ţinând cont „de un anumit nivel de politizare a persoanelor din cadrul GOR şi lipsa lor de imparţialitate în raport cu părţile la conflict”. Delegaţia moldovenească a scos în evidenţă mai multe încălcări ale principiului neutralităţii, enunţat în acordul din 21 iulie 1992: transferarea de către Armata a Paisprezecea autorităţilor anticonstituţionale de la Tiraspol a unor echipamente militare şi muniţii; pregătirea trupelor „RMN” de către armata rusă şi transferul unităţilor militare ale Armatei a Paisprezecea în tabăra „RMN” - spre exemplu, batalionul de ingineri din Parcani a devenit o unitate de artilerie a „RMN”, transferul cetăţii din Tighina/Bender către cea de-a doua brigadă de infanterie a „RMN” sau transferul către „RMN” a depozitului din Slobozia ocupat de batalionul de comunicaţii al Armatei a Paisprezecea.
Delegaţia moldovenească a atras atenţia asupra faptului că unităţi militare ale „RMN” au fost aduse în zona de securitate cu susţinerea trupelor ruseşti ale CUC; că noi unităţi paramilitare au fost create în oraşul Tighina/Bender, declarat zonă de securitate care se afla în responsabilitatea forţelor de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse; că întreprinderile situate în Tighina/Bender şi Tiraspol fabricau arme şi muniţii.
Delegaţia moldovenească a cerut guvernului său să ia în consideraţie posibilitatea de a înlocui forţele de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse în Transnistria cu o forţă multinaţională sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite sau OSCE. În sfârşit, delegaţia moldovenească a exprimat speranţa unei aplicări rapide a acordului din 21 octombrie 1994 cu privire la retragerea forţelor armate ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova.
96. Într-o scrisoare datată din 17 ianuarie 1996, şeful delegaţiei Federaţiei Ruse la CUC a declarat că exemplele privind pretinsa absenţă de imparţialitate din partea militarilor Armatei a Paisprezecea, prezentate de delegaţia moldovenească în scrisoarea din 28 decembrie 1995, au provenit din „denaturări” ale situaţiei şi erau contrare realităţii. Delegaţia rusă a mai declarat că acordul din 21 iulie 1992 a permis fără îndoială Federaţiei Ruse să transfere GOR-ului funcţii ce aparţineau forţelor de menţinere a păcii şi a cerut delegaţiei moldoveneşti să-şi revizuiască punctul său de vedere şi să reconsidere propunerile făcute în acest sens de către Ministerul rus al Apărării.
97. La 8 mai 1997, dl Lucinschi, Preşedintele Republicii Moldova, şi dl Smirnov, „Preşedintele RMN”, au semnat la Moscova un memorandum care a pus bazele normalizării relaţiilor dintre Republica Moldova şi Transnistria, prin care ei s-au angajat să reglementeze orice conflict care ar putea surveni pe parcursul negocierilor cu asistenţa, dacă va fi necesar, a Federaţiei Ruse şi a Ucrainei, în calitate de state-garant ale respectării acordurilor încheiate, precum şi a OSCE şi CSI. Memorandumul a fost contrasemnat de către Preşedintele Federaţiei Ruse, dl Elţin, şi al Ucrainei, dl Kucima. El a fost de asemenea semnat de către dl H. Petersen, Preşedintele OSCE, prezent la semnarea memorandumului de către părţi şi de către statele-garant.
În conformitate cu memorandumul respectiv, statutul Transnistriei trebuie să se bazeze pe următoarele principii: luarea deciziilor de comun acord de către ambele părţi, divizarea şi delegarea competenţelor şi garanţiilor asigurate reciproc. Transnistria trebuie să participe la realizarea politicii externe a Republicii Moldova în domenii care ating interesele sale, definirea acestor domenii urmând a fi stabilită de comun acord. Transnistria are dreptul să stabilească şi să întreţină unilateral relaţii internaţionale în domeniul economic, ştiinţific şi tehnic, cultural şi altele, care urmează să fie determinate printr-un acord comun.
Memorandumul salută disponibilitatea exprimată de către Federaţia Rusă şi Ucraina de a acţiona în calitate de state-garant ale respectării dispoziţiilor conţinute în documentele care definesc statutul Transnistriei şi în memorandum. Părţile confirmă, de asemenea, necesitatea de a continua activităţile întreprinse în comun de către Forţele comune de menţinere a păcii în zona de securitate conform acordului din 21 iulie 1992. Memorandumul prevede, de asemenea, dreptul părţilor, în caz de încălcare a acestor acorduri, de a solicita consultaţii statelor-garant în vederea luării măsurilor pentru normalizarea situaţiei. În sfârşit, cele două părţi se angajează să stabilească relaţii în cadrul unui stat comun în interiorul frontierelor RSS Moldoveneşti existente la 1 ianuarie 1990.
98. La 20 martie 1998, reprezentanţi ai Republicii Moldova, Transnistriei, Federaţiei Ruse şi Ucrainei au semnat la Odessa (Ucraina) mai multe documente cu privire la asigurarea reglementării conflictului transnistrean (a se vedea paragraful 123 de mai jos).
99. În observaţiile din anul 1999 cu privire la un proiect al unui raport referitor la Republica Moldova întocmit de către comisia Adunării Parlamentare pentru respectarea obligaţiilor şi angajamentelor statelor-membre ale Consiliului Europei, Guvernul Moldovei a indicat că autorităţile separatiste au luat ilegal arme din depozitele GOR „cu acordul tacit al autorităţilor Federaţiei Ruse, ale cărei forţe de menţinere a păcii sunt desfăşurate în zona de securitate a regiunii transnistrene a Republicii Moldova”.
100. La 6 februarie 2001, delegaţia moldovenească la CUC a adresat şefilor delegaţiei ruse şi transnistrene la CUC o scrisoare în care protesta împotriva parţialităţii comandanţilor forţelor de menţinere a păcii. Aceştia au fost acuzaţi că au permis introducerea de echipamente militare şi muniţii în zona de securitate şi crearea unităţilor militare armate ale Transnistriei. Delegaţia moldovenească a subliniat că aceste fapte au fost notate de către observatorii militari pe teren şi a denunţat atitudinea comandantului forţelor de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse, care nici nu a controlat şi nici nu a împiedicat militarizarea zonei de securitate, încălcând astfel statutul de forţe de menţinere a păcii. Delegaţia moldovenească a subliniat în încheiere că o asemenea atitudine din partea forţelor ruseşti de menţinere a păcii reprezintă o încurajare pentru transnistreni.
Guvernul Federaţiei Ruse a afirmat că forţele de menţinere a păcii şi-au păstrat neutralitatea impusă prin acordul din 21 iulie 1992.
Curtea notează declaraţiile comandantului forţelor ruseşti de menţinere a păcii, colonelul Zverev (a se vedea anexa, § 368), potrivit cărora forţele ruseşti de menţinere a păcii au respectat prevederile acestui acord. Acest martor a declarat, printre altele, că nu a fost la curent cu acţiunile ilegale ale transnistrenilor în zona controlată de către forţele ruseşti.
Curtea observă, totodată, că declaraţiile respective sunt contrazise de documente oficiale ale CUC, de unde rezultă, cu o abundenţă de detalii, că în diferite zone ale Transnistriei aflate sub controlul forţelor de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse, spre exemplu, zona Tighina (Bender), forţele separatiste transnistrene au acţionat încălcând acordul de încetare a focului.
Ţinând cont de caracterul oficial al documentelor CUC şi de corectitudinea informaţiilor pe care acestea le conţin, Curtea consideră ca stabilit cu un grad suficient de certitudine faptul că, în zona aflată sub responsabilitatea forţelor ruseşti de menţinere a păcii, partea transnistreană nu a respectat angajamentele sale în conformitate cu acordul din 21 iulie 1992.
101. La 16 aprilie 2001, Preşedintele Republicii Moldova, dl Voronin, şi cel al Federaţiei Ruse, dl Putin, au semnat o declaraţie comună, punctul 5 al căreia prevede următoarele:
„Preşedinţii pledează în favoarea unei reglementări rapide şi echitabile a conflictului transnistrean prin mijloace exclusiv paşnice, bazate pe respectarea principiului de suveranitate şi integritate teritorială a Republicii Moldova, precum şi pe standardele internaţionale în domeniul drepturilor omului”.
102. Într-un document datând din 4 septembrie 2001, prin care se analiza punerea în aplicare a acordului moldo-rus din 20 martie 1998 cu privire la principiile de reglementare paşnică a conflictului armat din regiunea Transnistria a Republicii Moldova, delegaţia moldovenească la CUC scoate în evidenţă nerespectarea deplină de către partea transnistreană a obligaţiilor sale, ca urmare a faptului că a creat noi unităţi militare, a introdus arme în zona de securitate şi a instalat posturi vamale. Delegaţia moldovenească şi-a exprimat preocuparea faţă de faptul că comandamentul militar unit nu a întreprins nici o măsură adecvată pentru a pune capăt acestei situaţii, ci s-a limitat doar la constatarea faptelor. Delegaţia moldovenească a propus ca măsurile concrete pentru asigurarea respectării obligaţiilor ambelor părţi să fie discutate la nivel de ministere ale Afacerilor Externe ale Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse. În sfârşit, ea a propus punerea sub patronatul OSCE a funcţiei de observator militar în zona de securitate.
103. În luna martie a anului 2003, forţele de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse în Transnistria numărau 294 militari, 17 vehicule blindate, 29 vehicule şi 264 arme de foc.
La acea zi, potrivit declaraţiilor obţinute de către Curte (anexa, colonelul Anatolii Zverev § 367), nici un militar al Armatei a Paisprezecea sau al GOR nu era angajat în cadrul forţelor ruseşti de menţinere a păcii.
104. Continuă să aibă loc întâlniri cu partea transnistreană pentru a discuta diferite aspecte ale unei posibile reglementări a situaţiei din Transnistria.
105. În cadrul acestor negocieri, partea moldovenească a convins partea transnistreană să creeze o comisie care să examineze posibilitatea de a graţia toate persoanele condamnate şi deţinute în Transnistria ca urmare a hotărârilor pronunţate de către instanţele judecătoreşti transnistrene (a se vedea anexa, dl Sturza §§ 309, 312 şi 318).
106. Unul dintre subiectele înscrise frecvent pe ordinea de zi a negocierilor este cel de imunitate cerută de partea transnistreană pentru funcţionarii şi oficialii administraţiei Transnistrene (a se vedea anexa, dnii Sturza § 314 şi Sidorov § 446).
107. Începând cu anul 2002, mai multe planuri de federalizare a Republicii Moldova au fost propuse de OSCE, Federaţia Rusă şi de către Preşedintele Republicii Moldova.
108. Ultimele negocieri purtate cu sprijinul OSCE s-au bazat pe propuneri vizând crearea unui stat federal cu acordarea autonomiei Transnistriei.
109. La 4 aprilie 2003, în contextul negocierilor cu Transnistria, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat o hotărâre cu privire la crearea unui mecanism de elaborare a Constituţiei federale a Republicii Moldova.
110. Potrivit unui comunicat de presă al Misiunii OSCE în Republica Moldova, prima reuniune a comisiei unificate de control a avut loc la 24 aprilie 2003 în sediul Misiunii OSCE în Republica Moldova. În cadrul acestei reuniuni, s-a decis că un text final trebuia pregătit până în luna octombrie a anului 2003 pentru ca noua Constituţie să poată fi prezentată poporului Republicii Moldova pentru adoptarea în cadrul unui referendum organizat în luna februarie a anului 2004.
B. Prezenţa armatei Federaţiei Ruse şi a personalului acesteia în Transnistria după acordul din 21 iulie 1992
1. Trupele şi echipamentul GOR în Transnistria
(a) Înainte de ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă
111. După cum prevede articolul 4 al acordului de încetare a focului din 21 iulie 1992, Republica Moldova şi Federaţia Rusă au demarat negocieri cu privire la retragerea GOR de pe teritoriul Republicii Moldova şi statutul său până la retragere.
Partea rusă a propus în anul 1994 sincronizarea retragerii GOR de pe teritoriul Republicii Moldova cu soluţionarea conflictului transnistrean (a se vedea paragraful 93 de mai sus); această propunere, considerată de partea moldovenească ca fiind contraproductivă, a fost acceptată de aceasta la insistenţa părţii ruse şi numai după ce a obţinut ca partea rusă să se declare în favoarea unei eliberări rapide a membrilor grupului Ilaşcu (a se vedea anexa Y, § 254).
Într-un comunicat de presă din 12 februarie 2004, Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova a declarat că autorităţile moldoveneşti s-au opus categoric oricărei sincronizări între reglementarea politică a conflictului transnistrean şi retragerea forţelor armate ruseşti de pe teritoriul Republicii Moldova şi că ele cer retragerea completă şi necondiţionată a forţelor armate ruseşti în conformitate cu deciziile OSCE (a se vedea paragraful 124 de mai jos), cu atât mai mult cu cât statele-membre ale OSCE au creat un fond special pentru finanţarea acestei retrageri.
112. Articolul 2 al acordului din 21 octombrie 1994 („primul acord”) prevedea retragerea de către partea rusă a formaţiunilor sale militare în decurs de trei ani de la intrarea în vigoare a acordului, efectuarea retragerii urmând a fi făcută în mod simultan cu reglementarea politică a conflictului transnistrean şi stabilirea unui statut special al „regiunii transnistrene a Republicii Moldova” (a se vedea paragraful 296 de mai jos). Referitor la etapele şi datele retragerii definitive a acestor formaţiuni, acelaşi articol prevedea că ele urmau a fi stabilite într-un protocol separat încheiat între ministerele Apărării ale ambelor părţi.
113. Potrivit articolului 5 al respectivului acord, comercializarea oricărui tip de tehnică militară, de armament şi muniţie aparţinând forţelor militare ale Federaţiei Ruse staţionate pe teritoriul Republicii Moldova nu putea să aibă loc decât printr-un acord special încheiat între guvernele acestor state.
114. Potrivit articolului 7 al acordului respectiv, aeroportul militar din Tiraspol urma a fi utilizat în comun de către aviaţia GOR şi de către „aviaţia civilă a regiunii Transnistria a Republicii Moldova”. Un al doilea acord încheiat, de asemenea, la 21 octombrie 1994 („al doilea acord”) între ministerele Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse ale Apărării stabilea modul de utilizare a aeroportului din Tiraspol. Astfel, el prevedea că zborurile spre aeroportul din Tiraspol urmau a fi efectuate în conformitate cu prevederile „Regulamentului provizoriu cu privire la dislocarea comună a aviaţiei formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse şi aviaţiei civile a regiunii Transnistria din Republica Moldova” şi în coordonare cu Administraţia de Stat a Aviaţiei Civile din Republica Moldova şi Ministerul Apărării al Federaţiei Ruse (a se vedea paragraful 297 de mai jos).
115. La 9 noiembrie 1994, Guvernul Republicii Moldova a adoptat o hotărâre cu privire la aplicarea acordului cu privire la retragerea armatei ruseşti de pe teritoriul Republicii Moldova. La o dată neprecizată, Guvernul Federaţiei Ruse a decis să supună acest acord ratificării de către Duma de Stat. La 17 noiembrie 1998, pe când primul acord din 21 octombrie 1994 încă nu era ratificat de către Dumă, Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse a cerut Dumei să-l excludă de pe ordinea de zi din motiv „că o eventuală decizie a ministerului de a reveni asupra acestei chestiuni va fi adoptată în funcţie de evoluţia relaţiilor cu Republica Moldova şi regiunea transnistreană şi de reglementarea politică în regiune”. În luna ianuarie a anului 1999, acordul respectiv a fost exclus de pe ordinea de zi a Dumei. Acest acord încă nu a intrat în vigoare.
Al doilea acord a fost aprobat numai de către Guvernul Republicii Moldova la 9 noiembrie 1994.
116. Guvernul Republicii Moldova subliniază faptul că termenul „aviaţia civilă a regiunii Transnistria a Republicii Moldova”, care se conţine în acordurile cu Federaţia Rusă, trebuie interpretat ca referindu-se la autorităţile locale constituţionale moldoveneşti, subordonate autorităţilor centrale, ceea ce nu este valabil în cazul regimului separatist transnistrean.
Guvernul Federaţiei Ruse consideră că prin acest termen se subînţeleg autorităţile locale actuale, care sunt considerate simplu partener de afaceri. Acest lucru nu echivalează deloc cu recunoaşterea oficială sau politică a „RMN”.
117. Curtea notează că nici un acord din 21 octombrie 1994 nu a intrat în vigoare din cauza faptului că nu au fost ratificate de către Federaţia Rusă.
Ea relevă, printre altele, că în conformitate cu declaraţiile dlui Sergheev, comandant al GOR, aerodromul din Tiraspol este folosit, în calitate de spaţiu liber, atât de către forţele militare ruseşti, cât şi de către separatiştii transnistreni. Spaţiul aerian este monitorizat de controlori aerieni moldoveni sau ucraineni, după cum teritoriul survolat este al Ucrainei sau al Republicii Moldova. Rezultă, de asemenea, că aparatele de zbor ruseşti nu pot decola sau ateriza pe aeroportul din Tiraspol fără autorizarea autorităţilor competente ale Republicii Moldova.
Securitatea zborurilor pe acest aeroport este controlată de către forţele Federaţiei Ruse, dacă este vorba de decolarea, aterizarea şi staţionarea la sol a aparatelor ruseşti, şi de către separatiştii transnistreni, dacă este vorba de aparatele lor de zbor. Nici autorităţile GOR, nici forţele ruseşti de menţinere a păcii nu intervin în modul în care partea transnistreană foloseşte acest aerodrom. La rândul lor, separatiştii transnistreni nu intervin în maniera în care forţele ruseşti folosesc aeroportul (anexa, generalul Sergheev § 340).
118. Aşa precum rezultă din studiul domnului Iurie Pintea „Aspectul militar al soluţionării conflictului în regiunea de est a Republicii Moldova” (publicat de către Institutul de Politici Publice din Republica Moldova în luna august a anului 2001 şi prezentat Curţii de către reclamanţi), formaţiunile militare ale „RMN” au preluat comanda postului de control şi a instalaţiilor tehnice ale aerodromului din Tiraspol, încălcând prevederile acordului din 21 octombrie 1994; în timp ce partea aerodromului folosită de GOR servea de asemenea şi altor scopuri decât cele menţionate în acord, de exemplu, pentru vizitele în Transnistria ale politicienilor ruşi, la fel ca şi pentru vânzarea armelor.
Celelalte părţi nu au comentat aceste informaţii.
119. Articolul 13 al primului acord prevede că toate spaţiile de locuit, cazărmile, parcul de automobile, poligoanele şi utilajul fix, depozitele şi utilajul pe care acestea le conţineau, care rămâneau după retragerea formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, urmau să fie transferate pentru gestionare „autorităţilor administraţiei publice locale ale Republicii Moldova” în cantitatea existentă de facto. Articolul prevede, de asemenea, că modul de cesiune sau vânzare a bunurilor imobile ale formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse urmează a fi determinat într-un acord special încheiat între guvernele statelor părţi.
120. Conform articolului 17 al acordului, în vederea asigurării retragerii formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova în termenul stabilit şi a bunei lor funcţionări în cadrul unei noi amplasări pe teritoriul Federaţiei Ruse, Republica Moldova trebuie să contribuie în funcţie de cotele-părţi la construcţia pe teritoriul Federaţiei Ruse a localurilor necesare amplasării lor.
121. În avizul său nr. 193 din anul 1996 cu privire la aderarea Federaţiei Ruse la Consiliul Europei, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a luat notă de intenţia exprimată de către Federaţia Rusă „de a ratifica, într-un termen de 6 luni după aderarea sa, acordul din 21 octombrie 1994 între Guvernul Federaţiei Ruse şi cel al Republicii Moldova şi de a continua retragerea Armatei a Paisprezecea şi a echipamentului său de pe teritoriul Republicii Moldova în termen de trei ani de la data semnării acordului”.
122. Într-un raport datat cu 30 august 1996, procurorul militar principal al Procuraturii Generale a Federaţiei Ruse, general-locotenentul G.N. Nosov, a constatat că au fost comise nereguli şi ilegalităţi în cadrul GOR în ceea ce priveşte gestiunea echipamentului militar. În special, el releva absenţa controlului, ceea ce a favorizat abuzurile şi furturile, nerespectarea deciziilor cu privire la remiterea conducătorilor din Transnistria a mai multor vehicule, comunicarea cu aceşti conducători cu privire la inventarierea stocurilor de echipament pentru genişti care se aflau în depozitele GOR, determinarea acestora din urmă să ceară creşterea cantităţii de bunuri transferate şi transferul fără autorizare către „RMN” a câtorva sute de unităţi de echipament tehnic şi a câtorva mii de tone de echipament.
În consecinţă, procurorul militar a cerut ministrului Apărării al Federaţiei Ruse să întreprindă toate măsurile corespunzătoare pentru a pune capăt încălcărilor legii în cadrul GOR, să examineze posibilitatea de aplicare a sancţiunilor disciplinare general-locotenentului E. şi general-maiorului D. pentru lipsa controlului şi neîndeplinirea obligaţiilor de serviciu şi de a i se comunica rezultatele.
123. La 20 martie 1998, în afară de alte documente cu privire la reglementarea situaţiei din Transnistria, la Odessa (Ucraina) a fost semnat un acord cu privire la chestiuni referitoare la bunurile militare ale Armatei a Paisprezecea (a se vedea paragraful 299 de mai jos). Semnatarii acestui acord au fost dl Cernomîrdin, în numele Federaţiei Ruse, şi dl Smirnov, „Preşedintele RMN”.
Potrivit calendarului care figura în anexa respectivului acord, retragerea şi distrugerea anumitor elemente depozitate, eliminarea lor prin detonare sau alte procedee mecanice trebuia înfăptuită până la 31 decembrie 2001, cu condiţia, printre altele, de a obţine autorizarea autorităţilor Republicii Moldova, „în mod special a celor din regiunea Transnistriei”.
Retragerea (transferul şi distrugerea) surplusului de muniţii şi a altor echipamente militare ale GOR era prevăzută pentru cel târziu 31 decembrie 2002. Retragerea echipamentului şi a efectivelor GOR care nu făceau parte din forţele de menţinere a păcii trebuia înfăptuită până la 31 decembrie 2002, în condiţiile următoare: definitivarea procesului de retragere în Rusia a muniţiilor şi altor echipamente să fie finalizată până la această dată, cedarea sau distrugerea altor echipamente şi respectarea de către Republica Moldova a obligaţiilor sale care rezultau din articolul 17 al acordului din 21 octombrie 1994.
(b) După ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă
124. În declaraţia lor la Summitul de la Istanbul din 19 noiembrie 1999, şefii de stat şi de guverne ale statelor OSCE au declarat faptul că ei se aşteaptă la o „retragere rapidă, în ordine corespunzătoare şi completă a trupelor ruseşti din Republica Moldova” şi au salutat angajamentul asumat de către Federaţia Rusă de a finaliza până la finele anului 2002 retragerea forţelor armate de pe teritoriul Republicii Moldova. În sfârşit, ei au reamintit faptul că o misiune internaţională de evaluare era gata să purceadă imediat la supravegherea retragerii şi distrugerii muniţiilor şi armamentului rusesc.
125. În observaţiile adresate în anul 1999 Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Guvernul Republicii Moldova a menţionat că, la acea dată, cifra oficială prezentată de către autorităţile Federaţiei Ruse cu privire la cantitatea de arme şi muniţii ale GOR stocată în Transnistria era de 42,000 tone, însă această cifră nu a putut fi verificată, deoarece atât autorităţile ruse, cât şi separatiştii transnistreni au refuzat să admită o misiune internaţională de evaluare.
Autorităţile moldoveneşti au atras atenţia asupra faptului că o eventuală retragere a personalului GOR fără a fi însoţită de o evacuare a arsenalului enorm al GOR ar fi creat riscul ca separatiştii transnistreni să intre în posesia acestor arme.
126. Mai multe eşaloane cu echipament aparţinând GOR au fost evacuate în perioada anilor 1999-2002.
127. La 15 iunie 2001, Federaţia Rusă şi Transnistria au semnat un protocol cu privire la realizarea în comun a lucrărilor în vederea utilizării armamentului, a tehnicii militare şi a muniţiilor.
128. La 19 noiembrie 2001, Guvernul Federaţiei Ruse a prezentat Curţii un document din care rezultă că în luna octombrie a anului 2001, Federaţia Rusă şi „RMN” au încheiat un acord cu privire la retragerea forţelor ruseşti. În virtutea acestuia, „RMN” urma să primească, ca urmare a retragerii unei părţi a echipamentului militar rusesc staţionat în Transnistria, o reducere de o sută de milioane de dolari americani la suma datoriei contractate pentru consumul de gaz importat din Federaţia Rusă, la fel ca şi cesiunea de către GOR, în cadrul retragerii, a unei părţi din echipament care poate fi folosit în scopuri civile.
129. Potrivit unui document prezentat Curţii în luna noiembrie a anului 2002 de către Guvernul Republicii Moldova, volumul (tehnicii militare) de muniţii şi echipament militar performant aparţinând GOR şi retras până în luna noiembrie a anului 2002 de pe teritoriul Republicii Moldova în baza acordului din 21 octombrie 1994, reprezenta numai 15% din volumul total declarat în anul 1994 ca fiind staţionat pe teritoriul Republicii Moldova.
130. După cum rezultă dintr-un comunicat de presă al OSCE, la 24 decembrie 2002, au fost evacuate 29 de vagoane care transportau echipamente de construcţie a podurilor şi bucătării mobile.
Acelaşi comunicat de presă preia, de asemenea, declaraţia comandantului GOR, generalul Boris Sergheev, potrivit căreia ultimele retrageri au fost posibile datorită unui acord, încheiat cu transnistrenii, potrivit căruia autorităţile transnistrene urmau să primească jumătate din echipamentele şi materialele nemilitare retrase. Generalul Sergheev a dat drept exemplu retragerea, la 16 decembrie 2002, a 77 de camioane, care a fost urmată de transmiterea a 77 de camioane ale GOR către transnistreni.
131. În luna iunie a anului 2001, potrivit informaţiilor prezentate Curţii de către Guvernul Federaţiei Ruse, GOR mai număra încă aproximativ 2 200 de militari în Transnistria. În declaraţiile sale, generalul Sergheev a afirmat că în anul 2002, GOR nu avea mai mult de 1 500 de militari (a se vedea anexa, § 338).
Curtea nu a primit nici o informaţie precisă cu privire la cantitatea de arme şi muniţii stocate de GOR în Transnistria. Potrivit afirmaţiilor reclamanţilor şi declaraţiilor obţinute de către delegaţii Curţii (a se vedea anexa, dl Snegur § 235), în anul 2003, GOR dispunea de cel puţin 200,000 de tone de echipament militar şi de muniţii, stocate în principal în depozitul de la Colbasna.
Potrivit unei informaţii prezentate de către Guvernul Federaţiei Ruse în luna iunie a anului 2001 şi necontestată de către celelalte părţi, GOR mai dispunea de următorul echipament: 106 tancuri de luptă, 42 vehicule blindate de luptă, 109 vehicule blindate de transportare a trupelor, 54 vehicule blindate de recunoaştere, 123 tunuri şi mortiere, 206 arme antitanc, 226 arme antiaeriene, 9 elicoptere şi 1,648 de vehicule de alte tipuri. În depoziţiile sale, generalul Sergheev a afirmat că 108 tancuri de luptă au fost distruse în cursul anului 2002 şi că sistemele de apărare antiaeriană erau în curs de distrugere (a se vedea anexa, § 341).
2. Relaţiile dintre GOR şi „RMN”
132. Militarii GOR, procurorii şi judecătorii militari detaşaţi în cadrul GOR nu au primit instrucţiuni specifice cu privire la relaţiile lor cu autorităţile transnistrene (a se vedea anexa, locotenent-colonelul Şamaev § 374).
133. Militarii GOR se pot deplasa liber pe teritoriul transnistrean. Referitor la deplasarea trupelor sau a echipamentului militar, GOR informează în prealabil autorităţile transnistrene. Ocazional, survin incidente la acest subiect, aşa cum a fost cazul sechestrării de către transnistreni a trei vehicule aparţinând GOR (a se vedea anexa, locotenent-colonelul Radzevicius § 363 şi locotenent-colonelul Şamaev § 376). În asemenea cazuri, în lipsa instrucţiunilor, autorităţile GOR încearcă să negocieze direct cu autorităţile transnistrene. Potrivit prevederilor legale în vigoare în Federaţia Rusă, organele de urmărire ale GOR nu sunt competente să transmită cauze spre examinare direct autorităţile moldoveneşti care deţin jurisdicţia asupra teritoriului transnistrean. Orice furt sau altă infracţiune comisă de către o persoană fizică din Transnistria împotriva GOR trebuie să fie raportată de către autorităţile GOR autorităţilor competente ale Federaţiei Ruse, acestea din urmă fiind singurele competente să sesizeze autorităţile moldoveneşti.
În practică, urmărirea penală în acest tip de infracţiuni este înfăptuită de către organele transnistrene.
134. Organele de anchetă ale GOR au doar competenţa de a înfăptui ancheta cu privire la infracţiunile comise de către un militar GOR sau cu participarea acestuia şi numai în ceea ce-l priveşte pe militarul respectiv. Cu toate acestea, nici un caz de acest tip nu a avut loc până în prezent (a se vedea anexa, locotenent-colonelul Leviţkii § 371 şi dl Timoşenko § 379).
135. După cum rezultă din documentele prezentate Curţii de către Guvernul Federaţiei Ruse, echipament militar şi instalaţii de folosinţă civilă aparţinând GOR au fost transferate „RMN”. De exemplu, clădirea în care reclamanţii au fost deţinuţi în anul 1992 de către Armata a Paisprezecea, a fost transmisă în anul 1998 separatiştilor transnistreni. Potrivit declaraţiilor martorului Timoşenko, în prezent această clădire este folosită de către „Procuratura RMN” (a se vedea anexa, § 380).
136. Potrivit studiului dlui Iurie Pintea (a se vedea § 118 de mai sus), depozitul militar de la Colbasna a fost divizat în anul 1994 în două părţi, dintre care una a fost atribuită „RMN”, care a instalat acolo un depozit de muniţii pentru armata sa. Potrivit autorului, securitatea depozitului „RMN” era asigurată, la data publicării studiului respectiv în anul 2001, de către o brigadă de infanterie motorizată a armatei „RMN”, formată din trei sute de persoane şi dotată cu vehicule blindate, tunuri antitanc şi aruncătoare de mine şi cu o baterie antiaeriană, care asigura în acelaşi timp controlul asupra ieşirilor din tot depozitul. Securitatea depozitului GOR era asigurată de către militarii GOR. Pentru a ieşi din partea depozitului aparţinând GOR, urmează a trece printr-un post vamal transnistrean special instalat. Securitatea şi deplasările în interiorul întregului depozit nu puteau fi supravegheate din exterior.
C. Relaţiile economice, politice şi de alt gen dintre Federaţia Rusă şi Transnistria
1. Înainte de ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă la 5 mai 1998
137. Din declaraţii nedatate făcute în presă, prezentate Curţii de către reclamanţi şi necontestate de către celelalte părţi, rezultă că vicepreşedintele Federaţiei Ruse la acea dată, dl Ruţkoi, a recunoscut „legitimitatea entităţii create în partea stângă a Nistrului”.
138. În cadrul unei intervenţii televizate nedatate, preluată de către presa scrisă, prezentată Curţii de către reclamanţi şi necontestată de către celelalte părţi, Preşedintele Federaţiei Ruse, dl Elţin, a afirmat că „Rusia a acordat, acordă şi va acorda ajutor economic şi politic regiunii transnistrene”.
139. La sfârşitul conflictului, ofiţerii superiori ai Armatei a Paisprezecea au participat la evenimentele din viaţa publică a Transnistriei. În mod special, militari ai Armatei a Paisprezecea au participat la alegerile din Transnistria, la paradele militare ale forţelor transnistrene şi la alte evenimente publice. După cum rezultă din documentele anexate la dosar şi din mai multe declaraţii concordate şi necontestate de către celelalte părţi, la 11 septembrie 1993, generalul Lebed, comandantul GOR, a fost ales deputat în „Sovietul Suprem al RMN” (a se vedea anexa, dl Ilaşcu § 26, dl Urîtu § 72 şi X § 220).
140. Reclamanţii pretind că un consulat al Federaţiei Ruse ar fi fost deschis pe teritoriul transnistrean, pe teritoriul GOR, fără acordul autorităţilor moldoveneşti, şi că diverse acţiuni, inclusiv de vot, s-ar fi desfăşurat în cadrul acestuia.
Guvernul Federaţiei Ruse neagă existenţa unui consulat al Federaţiei Ruse pe teritoriul transnistrean.
La 27 februarie 2004, Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova a adresat Ambasadei Federaţiei Ruse la Chişinău o notă în care autorităţile moldoveneşti îşi exprimau regretul cu privire la deschiderea pe teritoriul transnistrean, de către autorităţile Federaţiei Ruse, a şaptesprezece birouri de vot fixe pentru alegerile prezidenţiale din 14 martie 2004, fără acordul autorităţilor moldoveneşti, şi a indicat, de asemenea, că autorităţile Federaţiei Ruse au pus autorităţile moldoveneşti în faţa faptului împlinit, creând astfel un precedent nedorit. Autorităţile moldoveneşti au mai subliniat în această notă că era corespunzătoare numai deschiderea birourilor de vot în cartierul general al GOR din Tiraspol, în cartierul general al forţelor de menţinere a păcii din Bender/Tighina, în cadrul Ambasadei Federaţiei Ruse la Chişinău şi crearea posturilor mobile de vot.
141. Curtea notează că, în afara afirmaţiilor reclamanţilor, nici un alt element de probă nu a confirmat existenţa unui consulat al Federaţiei Ruse la Tiraspol care să efectueze proceduri consulare obişnuite, deschis tuturor transnistrenilor care aveau cetăţenia Federaţiei Ruse sau doreau să o dobândească. Mai mult, nici un martor audiat în Republica Moldova nu a putut confirma aceste declaraţii. Ţinând cont de lipsa altor mijloace de probă, Curtea nu poate considera ca fiind stabilit dincolo de un dubiu rezonabil faptul că un consulat al Federaţiei Ruse a fost deschis cu titlu permanent la Tiraspol pentru toţi transnistrenii cu cetăţenie a Federaţiei Ruse sau care doresc să dobândească această cetăţenie.
Pe de altă parte, Curtea consideră ca stabilit faptul că posturi consulare fixe, având funcţia de birouri de vot, au fost deschise de către autorităţile Federaţiei Ruse pe teritoriul transnistrean, în lipsa acordului autorităţilor moldoveneşti.
Referitor la articolele din presă prezentate de către reclamanţi care se refereau la existenţa unui birou consular al Federaţiei Ruse pe teritoriul GOR, Curtea relevă că acestea nu sunt susţinute de nici o altă probă. Totuşi, Guvernul Federaţiei Ruse nu a negat existenţa unui astfel de birou. Curtea estimează că, luând în consideraţie situaţia specială a GOR, staţionat pe teritoriul transnistrean, este plauzibil că, datorită unor motive de ordin practic, un birou consular ar fi fost deschis pe teritoriul GOR pentru a permite militarilor ruşi să soluţioneze diferite probleme care în mod normal ţin de competenţa unui consulat.
142. Reclamanţii afirmă că, la 12 martie 1992, Banca Centrală a Federaţiei Ruse a deschis conturi pentru Banca transnistreană. Celelalte părţi nu au contestat veridicitatea acestei informaţii.
143. Într-o rezoluţie nr. 1334 IGD din 17 noiembrie 1995, Duma de Stat a Federaţiei Ruse a declarat Transnistria „zonă de interes strategic special pentru Federaţia Rusă”.
144. Personalităţi politice şi reprezentanţi ai Federaţiei Ruse au confirmat, cu diverse ocazii, susţinerea acordată de către Federaţia Rusă Transnistriei. Reprezentanţi ai Dumei şi alte personalităţi din Federaţia Rusă au vizitat Transnistria şi au participat la manifestaţii oficiale.
La rândul lor, reprezentanţi ai regimului „RMN” au vizitat Moscova în cadrul unor vizite oficiale, în particular Duma de Stat.
145. Reclamanţii susţin de asemenea că, peste câţiva ani după conflict, susţinerea acordată de către autorităţile Federaţiei Ruse regimului transnistrean a fost confirmată public în cadrul unei emisiuni televizate difuzată la o dată neprecizată pe canalul rus TV-Centre, în care au fost reproduse interviuri cu dnii Voronin, Smirnov şi Hasbulatov. Pe parcursul emisiunii, dl Hasbulatov, fost Preşedinte al Parlamentului rus în perioada anilor 1991-1993, a declarat că, atunci când a devenit clar că Republica Moldova iese din sfera de influenţă a Federaţiei Ruse, acolo a fost creată o „enclavă teritorială administrativă”. În cadrul aceleiaşi emisiuni, dl Voronin, Preşedintele Republicii Moldova, a afirmat că fostul Preşedinte al Federaţiei Ruse, dl Elţin, l-a susţinut pe dl Smirnov pentru a-l folosi împotriva regimului democratic de la Chişinău.
Celelalte părţi nu au contestat aceste fapte.
146. La 19 mai 1994, general-locotenentul Iakovlev, fostul comandant al Armatei a Paisprezecea şi fostul şef al departamentului de apărare şi securitate al „RMN”, a devenit cetăţean al Federaţiei Ruse.
147. În anul 1997, dlui Mărăcuţa, „Preşedinte al Sovietului Suprem al RMN”, i-a fost acordată cetăţenia rusă.
2. După ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă
148. În anul 1999, dl Caraman, unul din conducătorii „RMN”, de asemenea, a dobândit cetăţenia Federaţiei Ruse.
149. Potrivit Guvernului Federaţiei Ruse, dlui Smirnov i-a fost acordată cetăţenia Federaţiei Ruse în anul 1997, iar potrivit reclamanţilor, în anul 1999.
150. După cum rezultă din afirmaţiile reclamanţilor, necontestate de către celelalte părţi, industria de producere a armamentului reprezintă unul din pilonii economiei transnistrene. Aceasta este direct susţinută de către întreprinderile ruseşti implicate în producerea armelor în Transnistria.
Conform studiului dlui Iurie Pintea (a se vedea paragraful 118 de mai sus), începând cu anul 1993, întreprinderile transnistrene de producere a armamentului s-au specializat în producerea armamentului de tehnologie înaltă, graţie fondurilor şi diferitelor comenzi parvenite de la întreprinderi ruseşti, printre care şi grupul rus de producere şi vânzare a armelor Росвооружение (Rosvoorujenïe). Întreprinderile ruseşti le furnizează întreprinderilor transnistrene tehnologii şi echipamente necesare pentru producerea armamentului modern, la fel şi materiale cu destinaţie militară. Pe de altă parte, întreprinderile transnistrene produc, de asemenea, piese destinate producătorilor de arme ruseşti. De exemplu, întreprinderea Elektrommaş primeşte din Federaţia Rusă piese pentru pistoale cu amortizoare pe care ea le produce şi livrează piese separate pentru diferite sisteme de armament asamblate în Federaţia Rusă.
151. Bazându-se pe studiul dlui Pintea, reclamanţii susţin că, sub pretextul retragerii, GOR furnizează întreprinderilor transnistrene piese şi utilaje de uz militar. Uzina metalurgică din Râbniţa, care produce mortiere de 82 mm, a primit în mod regulat camioane încărcate cu mortiere şi obuze provenite din depozitul GOR din Colbasna, sub pretextul distrugerii muniţiilor netransportabile.
152. Mai mult, există o interdependenţă între interesele transnistrene, economice sau de altă natură, şi GOR, datorită angajării masive de către GOR a locuitorilor Transnistriei.
Astfel, conform aceluiaşi studiu al dlui Iurie Pintea, circa 70% din comandamentul unităţii militare al GOR staţionat la Colbasna (inclusiv depozitul de muniţii) este constituit din locuitori din Râbniţa şi din Colbasna, în timp ce 100% din personalul tehnic al depozitului de la Colbasna (şefi de depozite, tehnicieni, mecanici) este constituit din locuitori ai regiunii.
În total, 50% din ofiţerii GOR şi 80% din subofiţeri sunt locuitori ai „RMN”.
Celelalte părţi nu au contestat aceste informaţii.
153. Există o cooperare juridică în domeniul transferului de deţinuţi între Federaţia Rusă şi Transnistria, fără participarea autorităţilor moldoveneşti. Drept urmare, în cadrul acestei cooperări, deţinuţii ruşi aflaţi în Transnistria au putut fi transferaţi într-o închisoare din Federaţia Rusă (a se vedea anexa, colonelul Golovaciov § 136 şi dl Sereda § 423).
154. După cum rezultă din afirmaţiile reclamanţilor, susţinute şi de articole din presă, au continuat să aibă loc întrevederi între oficiali din Federaţia Rusă şi cei din Transnistria. Numărul ziarului Transnistria din 16 februarie 1999 a descris vizita efectuată de către o delegaţie a „Sovietului Suprem al RMN”, din care făceau parte inclusiv dnii Maracuţa, Caraman şi Antiufeev, la Duma de Stat a Federaţiei Ruse. La 1 iunie 2001, o delegaţie a Dumei compusă din opt persoane a venit la Tiraspol, unde s-a aflat până la 4 iunie 2001.
Între 28 august şi 2 septembrie 2001, membri ai Dumei de Stat au participat la festivităţile organizate cu ocazia celei de a 10-a aniversări a declaraţiei de independenţă a „RMN”.
155. Conducătorii „RMN” au primit distincţii oficiale din partea diferitelor instituţii ale Federaţiei Ruse şi au fost întâmpinaţi cu onoruri de către autorităţile de Stat ale Federaţiei Ruse. După cum rezultă din documente prezentate de către reclamanţi, dl Smirnov a fost invitat la Moscova de către Universitatea de Stat din Moscova.
156. Federaţia Rusă are relaţii directe cu „RMN” în ceea ce priveşte exportul său de gaze.
După cum rezultă dintr-o telegramă adresată la 17 februarie 2000 de către Preşedintele grupului Gazprom viceprim-ministrului Republicii Moldova, contractele de livrare a gazului către Republica Moldova nu se referă şi la Transnistria, căreia gazul îi este livrat separat în condiţii financiare mai avantajoase decât cele acordate restului Republicii Moldova (a se vedea anexa Y, § 261 şi dl Sangheli, § 268).
157. Transnistria primeşte electricitate direct de la Federaţia Rusă.
158. Mărfurile produse în Transnistria sunt exportate pe piaţa rusă, dintre care anumite mărfuri sunt prezentate ca având originea în Federaţia Rusă (a se vedea anexa, dl Stratan § 333).
159. GOR cumpără anumite produse necesare pentru aprovizionarea trupelor direct de pe piaţa transnistreană (a se vedea anexa, generalul Sergheev, § 347).
160. Întreprinderile ruseşti au participat la privatizări în Transnistria. După cum rezultă din documente prezentate de către reclamanţi, întreprinderea rusă Iterra a cumpărat cea mai mare întreprindere din Transnistria, uzina metalurgică din Râbniţa, în pofida opoziţiei exprimate de către autorităţile Republicii Moldova.
161. Mai mult, în luna ianuarie a anului 2002, Guvernul Republicii Moldova a prezentat Curţii o casetă video conţinând înregistrarea unei emisiuni televizate ruseşti care se referea la relaţiile ruso-moldoveneşti şi la regimul transnistrean. Comentatorul rus a menţionat în primul rând tratatul de prietenie încheiat între Federaţia Rusă şi Republica Moldova, în care Moscova şi Chişinăul condamnau „separatismul sub toate formele sale” şi s-au angajat „să nu acorde susţinere mişcărilor separatiste”. Potrivit jurnalistului, acest tratat confirma explicit susţinerea acordată de către Federaţia Rusă Republicii Moldova în conflictul transnistrean. Restul reportajului a fost consacrat diferitelor domenii ale economiei transnistrene, prezentată ca fiind în întregime controlată de către familia Smirnov şi a cărei principală resursă ar fi producerea şi exportul armelor spre destinaţii cum ar fi Afganistan, Pakistan, Irak sau Cecenia. Emisiunea s-a încheiat cu relatarea că autorităţile transnistrene au întrerupt difuzarea emisiunii pe teritoriul „RMN”, sub pretextul condiţiilor meteorologice rele.
D. Relaţiile moldo - transnistrene
1. Înainte de ratificarea Convenţiei de către Republica Moldova la 12 septembrie 1997
162. Autorităţile moldoveneşti nu au recunoscut niciodată oficial „RMN” ca entitate statală.
163. După acordul din 21 iulie 1992, cele două părţi au stabilit relaţii cu scopul de a pune capăt conflictului.
Aceste relaţii erau stabilite şi menţinute în principal prin intermediul comisiilor de negocieri şi se refereau, pe de o parte, la aspectul politic al statutului Transnistriei, şi, pe de altă parte, la reglementarea diferitelor domenii ale vieţii curente (economice, sociale etc.).
164. După cum rezultă din declaraţiile mai multor martori (a se vedea anexa, dnii Urîtu § 66, Postovan § 182, Z § 272, Plugaru § 286 şi Oboroc § 430), primele relaţii stabilite între Republica Moldova şi Transnistria s-au referit la schimburile de prizonieri capturaţi de o parte şi de alta în timpul conflictului din anul 1992. În general, aceste schimburi se refereau la grupuri de prizonieri.
165. Conform declaraţiilor mai multor martori (a se vedea anexa, dnii Urîtu § 67, Snegur § 239 şi Sturza § 311), din momentul încetării focului la 21 iulie 1992, persoanele fizice şi delegaţiile oficiale implicate în negocieri s-au putut deplasa în Transnistria. Uneori au avut loc şi incidente ca urmare a faptului că gărzile transnistrene nu au permis accesul în Transnistria.