Ispan contra Romaniei - Nationalizare teren proprietate actionar societate. Revendicare

Comentarii

0

SECŢIA A TREIA

CauzaIspan contra Romaniei

(Cerere nr.. 67710/01)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

31 mai 2007

Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile prevăzute de articolul 44 § 2 din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.

În cauza Ispan contra României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită într-un complet format din:

D-nii B.M. Zupančič, preşedinte,

C. Bîrsan,

DneleE. Fura-sandström,

A. Gyulumyan,

Dl.David Thór Björgvinsson,

DneleI. Ziemele,

I. Berro-lefèvre, judecători,

şi d-nul S. Quesada, grefier al secţiei,

După ce a deliberat în camera de consiliu la 10 mai 2007,

A pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la această  dată:

PROCEDURA

1.  La originea cauzei se află o cerere (nr. 67710/01) îndreptată împotriva României, al cărei cetăţean, dl. Virgil Ioan Ispan (« reclamantul »), a sesizat Curtea la 6 septembrie 1999 în temeiul articolului 34 din Convenţia de Protecţie a Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale ale Omului (« Convenţia »).

2.  Guvernul român (« Guvernul ») a fost reprezentat de d-nul Bogdan Aurescu, împuternicit al Guvernului român pe lângă Curtea europeană a Drepturilor Omului, ataşat al Ministerul Afacerilor Externe, apoi de d-na Beatrice Rămăşcanu, care l-a înlocuit în aceste funcţii.

3.  La 24 octombrie 2003, Curtea a decis să comunice Guvernului cererea derivată din durata procedurii. Prevalându-se articolului 29 § 3 din Convenţie, ea a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.

ÎN FAPT

CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI

4.  Reclamantul s-a născut în 1929 şi domiciliază în Timişoara.

5.  La sfârşitul anilor cincizeci şi la începutul anilor şaizeci terenurile agricole care aparţineau particularilor au devenit proprietate a Statului sau cooperative agricole. Tatăl solicitantului a fost de asemenea afectat de această măsură şi a trebuit să-şi cedeze terenul.

6.  În 1991 a fost votată legea nr. 18/1991, care a acordat persoanelor ale căror terenuri deveniseră, sub regimul comunist, proprietate a Statului sau cooperative, dreptul de a li se restitui aceste terenuri.

A.  Atribuirea în proprietate solicitantului a unui teren cu aplicarea legii nr. 18/1991

7.  În 1991, prin decizia comisiei administrative competente pentru aplicarea legii nr. 18/1991 (în continuare « comisia »), reclamantului i s-a atribuit în proprietate un teren cu o suprafaţă de 2,34 ha, al cărui amplasament nu era precizat şi în a cărui posesiune efectivă nu a intrat. Terenul susceptibil să îi fie atribuit în posesie făcea parte dintr-o exploataţie agricolă mai mare, care aparţinuse Statului. Întreprinderea agricolă de stat a fost parţial privatizată în decembrie 1991. O parte a patrimoniului acesteia, de aproximativ două sute de hectare, a devenit proprietate privată. Noii proprietari particulari ai terenurilor ce făceau parte din această exploatare, inclusiv reclamantul, au decis să se asocieze cu Statul şi au constituit societatea pe acţiuni Agrotim, cu sediul la Timişoara. Reclamantul a devenit acţionar la această societate.

8.  Prin hotărârea (Hotărârea Guvernului) nr. 123/1993 din 6 aprilie 1993, Guvernul a ordonat lichidarea societăţii Agrotim. În baza acestei hotărâri, o parte a patrimoniului societăţii a fost atribuită Universităţii de Ştiinţe Agricole din Timişoara, spre exploatare în scopuri ştiinţifice. Restul patrimoniului societăţii Agrotim, de aproximativ două sute de hectare, care corespundea cu cota acţionarilor particulari la fosta societate, a fost transferat unei societăţi pe acţiuni nou create, Agroindustriala (numită şi Agroind.). Ca urmare acestei hotărâri, acţionarii particulari ai fostei societăţi Agrotim, printre care figura reclamantul, au devenit acţionarii noii societăţi Agroindustriala.

9.  Prin decizia din 17 februarie 1994, comisia a recunoscut reclamantului calitatea de acţionar al societăţii Agroindustriala, la nivelul unui aport de 2,34 ha de teren.

B.  Acţiunea iniţiată de reclamant şi de alţi foşti acţionari ai Agrotim

10.  La 23 noiembrie 1993, reclamantul, ca şi alţi acţionari ai fostei societăţi Agrotim au chemat în faţa Judecătoriei Timişoara comisiile administrative comunale şi judeţene competente pentru aplicarea legii nr. 18/1991 şi Universitatea de ştiinţe agricole din Timişoara. Ei înţelegeau să conteste hotărârea guvernului de a lichida societatea Agrotim. În plus, nemulţumiţi de amplasamentul terenurilor care formau patrimoniul societăţii Agroindustriala, ei revendicau terenuri ocupate de Universitate.

11.  Prin hotărârea din 15 martie 1994, Judecătoria Timişoara a respins pretenţiile reclamantului şi ale celorlalţi acţionari.

12.  La 10 mai 1994, părţile interesate au făcut apel contra acestei sentinţe. Prima înfăţişare în faţa acestei instanţe a fost stabilită pentru 12 octombrie 1994. La 30 noiembrie 1994, tribunalul judeţean Timiş a admis apelul părţilor interesate şi a trimis cauza înapoi la judecătorie, pentru viciu de procedură, sub motiv că aceasta din urmă luase act de renunţarea celor interesaţi la judecata unuia din capetele lor de cerere în absenţa declaraţiei exprese din partea lor.

13.  Prin hotărârea din 3 aprilie 1995, Judecătoria Timişoara şi-a declarat necompetenţa în favoarea curţii de apel Timişoara, competentă în primă instanţă în materie de contencios administrativ. Hotărârea motivată a fost redactată la 7 iunie 1995.

14.  La 12 decembrie 1995, curtea de apel a hotărât să conexeze acţiunea contra comisiilor administrative comunale şi judeţene competente pentru aplicarea legii nr. 18/1991 şi Universităţii de ştiinţe agricole din Timişoara cu o altă acţiune a reclamantului şi a altor acţionari, introdusă la 24 noiembrie 1994 şi îndreptată contra guvernului şi contra societăţii Agroindustriala, având ca obiect şi anularea hotărârii guvernului nr. 123/1993 din 6 aprilie 1993, prin care se ordona lichidarea societăţii Agrotim.

15.  La 15 februarie 1996, curtea de apel din Timişoara a constatat încheierea dezbaterilor şi a amânat pronunţarea hotărârii. La 29 februarie 1996, curtea de apel a hotărât redeschiderea dezbaterilor şi a ordonat părţilor administrarea unui probatoriu suplimentar.

16.  Prin hotărârea din 1 octombrie 1996, curtea de apel a confirmat legalitatea hotărârii guvernului nr. 123/1993 şi a respins recursul administrativ al reclamantului şi al celorlalţi acţionari. Pentru celelalte capete de cerere ale interesaţilor, de natură civilă (revendicare) şi comercială (referitore la legalitatea lichidării societăţii Agrotim), curtea de apel şi-a declarat necompetenţa. Cauza a fost trimisă înapoi la Judecătoria Timişoara, pentru capetele de cerere de natură civilă. În ceea ce priveşte cererea de natură comercială legată de lichidarea societăţii Agrotim, această parte a cauzei a fost trimisă înapoi la tribunalul judeţean Timiş (vezi procedura sub C., §§ 27 – 32, în continuare).

17.  Prima înfăţişare în faţa judecătoriei Timişoara a fost stabilită pentru 24 februarie 1997, într-un dosar înregistrat sub nr. 292/1997.

18.  La 22 septembrie 1997, la cererea reclamantului, instanţa a hotărât  să suspende procedura spre a aştepta rezultatul unei alte proceduri iniţiate de cel interesat (vezi procedura sub D., mai jos, §§ 33 – 36). Această din urmă procedură avea să se încheie la 8 decembrie 1997.

19.  La 26 februarie 1999, instanţa a citat părţile pentru 22 martie 1999. La această din urmă dată, instanţa a constatat lipsa părţilor şi a hotărât  să suspende procedura până ce părţile aveau să-şi manifeste interesul pentru a continua cauza.

20.  La 10 ianuarie 2000, reclamantul a cerut reluarea examinării cererii sale, a cărei judecare fusese suspendată la 22 septembrie 1997.

21.  Prin decizia din 28 februarie 2000, instanţa a respins pretenţiile părţilor interesate. Instanţa a respins capătul de cerere referitor la anularea hotărârii comisiei administrative din 17 februarie 1994, în virtutea autorităţii  de lucru judecat a hotărârii judecătoriei din Timişoara, dată la 8 decembrie 1997. În ceea ce privea revendicarea terenului aflat în posesia Universităţii, instanţa a respins acţiunea reclamantului şi a celorlalţi acţionari, sub motiv că terenul în cauză făcea parte din domeniul public. Instanţa a apreciat că lor li se atribuise în proprietate, în virtutea legii nr. 18/1991, un teren, fără ca amplasamentul acestuia să fie identificat.

22.  La apelul reclamantului, tribunalul judeţean Timiş a confirmat această sentinţă, prin hotărârea din 8 iunie 2000.

23.  La 10 noiembrie 2000, parchetul de pe lângă curtea de apel din Timişoara a răspuns unei sesizări a reclamantului, referitoare la durata excesivă a procedurii sale civile, informându-l pe acesta că sesizase curtea de apel legat de accelerarea procedurii care făcea obiectul unui dosar în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului:

« În ceea ce priveşte tratarea prioritară a dosarului civil nr. 6247/C/2000 de către curtea de apel, am atras atenţia preşedintelui acesteia asupra necesităţii accelerării tratării cauzei şi asupra faptului că este pe rol o reclamaţie la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. »

24.  La 29 noiembrie 2000, curtea de apel Timişoara a primit recursul depus de reclamant şi a trimis cauza la tribunalul judeţean spre a se reexamina apelul după o expertiză.

25.  După ce a ordonat expertiza topografică a terenurilor revendicate de reclamant şi ceilalţi acţionari, prin hotărârea din 12 noiembrie 2001, tribunalul judeţean a respins apelul celor interesaţi şi a confirmat sentinţa dată în primă instanţă la 28 februarie 2000.

26.  Reclamantul a formulat recurs, care a fost respins de curtea de apel din Timişoara la 25 februarie 2002.

C.  Urmarea procedurii iniţiate de reclamant, referitor la lichidarea societăţii Agrotim

27.  Prin hotărârea curţii de apel Timişoara dată la 1 octombrie 1996, a avut loc disjungerea acestei părţi a acţiunii reclamantului referitoare la lichidarea societăţii Agrotim. După această trimitere, tribunalul judeţean Timiş, acţionând în primă instanţă, a deschis un dosar nr. 4871/CA/1997.

28.  Conform reclamantului, primele înfăţişări legate de acest dosar au fost stabilite pentru sfârşitul anului 1999.

29.  Conform guvernului, la 7 octombrie 1997, reclamantul ar fi prezentat o cerere de suspendare a procedurii până ce cauza civilă pe rol la judecătoria Timişoara, înregistrată sub nr. 292/1997, avea să fie definitiv soluţionată (vezi procedura sub B., mai jos, §§ 21 – 25). Procedura ar fi fost reluată la 14 iunie 1999.

30. Aşa cum reiese din procesele verbale ale înfăţişărilor din 28 septembrie, 8 noiembrie, 6 decembrie 1999 şi 10 ianuarie 2000, singurele care au fost prezentate curţii, părţile intimate, anume prefectura şi guvernul, ceruseră ca înfăţişarea să fie amânată pentru date ulterioare pentru ca ele să poată prezenta memorii în apărare.

31. Prin sentinţa din 21 februarie 2000, dată de tribunalul judeţean Timiş, au fost respinse pretenţiile reclamantului şi ale celorlalţi interesaţi lor sub motiv că litigiul nu avea o natură comercială şi că tribunalul nu putea cenzura lichidarea societăţii Agrotim, care se realizase prin intermediul unui act administrativ, anume hotărârea guvernului nr. 123 din 6 aprilie 1993.

32.  La recursul reclamantului, sentinţa dată în primă instanţă a fost menţinută de curtea de apel Timişoara, la 25 aprilie 2000.

D.  Acţiunea în anulare a hotărârii din 17 februarie 1994

33.  La 22 septembrie 1997, reclamantul a chemat în judecată comisia cerând anularea hotărârii din 17 februarie 1994.

34.  Prin sentinţa din 8 decembrie 1997, judecătoria Timişoara a admis acţiunea sa. Instanţa a anulat hotărârea comisiei administrative considerând-o abuzivă şi i-a ordonat să atribuie în posesia reclamantului un teren de 2,34 ha, fără a preciza amplasamentul acelui teren. În absenţa recursului, hotărârea din 8 decembrie 1997 a devenit definitivă şi a fost investită cu formulă executorie.

35.  La 30 ianuarie 2001, primarul oraşului Timişoara a anunţat reclamantul că atribuirea în posesie a terenului la care avea dreptul urma să aibă loc pe 7 februarie 2001.

36.  Reclamantul, nemulţumit de amplasamentul terenului propus, a refuzat să fie pus în posesie. El pretinde să recupereze posesia terenului numai pe vechiul său amplasament, anterior naţionalizării. Acest teren este actualmente în posesia Universităţii de ştiinţe agricole din Timişoara.

ÎN DREPT

I.  ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE

37.  Reclamantul afirmă că durata procedurii care a început la 23 noiembrie 1993 a încălcat principiul « termenului rezonabil» aşa cum este prevăzut de articolul 6 § 1 din Convenţie, care sună astfel:

« Orice persoană are dreptul să îi fie judecată cauza_ într-un termen rezonabil, de un tribunal_ , care va decide_ cu privire la contestaţiile legate de drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil_ »

38.   Guvernul se opune acestei teze.

39.  Perioada de considerat nu a început decât cu intrarea în vigoare a Convenţiei faţă de România, la 20 iunie 1994. În acelaşi timp, spre a aprecia caracterul rezonabil al termenelor scurse începând de la această dată, trebuie să se ţină seama de situaţia în care se afla cauza atunci, anume la tribunalul judeţean Timiş, sesizat cu apel contra unei sentinţe pronunţate în primă instanţă.

Perioada de luat în consideraţie s-a terminat la 25 februarie 2002, printr-o hotărâre a curţii de apel din Timişoara. Procedura s-a întins deci pe şapte ani şi opt luni, pentru opt instanţe şi trei grade de jurisdicţie.

A.  Asupra admisibilităţii

40.  Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod evident nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie Ea subliniază pe de altă parte că nu există nici un motiv de inadmisibilitate.

B.  Asupra fondului

41.  Curtea reaminteşte că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază conform circumstanţelor cauzei şi ţinând seama de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special de complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi acela al autorităţilor competente precum şi miza litigiului pentru interesaţi (a se vedea, printre multe altele, Frydlender contra Franţei [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). Ea reaminteşte de asemenea că numai întârzierile imputabile Statului pot duce la concluzia nerespectării « termenului rezonabil» (Proszak contra  Poloniei, hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegere de Hotărâri şi decizii 1997-VIII, p. 2774, § 40).

42.  Curtea ia notă că această cauză avea o complexitate relativ mare din cauza faptului că sesizarea cuprindea atât capete de cerere de natură civilă cât şi capete de cerere de natură administrativă. Ea observă că procedura litigioasă a trebuit să fie suspendată la 22 septembrie 1997 pentru a aştepta rezultatul unei alte proceduri terminate la 8 decembrie 1997. Această procedură nu a fost reluată decât la 10 ianuarie 2000 când reclamantul şi-a manifestat interesul spre a continua procedura. În timpul acestei perioade, o procedură legată de capătul de cerere disjuns la 1 octombrie 1996 de procedura principală era pe rol la tribunalul judeţean Timiş (dosarul nr. 4871/CA/1997, §§ 27-32, de mai sus). Curtea consideră că perioada de inactivitate din 8 decembrie 1997 la 10 ianuarie 2000 nu ar putea fi imputată autorităţilor judiciare, ţinând seama de faptul că reclamantul ar fi putut, oricând, să reia procedura. Acest lucru fiind dat, nu i s-ar putea reproşa că a optat să continue o procedură al cărei obiect era conex cu procedura principală, înainte de a o relua pe aceasta din urmă.

43.  Fiind vorba de comportamentul tribunalelor naţionale, curtea constată că importante întârzieri în procedură au fost cauzate de casările şi trimiterile succesive ale cauzei şi prin deciziile de declinare de competenţă.

44.  În această privinţă, curtea observă că derularea procedurii a fost prelungită din cauza numeroaselor decizii emise în cauză din care două, anume cele din 30 noiembrie 1994 şi 29 noiembrie 2000, care anulau deciziile jurisdicţiilor inferioare pentru neregularităţi de procedură, şi două decizii succesive de declinare de competenţă, anume cele din 3 aprilie 1995 şi 1 octombrie 1996.

45.  Astfel, cauza a fost trimisă de două ori fie la judecătorie fie la tribunalul judeţean, ca urmare a unor omisiuni ale tribunalelor. Mai mult, trimiterea cauzei ar putea continua la infinit, nici o dispoziţie legală neputând să-i pună capăt. Deşi curtea nu este competentă pentru a analiza modul în care jurisdicţiile naţionale au interpretat şi aplicat dreptul intern, ea consideră totuşi că acele casaţii succesive cu trimitere se datorează unor erori comise de jurisdicţiile inferioare cu ocazia examinării cauzei (Wierciszewska contra Poloniei, nr. 41431/98, 25 noiembrie 2003, § 46). Pe de altă parte, repetarea unor astfel de casări denotă o deficienţă de funcţionare a sistemului judiciar (Cârstea şi Grecu contra României, nr. 56326/00, 15 iunie 2006, § 42).

46.  Curtea apreciază, aşadar, că nici complexitatea cauzei nici comportamentul reclamantului nu explică durata procedurii, luată în ansamblu.

47.  După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, ţinând seama de jurisprudenţa sa în materie, curtea apreciază că în speţă durata procedurii litigioase este excesivă şi nu răspunde exigenţei « termenului rezonabil ».

48.  Pornind de aici, a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1.

II.  ASUPRA ÎNCĂLCĂRII PRETINSE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL No 1

49.  Reclamantul susţine încălcarea dreptului la respectarea bunurilor sale. El se plânge de hotărârea guvernului nr. 123/1993 şi de rezultatul procedurii în revendicarea terenului său.

50.  Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, în părţile sale pertinente, prevede următoarele:

« Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl au Statele de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi. »

Asupra admisibilităţii

51.  Curtea ia notă că acest capăt de cerere comportă două părţi. Prima se referă la o ingerinţă în dreptul de proprietate necorporală a reclamantului, reprezentat de acţiunile sale la societatea Agrotim. A doua parte se referă la pretinsa imposibilitate a reclamantului de a-şi recupera terenul al cărui proprietar fusese în locul unui teren situat altundeva.

52.  Ea reaminteşte că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le incriminează se raportau la « bunurile» sale, în sensul acestei dispoziţii. Ea relevă şi că, în baza jurisprudenţei constante a organelor Convenţiei, noţiunea de « bunuri» poate acoperi atât « bunuri actuale » cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o « speranţă legitimă » de a obţine utilizarea efectivă a unui drept de proprietate. Pe de altă parte, speranţa de a-şi vedea recunoscută supravieţuirea unui fost drept de proprietate care este de mult imposibil de exercitat efectiv nu poate fi considerată ca un « bun » în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 sus citat (Prinţul Hans Adam II de Lichtenstein contra Germaniei [G.C.], nr. 42527/98, § 83, CEDO, 27 iunie 2001 ; Jasiūnienė contra  Lituaniei, nr. 41510/98, §§ 40-44, 6 martie 2003).

1. Capătul de cerere legat de proprietatea necorporală a reclamantului,  în calitate de acţionar al societăţii Agrotim

53.  Curtea subliniază mai întâi că reclamantul era acţionar al societăţii Agrotim când, printr-o decizie nr. 123 din 6 aprilie 1993, guvernul a ordonat lichidarea societăţii şi transferul patrimoniului acesteia împărţit între Universitatea de ştiinţe agricole şi o societate nou constituită, Agroindustriala. Printr-o decizie din 17 februarie 1994, comisia administrativă pentru aplicarea legii nr. 18/1991 a acordat reclamantului calitatea  de acţionar al noii societăţi.

54.  Recursul reclamantului contra hotărârii Guvernului din 6 aprilie 1993 a fost definitiv respins prin decizia din 1 octombrie 1996 a curţii de apel Timişoara. Or, reclamaţia fiind introdusă cu peste şase luni după aceea, anume la 6 septembrie 1999, rezultă că acest capăt de cerere este tardiv şi trebuie să fie respins cu aplicarea articolului 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.

2.  Capătul de cererea privitor la terenul care îi aparţinuse reclamantului

55.  În ceea ce priveşte a doua parte a capătului de cerere extras din articolul 1 din Protocolul nr. 1, curtea ia notă că reclamantul se pretinde proprietar al unui teren de 2,34 ha care îi aparţinea înainte de naţionalizarea intervenită în anii cincizeci şi care era situat pe locul actualmente ocupat de Universitatea de Ştiinţe Agricole din Timişoara. Se plânge de rezultatul procedurii care a dat loc hotărârii curţii de apel Timişoara din 25 februarie 2002.

56.  În speţă, curtea observă că curtea de apel Timişoara, sesizată de acţiunea în revendicare a reclamantului, a respins pretenţiile acestuia din urmă de a-şi vedea recunoscută proprietatea asupra terenului care îi aparţinuse înainte de naţionalizarea din anii cincizeci. În hotărârea sa din 25 februarie 2002, curtea de apel a confirmat sentinţa judecătoriei Timişoara din 28 februarie 2000 care statuase că reclamantului i se atribuise în proprietate un teren de 2,34 ha, fără ca un amplasament anume să-i fie precizat prin decizia comisiei administrative competente pentru aplicarea legii nr. 18/1991. Această aceeaşi abordare fusese de altfel şi cea reţinută de judecătoria Timişoara, în sentinţa sa definitivă din 8 decembrie 1997, pronunţată în cadrul unei alte proceduri.

57.  Curtea observă, deci, că în nici un moment tribunalele nu au determinat amplasamentul precis al terenului a cărui proprietate a fost recunoscută reclamantului.

58.  În aceste condiţii, deciziile jurisdicţiilor naţionale respingând acţiunea în revendicare a reclamantului legată de terenul ocupat de Universitatea de Ştiinţe Agricole nu ar putea fi considerate a fi adus vreo atingere « bunurilor » reclamantului, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Lupuleţ contra României (dec.), nr. 25497/94, 17 mai 1996).

59.  În afară de acestea, deşi comisia administrativă l-a convocat pe reclamant la 7 februarie 2001 spre a fi pus în posesia unui teren de 2,34 ha, acesta din urmă a refuzat, nefiind de acord cu amplasamentul propus.

60.  Ţinând seama de aceste fapte, curtea consideră că din cauza atitudinii reclamantului, autorităţile se aflau în imposibilitatea obiectivă de a-l pune în posesia unui teren de 2,34 ha în afara locului ocupat de Universitatea de Ştiinţe Agricole (a se vedea Georgi contra României, nr. 58318/00, 24 mai 2006 § 57).

Rezultă că acest capăt de cerere este în mod manifest nefondat şi trebuie respins cu aplicarea articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.

III.  CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE

61.  În termenii articolului 41 din Convenţie,

« Dacă curtea declară că a existat o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale, şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite decât ştergerea imperfectă a consecinţelor acestei încălcări, curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »

A.  Daunele

62.  Reclamantul reclamă 70 000 euro (EUR) cu titlu de prejudicii materiale şi morale pe care le-ar fi suferit, inclusiv valoarea terenului naţionalizat în anii cincizeci. Nu cere rambursarea costurilor şi cheltuielilor de judecată.

63.  Guvernul contestă aceste pretenţii.

64.  Curtea nu vede nici o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi daunele materiale pretinse şi respinge această cerere. Pe de altă parte, ea apreciază că este cazul să se acorde reclamantului 1400 EUR cu titlu du prejudiciu moral.

B.  Dobânzi moratorii

65.  Curtea judecă adecvat să îşi întemeieze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal al Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1.  Declară cererea admisibilă în privinţa capătului de cerere întemeiat pe durata excesivă a procedurii şi inadmisibilă pentru celelalte;

2.  Afirmă că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie;

3.  Afirmă

a)  că Statul acuzat trebuie să achite reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va fi devenit definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenţie, 1400 EUR (o mie patru sute de euro) ca daune morale, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;

b)  că această sumă se va converti în lei româneşti la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;

c)  că începând cu expirarea termenului menţionat şi până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă având o rată egală cu acea a facilităţii de împrumut marginal de la Banca centrală europeană aplicabilă pe această perioadă, la care se adaugă trei puncte procentuale;

4.  Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru celelalte.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 32 mai  2007 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.

Santiago QuesadaBoštjan M. Zupančič

GrefierPreşedinte