H.B. contra Elveţia - dreptul persoanei private de libertate de a fi adusă în faţa unui magistrat independent faţă de executiv şi imparţial faţă de părţile în proces.

Hotărâri CEDO

VIOLAREA ART. 5 PAR. 3 DIN CONVENŢIE

Potrivit legislaţiei cantonale, judecătorului de instrucţie îi revine rolul de a conduce instrucţia penală, precum şi, în cauzele de mai mică importanţă, de a sesiza instanţa judecătorească penală, în acest caz decizia sa conţinând descrierea sumară a faptelor, calificarea juridică a infracţiunii şi normele penale aplicabile. Oficiul cantonai al judecătorilor de instrucţie este supervizat de procuror, care poate adresa oficiului directive asupra gestionării cauzelor şi poate cere judecătorului de instrucţie, în cazul infracţiunilor urmărite din oficiu, să administreze probe.

Persoana privată de libertate ca măsură procesual penală de prevenţie se bucură, conform art. 5 parag. 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului, de garanţia de a fi adusă de îndată în faţa unui judecător sau a altui magistrat abilitat prin lege să exercite funcţiuni judiciare. Conform jurisprudenţei constante a Curţii de la Strasbourg, caracterul efectiv al acestei garanţii reclamă ca judecătorul sau celălalt magistrat să fie independent faţă de executiv şi imparţial faţă de părţile în proces. Imparţialitatea este pusă în discuţie dacă magistratul poate interveni în procedura penală ulterioară ca parte care exercită acţiunea penală.

in cauză, la momentul arestării reclamantului, nu se putea şti care instanţă penală urma să fie competentă cu judecarea cauzei. într-una dintre ipoteze, judecătorul de instrucţie ar finaliza ancheta preliminară printr-o decizie care descrie sumar faptele, califică juridic infracţiunile şi indică dispoziţiile penale aplicabile. Ulterior, în procedura care ar urma în faţa instanţei de judecată, nu este depus nici un act oficial de acuzare şi nici un membru al ministerului public nu este prezent la proces. Prin urmare, decizia judecătorului de instrucţie conţine elemente importante ale unui act de inculpare şi, în fapt, îndeplineşte rolul acestuia. Aşa fiind, apare că, la momentul în care judecătorul de instrucţie a decis privarea de libertate a reclamantului, el ar fi putut să intervină în procedura penală ulterioară în calitate de parte care exercită acţiunea penală.

Prin urmare, art. 5 parag. 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului a fost violat.

(C.E.D.O., Secţia a II-a, Cameră, Hotărârea din 5 aprilie 2001, Cauza H.B. c. Elveţia)

I. SITUAŢIA DE FAPT

1. Circumstanţele cauzei

Reclamantul H.B. este un om de afaceri domiciliat în Elveţia.

în cadrul unei proceduri penale privind diferite infracţiuni săvârşite împotriva unei societăţi comerciale, un judecător de instrucţie din cantonul Soleure emite, la 26 aprilie 1993, un mandat de arestare a lui H.B., unul dintre directorii societăţii, bănuit de săvârşirea mai multor infracţiuni. Punerea în executare a mandatului de arestare are loc la 12 mai 1993. în aceeaşi zi, H.B. este prezentat judecătorului de instrucţie, care îl informează oral de motivele arestării şi emite ordonanţa de deţinere, pe care o semnează şi H.B., în care sunt enumerate motivele privării de libertate, astfel cum fuseseră enunţate anterior în mandatul de arestare.

Tot la 12 mai 1993, H.B. sesizează Curtea de apel a cantonului Soleure cu o contestaţie scrisă împotriva arestării şi deţinerii sale. La 17 mai 1993, judecătorul de instrucţie îi notifică lui H.B. şi alte acuzaţii care i se aduc. La 18 mai 1993, avocatul lui H.B. sesizează Curtea de apel cantonală cu o plâgere contra arestării şi deţinerii clientului său, solicitând eliberarea lui; de asemenea, invocă absenţa oricărei informaţii concrete asupra infracţiunilor de care acesta este acuzat şi susţine că nu a fost audiat de un “judecător sau alt magistrat”, aşa cum o cere art. 5 parag. 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

H.B. este eliberat la data de 22 mai 1993.

La 4 octombrie 1993, Curtea de apel radiază de pe rol cele două plângeri formulate de H.B. la 12 şi la 18 mai 1993, apreciind că ele au rămas fără obiect, în urma eliberării acestuia.

La 8 noiembrie 1993, H.B. introduce un recurs de drept public la Tribunalul federal, atacând radierea de pe rol a cauzei sale de Curtea cantonală de apel, contestând detenţia sa preventivă şi susţinând că rolul judecătorului de instrucţie este contrar art. 5 parag. 3 din Convenţie. Prin hotărârea din 2 septembrie 1994, Tribunalul federal respinge recursul de drept public, statuând lipsa interesului lui H.B. de a acţiona şi motivând că însăşi Curtea cantonală de apel a precizat că ea

este în măsură să reexamineze ulterior faptul dacă judecătorul de instrucţie satisface sau nu exigenţele art. 5 parag. 3 din Convenţie.

La 13 februarie 1995, H.B. sesizează T ribunalul federal cu o acţiune civilă contra cantonului Soleure, solicitând o despăgubire pentru detenţia sa ilegală. Prin hotărârea pronunţată la 13 aprilie 1999 instanţa constată că detenţia preventivă a fost legală. Instanţa analizează şi capătul de cerere întemeiat pe art. 5 parag. 2 din Convenţie, conform căruia H.B. nu ar fi fost informat în mod corespunzător de motivele arestării sale, concluzionând că acesta a fost avizat de judecătorul de instrucţie de acuzaţiile care i se aduc şi de obiectul anchetei. Totodată, Tribunalul federal analizează şi susţinerea lui H.B. că judecătorul de instrucţie din cantonul Soleure nu ar satisface exigenţele stabilite de art. 5 parag. 3 din Convenţie, statuând, după indicarea propriei jurisprudenţe şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Huber, că judecătorul de instrucţie este un magistrat independent şi imparţial, abilitat de lege să exercite funcţiuni judiciare în sensul art. 5 parag. 3 din Convenţie.

2. Dreptul intern aplicabil

Potrivit Legii de organizare judiciară şi Codului de procedură penală ale cantonului Soleure, au competenţe în materie penală tribunalul de district, preşedintele tribunalului de district, curtea de apel cantonală şi curtea criminală. Instanţa de drept comun în materie penală este tribunalul de district competent pentru toate cauzele infracţionale care nu ţin de competenţa celorlalte jurisdicţii sau a preşedintelui tribunalului de district.

Procurorul este cel care întocmeşte actul de acuzare în cauzele deferite curţii de apel cantonale sau curţii criminale, precum şi în cauzele deferite tribunalului de district, dar, în acest ultim caz, numai dacă a convenit în acest sens cu preşedintele acestei jurisdicţii sau dacă acuzatul o cere.

Judecătorul de instrucţie conduce instrucţia penală. Dacă, într-o cauză care este de competenţa tribunalului de district sau a preşedintelui tribunalului de district, judecătorul de instrucţie decide să sesizeze instanţa, decizia sa finală trebuie să

conţină o descriere sumară a faptelor, calificarea juridică a infracţiunii şi normele penale aplicabile.

Cât priveşte relaţiile dintre parchet şi judecătorul de instrucţie, procurorul supervizează oficiul cantonai al judecătorilor de instrucţie şi poate adresa acestui oficiu directive asupra gestionării cauzelor. Procurorul poate în orice moment să ceară judecătorului de instrucţie să administreze probe, în cazul infracţiunilor urmărite din oficiu. în cauzele de competenţa curţii de apel cantonale sau a curţii criminale, procurorul poate să ceară judecătorului de instrucţie, după ce acesta a emis decizia sa finală, să administreze probe suplimentare.

Potrivit dispoziţiilor conţinute în aceleaşi acte normative, un deţinut trebuie eliberat pe loc în cazul în care detenţia sa nu se mai justifică.

II. PROCEDURA ÎN FATA ORGANELOR DE LA STRASBOURG

Reclamantul H.B. sesizează Comisia Europeană a Drepturilor Omului, cu o plângere individuală împotriva Elveţiei, la 17 martie 1995, invocând violarea art. 5 (“Dreptul la libertate şi la siguranţă”) parag. 2 şi 3 şi art. 13 (“Dreptul ia o cale efectivă de atac”) din Convenţia europeană a drepturilor omului. Cererea este înregistrată la nr. 26899/95.

Comisia Europeană a Drepturilor Omului declară cererea admisibilă la 18 septembrie 1997.

Cauza este deferită Curţii Europene a Drepturilor Omului la 1 noiembrie 1999, în temeiul dispoziţiilor tranzitorii din Protocolul nr. 11 la Convenţie, şi este atribuită Secţiei a ll-a.

III. MOTIVAREA ÎN DREPT SI DISPOZITIVUL HOTĂRÂRII CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

1. Chestiunea excepţiei preliminare a neepuizării căilor interne de recurs

Guvernul pârât reiterează în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului excepţia preliminară a neepuizării căilor interne de recurs, cu consecinţa declarării cererii ca fiind inadmisibilă, în temeiul

art. 35 parag. 1 din Convenţie. Această excepţie fusese ridicată anterior în faţa Comisiei Europene a Drepturilor Omului şi respinsă de aceasta prin decizia asupra admisibilităţii.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că nu se impune să se revină asupra acestei decizii, întrucât reclamantul H.B. a utilizat procedura finalizată prin hotărârea Tribunalului federal din 13 aprilie 1999, în cadrul căreia au fost examinate aspectele invocate în plângerea adresată organelor de la Strabourg.

Prin urmare, excepţia preliminară a Guvernului este respinsă.

2. Chestiunea violării art. 5 (“Dreptul la libertate şi la siguranţă”) parag. 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului

Art. 5 (“Dreptul la libertate şi la siguranţă”) parag. 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului prevede că orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen şi într-o limbă pe care o înţelege, de motivele arestării şi de orice acuzaţie care i se aduce.

Jurisdicţia de la Strasbourg aminteşte că art. 5 parag. 2 enunţă o garanţie elementară: orice persoană arestată trebuie să ştie motivul arestării. Integrat sistemului de protecţie pe care îl oferă art. 5, parag. 2 al acestuia obligă să se comunice persoanei arestate, într-un limbaj simplu, accesibil pentru ea, motivele juridice şi de fapt ale privării de libertate, în scopul ca aceasta să poată discuta legalitatea măsurii în faţa unei instanţe judecătoreşti, în temeiul parag. 4. Această persoană trebuie să beneficieze de aceste informaţii în cel mai scurt termen, chiar dacă poliţistul care o arestează poate să nu i le furnizeze în totalitate atunci când execută măsura. Pentru a stabili dacă persoana arestată a primit suficiente informaţii şi suficient de repede, trebuie analizate particularităţile cazului concret.

în speţă, Curtea reţine că, din momentul arestării sale, la 12 mai 1993, reclamantul a fost informat în scris de infracţiunile de care era bănuit, în plus, aşa cum a reţinut şi Tribunalul federal prin hotărârea din 13 aprilie 1999, el a fost avizat oral de judecătorul de instrucţie de acuzaţiile aduse

societăţii comerciale unde H.B. era director şi cunoştea pe deplin că autorităţile judiciare se interesau de această societate. Ansamblul acestor informaţii i-a permis reclamantului să formuleze o contestaţie scrisă în faţa Curţii de Apel a cantonului Soleure chiar în ziua arestării sale. Ulterior, la 17 mai 1993, reclamantul a luat cunoştinţă de alte motive care au determinat arestarea şi deţinerea sa. La 18 mai, avocatul său a introdus o nouă contestaţie.

Ţinând cont de faptul că reclamantul, în calitatea sa de membru al consiliului de administraţie şi director al respectivei societăţi comerciale, era pe deplin la curent cu situaţia financiară a societăţii, Curtea europeană apreciază că, în momentul arestării, el a fost informat în mod corespunzător de motivele juridice şi de fapt ale privării sale de libertate, în scopul de a putea să discute legalitatea privării de libertate în faţa unei instanţe judecătoreşti.

Rezultă că nu a avut loc nici o violare a art. 5 parag. 2 din Convenţie

3. Chestiunea violării art. 5 (“Dreptul la libertate şi la siguranţă”) parag. 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului

Art. 5 (“Dreptul la libertate şi la siguranţă”) parag. 3 din Convenţie cere, inter alia, ca orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile art. 5 parg. 1 c), să fie adusă de îndată în faţa unui judecător sau a altui magistrat abilitat prin lege să exercite funcţiuni judiciare.

Cu referire la acest text, instanţa de contencios european aminteşte că un control judiciar al atingerilor aduse de executiv dreptului la libertate al unui individ constituie un element esenţial al garanţiei prevăzute de art. 5 parag. 3. Pentru ca un “magistrat” să poată fi considerat ca exercitând “funcţiuni judiciare”, în sensul acestei dispoziţii, el trebuie să îndeplinească anumite condiţii, care reprezintă, pentru persoana deţinută, garanţii împotriva arbitrariului sau a privării nejustificate de libertate. Astfel, “magistratul” trebuie să fie independent faţă de executiv şi faţă de părţi. Sub

acest aspect, aparenţele obiective de la momentul deciziei asupra detenţiei sunt pertinente. Dacă apare, la acest moment, că magistratul poate interveni în procedura penală ulterioară în calitate de parte care exercită acţiunea penală, independenţa şi imparţialitatea sa pot fi puse în discuţie. Magistratul trebuie să îl audieze personal pe individul prezentat în faţa lui şi să se pronunţe pe baza criteriilor de drept asupra existenţei unor motive justificând detenţia, iar, în lipsa lor, trebuie să aibă puterea să ordone, cu forţă obligatorie, eliberarea celui deţinut.

în cauză, Curtea constată că reclamantul, cu ocazia arestării sale, a fost ascultat personal de judecătorul de instrucţie. în plus, el nu contestă că ar fi putut fi în orice moment pus în libertate, potrivit dispoziţiilor legislaţiei procesual penale cantonale.

Totuşi, se pune o problemă, sub aspectul independenţei şi imparţialităţii judecătorului de instrucţie. în special, Curtea trebuie să stabilească dacă acesta îndeplinea condiţiile unui “magistrat abilitat prin lege să exercite funcţiuni judiciare”, cum o cere art. 5 parag. 3 din Convenţie. Pentru a se pronunţa asupra acestei chestiuni, Curtea este chemată să analizeze dacă judecătorul de instrucţie era abilitat să intervină ulterior în calitate de parte care exercită acţiunea penală.

La momentul arestării şi încarcerării reclamantului, nu se putea şti în faţa cărei instanţe judecătoreşti din cantonul Soleure ar fi putut acesta să fie trimis în judecată, şi anume tribunalul de district, preşedintele tribunalului de district, curtea de apel sau curtea criminală.

Curtea de la Strasbourg examinează mai întâi cazul în care procesul ulterior s-ar fi desfăşurat în faţa tribunalului de district, şi anume rolul pe care l-ar fi exercitat în acest caz judecătorul de instrucţie.

Instanţa europeană constată că, într-un astfel de caz, judecătorul de instrucţie, la momentul terminării anchetei preliminare, redactează o decizie finală care face o descriere sumară a faptelor, dă o calificare juridică infracţiunilor şi indică dispoziţiile penale aplicabile. în mod evident, aşa cum a indicat şi Tribunalul federal în hotărârea sa din 13 aprilie 1999 această decizie nu are decât rolul să orienteze

instanţa judecătorească, având un simplu caracter declarator.

Totuşi, în procedura care urmează în faţa tribunalului de district, nu este depus nici un act oficial de acuzare şi nici un membru al ministerului public nu este prezent la proces. în schimb, judecătorul de instrucţie este acela care, în decizia sa finală, rezumă faptele şi indică încadrarea juridică, element de pornire în derularea procedurii la tribunalul de district. Prin urmare, decizia judecătorului de instrucţie, ca atare, conţine elemente importante ale unui act de inculpare şi, în fapt, îndeplineşte rolul acestuia.

Aşa fiind, Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată că, la momentul în care judecătorul de instrucţie a decis privarea de libertate a reclamantului, a reieşit că, în cazul în care cauza ar fi fost deferită tribunalului de district, judecătorul care a ordonat arestarea preventivă ar fi putut să intervină în procedura penală ulterioară în calitate de parte care exercită acţiunea penală.

în raport cu aceste consideraţii, nu mai este necesar să se examineze, în mod suplimentar, cazul în care cauza ar fi fost trimisă spre judecare unei alte jurisdicţii, în special curtea criminală sau curtea cantonală de apel, şi nici dacă judecătorul de instrucţie era în fapt independent de ministerul public.

Curtea apreciază deci că a fost violat art. 5 parag. 3 din Convenţie, întrucât reclamantul nu a fost adus în faţa unui magistrat abilitat prin lege să exercite funcţiuni judiciare.

4. Chestiunea violării art. 13 (“Dreptul la o cale efectivă de atac”) din Convenţia europeană a drepturilor omului

întrucât reclamantul nu îşi menţine în faţa Curţii europene capătul de cerere privind violarea art. 13 (“Dreptul la o cale efectivă de atac”) din Convenţie, aceasta nu constată nici un motiv pentru care ar fi necesară examinarea lui din oficiu.

5. Chestiunea aplicării art. 41 (“Satisfacţia echitabilă”) din Convenţia europeană a drepturilor omului

Pentru prejudiciul moral suferit, Curtea, statuând în echitate, acordă reclamantului suma de 2.000 franci elveţieni.

Sub aspectul cheltuielilor judiciare, instanţa de la Strasbourg analizează dacă rambursarea solicitată priveşte cheltuieli făcute în mod efectiv pentru prevenirea sau repararea violării Convenţiei, dacă acestea erau necesare şi dacă ele sunt în cuantum rezonabil. Statuând în echitate, Curtea acordă reclamantului 10.000 franci elveţieni.

6. Dispozitivul hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului

Pentru motivele arătate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în unanimitate:

- respinge excepţia preliminară a Guvernului;

- statuează că nu a existat o violare a art. 5 parag. 2 din Convenţie;

- statuează că art. 5 parag. 3 din Convenţie a fost violat;

- statuează că nu se impune examinarea capătului de cerere al reclamantului pe terenul art. 13 din Convenţie;

- statuează că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni, cu începere de la data când hotărârea va deveni definitivă, 2.000 franci elveţieni pentru prejudiciul moral şi 10.000 franci elveţieni pentru cheluieli judiciare, sume ce vor fi majorate cu o dobândă simplă de 5% pe an cu începere de la expirarea termenului de plată şi până la data plăţii;

- respinge, în unanimitate, cererea de satisfacţie echitabilă pentru rest.

IV. CARACTERUL NEDEFINITIV AL HOTĂRÂRII CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

Prezenta hotărâre asupra fondului este pronunţată de o cameră a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Potrivit dispoziţiilor art. 42, art. 43 şi art. 44 din Convenţie, o hotărâre a camerei poate fi atacată cu o cerere de retrimitere, cale de atac de competenţa Marii Camere. Termenul de exercitare a căii de atac este de 3 luni de la data hotărârii. Judecarea căii de atac se face în două etape: întâi, colegiul Marii Camere analizează admisibilitatea căii de atac, apoi, dacă este cazul, Marea Cameră judecă pe fond calea de atac.

Hotărârea camerei devine definitivă în următoarele ipoteze: dacă părţile declară că renunţă la exercitarea căii de atac a cererii de retrimitere; dacă expiră termenul de 3 luni de exercitare a căii de atac şi nici una dintre părţi nu a utilizat-o; în cazul în care colegiul Marii Camere nu acceptă cererea de retrimitere; dacă Marea Cameră respinge cererea de retrimitere şi menţine hotărârea atacată.

COMENTARIU

1. Garanţia specială înscrisă în art. 5 parag. 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului

Art. 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului consacră dreptul la libertate şi la siguranţă.

în structura sa logico-juridică, acest text cuprinde trei părţi: afirmarea existenţei dreptului la libertate şi la siguranţă (parag. 1 fraza I); limitele dreptului la libertate, şi anume cazurile permise de privare de libertate (parag. 1 fraza a ll-a lit. a - f); garanţiile de care se bucură persoanele aflate în stare de privare de libertate (parag. 2, 3, 4 şi 5).

Garanţiile recunoscute de text persoanelor private de libertate sunt de două tipuri: garanţii generale şi garanţii speciale. Garanţiile generale privesc persoana aflată în stare de privare de libertate indiferent de motivul acestei măsuri, în timp ce garanţiile speciale sunt recunoscute numai persoanei lipsite de libertate ca o măsură de prevenţie în procesul penal. Există trei garanţii generale: dreptul de a fi informat de motivele privării de libertate şi, dacă este cazul, de natura acuzaţiei; dreptul de a face plângere la o instanţă judecătorească împotriva măsurii privării de libertate; dreptul la despăgubire în cazul în care privarea de libertate a fost contrară dispoziţiilor art. 5 din Convenţie. Garanţiile speciale sunt garanţii suplimentare, în sensul că persoanele private de libertate ca măsură preventivă penală se bucură, pe lângă garanţiile generale, şi de garanţiile speciale, acestea din urmă adăugându-se primelor, iar nu substituindu-li-se. Sunt consacrate două garanţii speciale: dreptul de a fi adus de îndată în faţa unui judecător sau altui magistrat abilitat prin lege să exercite funcţiuni judiciare; dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat în cursul procedurii.

Prin urmare, una dintre garanţiile speciale este aceea înscrisă în art. 5 parag. 3 teza I, şi anume dreptul persoanei private de libertate ca măsură procesual penală de prevenţie de a fi adusă de îndată în faţa unui judecător sau a altui magistrat abilitat prin lege să exercite funcţiuni judiciare. Prin hotărârea pe care o comentăm, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut interpretarea dispoziţiilor referitoare la “judecător sau alt magistrat abilitat prin lege să exercite funcţiuni judiciare”.

Precizăm că, pentru corecta înţelegere a termenilor, este necesară cunoaşterea celor două texte oficiale ale Convenţiei, şi anume versiunile în limbile franceză şi engleză, uşor diferite. Astfel, textul francez vorbeşte de “un juge ou un autre magistrat habilite par la toi â exercer des fonctions judiciaires", în timp ce varianta engleză se referă la “a judge or other officer authorised by law to exercise judicial powet”.

2. Jurisprudenţa anterioară a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia garanţiei speciale consacrate de art. 5 parag. 3 din convenţie

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut ocazia, de-a lungul timpului, de mai multe ori, să interpreteze dispoziţiile art. 5 parag. 3 referitoare la un judecător sau un alt magistrat împuternicit prin lege cu atribuţii judiciare. Jurisprudenţa instanţei europene în materie a fost evolutivă, mergându-se constant spre o sporire a gradului de protecţie a drepturilor omului.

2.1. Pentru prima dată, Curtea a făcut interpretarea noţiunii de “magistrat împuternicit prin lege să exercite funcţiuni judiciare”, din art. 5 parag. 3 din Convenţie, prin Hotărârea Schiesse^.

în fapt, în cauză era în discuţie compatibilitatea procurorului cu această noţiune din Convenţia europeană.

Potrivit dreptului intern al statului pârât, procurorul districtual este subordonat procurorului general care, la rândul său, depinde de Ministerul Justiţiei şi de Guvern. Cât priveşte atribuţiile, acesta este în egală măsură organ de anchetă şi instrucţie penală, organ de acuzare pe lângă tribunalele penale şi organ de represiune pentru infracţiuni minore, dacă inculpatul îşi recunoaşte vina. Detenţia provizorie ordonată de procuror nu poate depăşi 14 zile. Pentru începerea şi conducerea instrucţiei penale, procurorul districtual se află sub conducerea procurorului general. Ca organ de instrucţie, procurorul districtual este obligat prin lege să stabilească atât faptele împotriva, cât şi pe acelea în favoarea inculpatului. în practică, de peste 30 de ani, procurorii districtuali nu au mai primit de la procurorul general nici ordine, nici instrucţiuni speciale privind exercitarea competenţei lor în materie de privare de libertate. Dacă nu se dispune scoaterea de sub urmărire penală, procurorul districtual sau procurorul general devine parte în procesul penal. Cu toate acestea, redactând actul de acuzare, el trebuie să ţină cont de elementele care militează în favoarea inculpatului, iar nu să se limiteze la a le sublinia pe acelea care militează împotriva lui.

Curtea statuează că, prevăzând că o persoană arestată trebuie să fie de îndată adusă în faţa unui “judecător” sau a “altui magistrat”, art. 5 parag. 3 din Convenţie lasă statelor părţi alegerea între două categorii de autorităţi, ceea ce înseamnă că acestea nu se confundă. Totuşi, Convenţia pleacă de la ideea că aceste autorităţi se achită de sarcini asemănătoare, ce recunoscând clar existenţa unei analogii între “judecător” şi "magistrat”, fără de care prezenţa cuvântului “alt” nu s-ar mai explica.

“Magistrat’, în limba franceză, sau, mai evident “officer”, în limba engleză, au în mod evident un sens mai larg decât “juge" şi “judge”. De asemenea, exercitarea de “funcţiuni judiciare” nu se limitează în mod necesar la faptul de a judeca. în unele state contractante, magistraţi şi chiar judecători se achită de asemenea funcţiuni fără să înfăptuiască justiţia, precum membrii Ministerului Public şi judecătorii de instrucţie.

“Magistratul” prevăzut de art. 5 parag. 3 nu se confundă cu “judecătorul”, dar trebuie să posede anumite calităţi, adică să îndeplinească anumite condiţii constituind tot atâtea garanţii pentru persoana arestată. Una dintre ele rezidă în independenţa faţă de executiv şi de părţi, care nu exclude o subordonare faţă de alţi judecători sau magistraţi, cu condiţia ca aceştia să se bucure de o independenţă analoagă.

Cu privire la independenţa faţă de părţi, Curtea subliniază că în cauză procurorul districtual a intervenit exclusiv ca organ de instrucţie, fără a asuma ulterior şi calitatea de organ de acuzare, întrucât nu a întocmit actul de acuzare şi nu a ocupat locul Ministerului Public în faţa instanţei judecătoreşti penale. Prin urmare, el nu a cumulat funcţiile de instrucţie cu funcţiile de acuzare. Cu privire la independenţa faţă de executiv, Curtea reţine că, potrivit unei practici în vigoare de peste 30 de ani, procurorul districtual nu a primit nici de la procurorul general, nici de la Ministerul Justiţiei sau de la Guvern, nici avize, nici instrucţiuni pentru a-l priva de libertate pe reclamant. Prin urmare, nu au existat ingerinţe exterioare şi nici consultări cu o altă autoritate, ci o exercitare a puterii de decizie proprii atribuite de lege.

în concluzie, Curtea a decis că art. 5 parag. 3 din Convenţie nu a fost încălcat.

2.2. Problema interpretării art. 5 parag. 3 din Convenţie, sub aspectul noţiunii de magistrat abilitat de lege să exercite funcţiuni judiciare, s-a pus din nou prin Hotărârile De Jong, Baljet şi Van den Brink c. Olanda, Van der Sluijs, Zuiderveld şi Klappe c. Olanda şi Duinhof şi Duijf c. Olanda .

în concret, s-a analizat dacă un auditor militar şi un ofiţer comisar satisfac garanţiile înscrise în art. 5 parag. 3 din Convenţie.

Conform dreptului naţional, auditorul militar reprezintă organul de acuzare în faţa consiliului de război. Funcţia de auditor militar sau de substitut nu poate fi ocupată de un militar activ. Auditorul militar este numit de Coroană, la propunerea comună a miniştrilor justiţiei şi al apărării. El este obligat să se supună instrucţiunilor ministrului justiţiei. Auditorul militar este obligat prin jurământ să acţioneze cu onestitate şi imparţialitate. El asistă la şedinţele de judecată ale consiliului de război, dar nu participă la deliberări. De asemenea, el acordă asistenţă consiliului de război şi generalului, dacă aceştia i-o cer, prin rapoarte, observaţii şi avize privind justiţia militară. în exercitarea atribuţiilor sale, auditorul militar nu este subordonat tribunalelor militare, care îl pot sancţiona însă dacă nu respectă termenele legale.

Ofiţerul comisar este organul de instrucţie pregătitoare pentru cauzele penale militare. Pe lângă fiecare consiliu de război funcţionează cel puţin un ofiţer comisar. Ofiţerul comisar este un ofiţer activ sau în rezervă, numit de general pentru o perioadă determinată de 1 an sau mai mult. El poate fi în acelaşi timp membru al consiliului militar. Rolul său este de a reconstitui faptele şi de a audia martorii şi pe inculpat. în investigaţiile sale, ofiţerul comisar trebuie să încerce să stabilească atât vinovăţia, cât şi inocenţa inculpatului. Prin jurământ, el este obligat să acţioneze cu onestitate şi imparţialitate.

Instanţa de la Strasbourg aminteşte că, în Hotărârea Schiesser >, ea a interpretat detaliat expresia “magistrat abilitat prin lege să exercite funcţiuni judiciare”. Ea se limitează

aici să amintească principiile fundamentale enunţate. Potrivit obiectului şi scopului art. 5 parag. 3, magistratul, fie de scaun, fie de parchet, trebuie să ofere garanţiile corespunzătoare funcţiunilor judiciare pe care legea i le atribuie.

în cauză, apreciază Curtea, potrivit dreptului intern aplicabil, până la trimiterea în judecată auditorul militar nu are competenţa să dispună punerea în libertate a arestatului, el având un simplu rol de instrucţie şi de aviz asupra sesizării consiliului de război. în plus, auditorul militar nu se bucură de independenţa reclamată de art. 5 parag. 3. Deşi independent de autorităţile militare, lui se poate să îi revină, în aceeaşi cauză, şi rolul de organ de acuzare în faţa consiliului de război. El se găseşte astfel angajat într-un proces penal intentat contra militarului asupra detenţiei căruia şi-a exprimat avizul înainte de sesizarea jurisdicţiei. Pe scurt, el nu poate să fie independent de părţi în acest stadiu preliminar, deoarece are şanse de a deveni una dintre ele în faza ulterioară. Prin urmare, concluzionează Curtea, procedura în faţa auditorului militar în faţa reclamanţilor nu a oferit garanţiile înscrise în art. 5 parag. 3.

Cu privire la audierea inculpaţilor de ofiţerul comisar, după trimiterea lor în judecată, instanţa europeană, fără a subestima protecţia oferită în materie de ofiţerul comisar, subliniază că legea nu îl abilitează să exercite funcţiunile judiciare menţionate în art. 5 parag. 3, în special puterea de a statua asupra existenţei motivelor justificând detenţia şi, în absenţa lor, să prescrie punerea în libertate. Procedurii desfăşurate în faţa lui îi lipseşte deci una din garanţiile fundamentale implicite ale art. 5 parag. 3, care a fost încălcat.

Tot Curtea precizează că art. 5 parag. 3 din Convenţie nu se limitează la accesul deţinutului la un judecător sau alt magistrat, ci vizează să asigure un control judiciar rapid şi automat al unei detenţii ordonate de poliţie sau administraţie în condiţiile art. 5 parag. 1 lit. c).

în toate cauzele, jurisdicţia europeană a constatat violarea art. 5 parag. 3 din Convenţie.

2.3. Prin Hotărârea Pauwels c. Belgia, Curtea a continuat interpretarea jurispru-denţială a art. 5 parag. 3 din Convenţie.

în cauză, a fost analizat statutul auditorului militar şi al substitutului acestuia. Potrivit legislaţiei naţionale, auditorul militar, ca şi substitutul său, sunt magistraţi ai ordinului judiciar, nesubordonaţi ierarhiei militare. Ei nu au însă calitatea de judecători şi nu sunt inamovibili, fiind subordonaţi ierarhic auditorului general de pe lângă Curtea Militară şi ministrului justiţiei, dar bucurându-se în practică de o deplină independenţă în îndeplinirea atribuţiilor lor. Auditorul militar sau substitutul său are următoarele funcţii: ofiţer de poliţie judiciară; magistrat de instrucţie, învestit cu puteri identice celor ale unui judecător de instrucţie; membru al Ministerului Public, exercitând acţiunea publică în faţa consiliilor de război, sub supravegherea şi conducerea auditorului general.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată că, deşi subordonat ierarhic auditorului general şi ministrului justiţiei, auditorul militar îşi exercită atribuţiile de membru al Ministerului Public şi de preşedinte al comisiei judiciare în deplină independenţă. Singura problemă care se pune în mod real este de a şti dacă auditorul militar, ca preşedinte al comisiei judiciare care a decis privarea de libertate a reclamantului, oferea garanţiile de imparţialitate inerente noţiunii de “magistrat abilitat de lege să exercite funcţiuni judiciare”,

de vreme ce el se putea găsi şi chiar s-a găsit în concret în situaţia ca, în aceeaşi cauză, faţă de acelaşi inculpat, să exercite şi rolul de organ de acuzare, deci de parte în proces.

Curtea aminteşte soluţiile pronunţate în cauzele contra Olandei în anul 1984, anterior indicate, când a statuat că auditorul militar, putând fi chemat să joace, în aceeaşi cauză, şi rolul de organ de acuzare în faţa consiliului de război, nu putea fi independent de părţi în stadiul preliminar al procesului, tocmai pentru că avea şanse să devină una dintre ele în faza ulterioară. Aceeaşi concluzie se impune în speţă. în plus, aici aceeaşi persoană a cumulat efectiv funcţiile de instrucţie şi de acuzare, imparţialitatea sa fiind compromisă.

în concluzie, Curtea constată violarea art. 5 parag. 3 din Convenţie.

2.4. O altă soluţie jurisprudenţială referitoare la art. 5 parag. 3 din Convenţie este Hotărârea Huber. Este avut în vedere rolul procurorului, în raport cu condiţiile înscrise în art. 5 parag. 3 din Convenţie.

Potrivit legislaţiei interne, procurorul districtual are trei tipuri de funcţii: instrucţia cauzei penale, când poate emite un mandat de arestare preventivă pentru maximum 14 zile; susţinerea acuzării în faţa tribunalelor penale; reprimarea infracţiunilor minore, când inculpatul şi-a recunoscut fapta.

Curtea reţine că, în cauză, numai imparţialitatea procurorului districtual faţă de părţi, cu ocazia emiterii mandatului de arestare, trebuie analizată, nefiind în discuţie independenţa lui faţă de executiv. Procurorul districtual l-a arestat preventiv pe inculpat şi a instruit dosarul, apoi a acţionat ca organ de acuzare, întocmind actul de acuzare, dar nu a ocupat scaunul Ministerului Public în faţa tribunalului penal, deşi legea îi permitea să o facă.

Curtea aminteşte faptul că, în cele trei hotărâri din anul 1984 în cauzele contra Olandei, ulterioare Hotărârii Schiesser din 1979, ea a statuat că auditorul militar, după ce a dispus arestarea inculpatului, putea fi chemat să joace, în aceeaşi cauză, rolul de organ de acuzare în faţa consiliului de război, concluzionând că acesta nu putea să fie independent faţă de părţi în stadiul preliminar al procesului, întrucât avea şanse să devină una dintre ele în vaza anterioară. Curtea nu vede nici un motiv de a ajunge în această cauză la o altă soluţie. Fără îndoială, Convenţia nu exclude ca magistratul care a decis privarea de libertate să exercite şi alte funcţiuni, dar imparţialitatea sa poate fi pusă în discuţie dacă el poate interveni în procedura penală ulterioară în calitate de parte acuzatoare.

în concluzie, Curtea constată în cauză violarea art. 5 parag. 3 din Convenţie.

2.5. Hotărârea Brincat are în vedere tot poziţia procurorului.

Potrivit legislaţiei italiene, privarea de libertatea unui inculpat, sub aspectul luării sau confirmării măsurii, este de competenţa procurorului. Acesta este autoritatea de instrucţie

a cauzelor penale, întocmeşte actul de acuzare şi susţine acuzarea în faţa tribunalelor penale.

Curtea aminteşte jurisprudenţa Huber din 1990, conform căreia un magistrat competent pentru a statua asupra detenţiei poate îndeplini şi alte funcţiuni, dar imparţialitatea sa riscă să inspire justiţiabililor îndoieli legitime dacă el poate acţiona în procedura ulterioară în calitate de parte acuzatoare. Curtea refuză să revină la jurisprudenţa Schiesser din 1979, conform căreia doar cumulul efectiv al acestor funcţiuni, iar nu simpla posibilitate abstractă, înfrânge art. 5 parag. 3. Instanţa europeană reţine că Hotărârea Huber» a consacrat o jurisprudenţă amorsată mulţi ani înainte, în cele trei hotărâri din 1984 referitoare la legislaţia militară olandeză, şi nu vede nici un motiv pentru a se îndepărta de la jurisprundenţa sa. Aceasta implică faptul că trebuie să se ţină seama de aparenţele obiective existente la data hotărârii asupra privării de libertate. Dacă apare, la acel moment, că “magistratul împuternicit de lege să exercite funcţiuni judiciare” poate să intervină într-un stadiu ulterior cu titlul de reprezentant al organului de acuzare, imparţialitatea sa poate inspira dubii ce pot fi considerate ca justificate din punct de vedere obiectiv. Or, în cauză, substitutul procurorului care a decis privarea de libertate a reclamantului avea această posibilitate în acel moment, iar faptul că ulterior nu a exercitat în concret calitatea de organ de acuzare nu prezintă importanţă.

în unanimitate, Curtea europeană a decis că în cauză art. 5 parag. 3 din Convenţie a fost violat.

2.6. Cu privire la magistratul instructor şi la procurorul dintr-un stat din Europa de Est, şi anume Bulgaria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat prin Hotărârea Assenov şi alţi?.

Potrivit dreptului intern, procurorul are o dublă funcţie în procesul penal. în faza preliminară, el supervizează instrucţia, fiind în special competent pentru a da instrucţiuni obligatorii magistratului instructor, pentru a participa la audieri, percheziţii şi orice alt act de instrucţie, pentru a retrage o cauză magistratului instructor şi a o încredinţa altuia, pentru a efectua el însuşi totalitatea sau o parte din instrucţie. De asemenea, procurorul poate decide asupra oportunităţii de a renunţa la urmărire, ordona un supliment de cercetare şi întocmi actul de acuzare şi supune cauza instanţei judecătoreşti. în faza judiciară, procurorului îi revine competenţa de a reprezenta ministerul public faţă de acuzat.

Magistratul instructor posedă o anumită independenţă faţă de procuror, cu privire la metodele sale de lucru şi anumite acte de instrucţie, dar el îşi exercită funcţiile potrivit instrucţiunilor şi sub controlul procurorului. Dacă magistratul instructor nu este de acord cu instrucţiunile procurorului, el poate să îl sesizeze pe procurorul ierarhic superior, a cărui decizie este definitivă şi obligatorie.

Atât procurorul, cât şi magistratul instructor au obligaţia să efectueze instrucţia căutând şi elementele de acuzare, şi pe cele de apărare. Pe întregul curs al procedurii, procurorul trebuie să asigure un control al legalităţii.

Un acuzat poate fi arestat preventiv printr-o decizie a magistratului instructor sau a procurorului. Dacă decizia este luată de magistratul instructor fără consimţământul prealabil al procurorului, ea trebuie să fie aprobată de acesta în 24 de ore, procurorul statuând, în mod obişnuit, numai pe baza dosarului, fără ascultarea acuzatului.

Nu există nici un impediment legal ca procurorul care a decis arestarea preventivă a acuzatului sau care a aprobat decizia luată în acest sens de magistratul instructor să acţioneze ulterior ca parte care exercită acţiunea penală în procesul penal. în practică, această situaţie se întâlneşte frecvent.

în considerentele hotărârii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului aminteşte că, potrivit jurisprudenţei Aksoy, un control judiciar al atingerilor aduse de executiv libertăţii unei persoane constituie un element esenţial al garanţiei înscrise în art. 5 parag. 3 din Convenţie. Pentru ca un “magistrat” să poată fi considerat ca exercitând “funcţiuni judiciare” în sensul acestei dispoziţii, el trebuie să îndeplinească anumite condiţii, care reprezintă, pentru persoana deţinută, garanţii contra arbitrariului sau privării nejustificate de libertate (Hotărârea Schiesser 24>).

Astfel, “magistratul” trebuie să fie independent faţă de executiv şi de părţi (Hotărârea Schiesser 25>). Sub acest aspect, sunt pertinente aparenţele obiective la epoca deciziei asupra detenţiei: dacă apare, la acel moment, că magistratul poate interveni în procedura ulterioară ca parte care exercită acţiunea penală, atunci independenţa şi imparţialitatea sa pot fi puse în discuţie (Hotărârea Huber şi Brincat >). Magistratul trebuie să audieze personal persoana adusă în faţa sa şi să se pronunţe pe baza criteriilor juridice asupra existenţei motivelor justificând detenţia, iar, în absenţa acestora, el trebuie să aibă puterea să ordone, cu forţă obligatorie, eliberarea acesteia (Hotărârile Schiesser şi Irlanda c. Regatul Unit ).

Instanţa europeană reţine că, potrivit dreptului naţional, magistratul instructor, în faţa căruia reclamantul a fost adus şi care l-a interogat, l-a inculpat şi l-a arestat preventiv, nu are puterea să pronunţe o decizie cu forţă juridică obligatorie în materie de arestare preventivă sau de eliberare a unui suspect. Orice decizie emanând de la un magistrat instructor poate fi infirmată de procuror, care poate, de asemenea; să retragă o cauză a unui magistrat instructor, dacă nu apreciază corespunzătoare modalitatea de instrucţie utilizată de acesta. Rezultă că magistratul instructor nu este suficient de independent pentru a putea fi calificat în mod adecvat ca un “magistrat abilitat prin lege să exercite funcţiuni judiciare” în sensul art. 5 parag. 3 din Convenţie.

Cât priveşte statutul procurorului, jurisdicţia europeană reţine că reclamantul nu a fost ascultat personal nici de procurorul care a aprobat decizia magistratului instructor, nici de un alt procuror care a decis ulterior menţinerea în stare de deţinere. în orice caz, cum oricare dintre procurorii respectivi putea ulterior să acţioneze contra acuzatului în

procedura penală, ei nu erau suficient de independenţi şi nici de imparţiali în sensul art. 5 parag. 3 din Convenţie.

în concluzie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuează asupra existenţei unei violări a art. 5 parag. 3 din Convenţie, pe motivul că reclamantul nu a fost adus în faţa unui “magistrat abilitat prin lege să exercite funcţiuni judiciare”.

2.7. O nouă soluţie în materie este pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea Hood .

în temeiul dreptului naţional, într-o procedură împotriva unui militar, ofiţerul comandant are numeroase drepturi şi obligaţii în ceea ce priveşte arestarea şi detenţia preventivă înainte de proces a acuzatului şi în investigarea şi, ulterior, în acuzarea acestuia. în cazul unei persoane justiţiabile penal potrivit dreptului militar, ofiţerul comandant investighează faptele şi poate emite un mandat de arestare. Ulterior, acesta trebuie, în termen de 48 de ore, să îl audieze personal pe cel arestat. Ofiţerul comandant este răspunzător, pe parcursul investigaţiei, de strângerea probelor necesare acuzării. Apoi, acesta stabileşte modul de continuare a procedurii, decizând încetarea procedurii sau trimiterea în judecată în faţa curţii marţiale, în această ultimă ipoteză el făcând recomandările de rigoare unei autorităţi superioare, care ia decizia definitivă.

Jurisdicţia europeană consideră că ofiţerul comandant poate juca un rol central în exercitarea acţiunii penale ulterioare contra acuzatului a cărui arestare preventivă a decis-o. Prin urmare, temerile reclamantului faţă de imparţialitatea ofiţerului comandant sunt justificate în mod obiectiv. De asemenea, trebuie avut în vedere şi faptul că răspunderea ofiţerului comandant pentru menţinerea disciplinei şi a ordinii reprezintă un motiv suplimentar ca acuzatul să aibă dubii rezonabile cu privire la imparţialitatea ofiţerului comandant atunci când acesta decide asupra necesităţii unei detenţii anterioare procesului a unui acuzat aflat sub comanda sa.

în consecinţă, art. 5 parag. 3 din Convenţie este violat, întrucât ofiţerul comandant nu poate fi privit ca independent faţă de părţi la momentul în care se pronunţă asupra detenţiei preventive a acuzatului.

2.8. Aceeaşi concluzie, ca şi în hotărârea anterioară, este reţinută de instanţa de la Strasbourg, în împrejurări similare, şi prin Hotărârea Stephen Jordan .

Curtea Europeană.a Drepturilor Omului aminteşte jurisprudenţa Hood şi apreciază că prezenta cauză nu se distinge de cea anterioară. Puterile şi poziţia ofiţerului comandant al reclamantului faţă de acestea sunt de asemenea natură încât el nu poate fi considerat ca independent faţă de părţi la momentul audierii reclamantului.

Prin urmare, art. 5 parag. 3 din Convenţie a fost violat, deoarece ofiţerul comandant nu este independent faţă de părţi.

2.9. Tot poziţia procurorului într-un stat din Europa de Est, de această dată Polonia, în raport cu art. 5 parag. 3 din Convenţie, face obiectul unei alte cauze a Curţii Europene a Drepturilor Omului, soluţionate prin Hotărârea Niedbala .

Conform dreptului intern în vigoare la data faptelor, măsurile preventive, inclusiv arestarea preventivă, sunt de competenţa instanţei judecătoreşti. înainte de luarea unor

asemenea măsuri de instanţă, ele pot fi ordonate de procuror, deciziile procurorului fiind susceptibile de atac la instanţa judecătorească.

Procurorii sunt subordonaţi procurorului general, care este cea mai înaltă autoritate de acuzare, funcţiile sale fiind îndeplinite de ministrul justiţiei, care aparţine puterii executive. Procurorii trebuie să respecte supremaţia dreptului şi să acţioneze pe baza principiilor de imparţialitate şi egalitate a cetăţenilor în faţa legii. Procurorul este independent în îndeplinirea îndatoririlor sale, în limitele legii. El trebuie să respecte instrucţiunile şi ordinele superiorilor săi. Cu toate acestea, dacă un ordin priveşte în mod direct o cauză aflată în curs, procurorul poate solicita superiorului său ierarhic să emită un ordin scris şi motivat, să modifice ordinul, să îl înlocuiască de la executarea unui act prescris în respectivul ordin sau să îl înlocuiască de la conducerea anchetei în cauza respectivă. Cererea de înlocuire de la conducerea anchetei se soluţionează de procurorul ierarhic superior celui care a emis ordinul.

Legea îl califică pe procuror ca fiind parte în procedura penală. El îndeplineşte funcţii de investigare şi de acuzare în procedura penală. în special, după efectuarea investigaţiei, el emite rechizitoriul şi reprezintă autoritatea de acuzare în faţa instanţei penale. Ca organ care efectuează acte în procedura penală, procurorul este obligat să examineze atât elementele în favoarea, cât şi pe acelea în defavoarea acuzatului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului aminteşte că rolul organului (magistratului) la care se referă art. 5 parag. 3 din Convenţie este de a analiza elementele pro şi contra detenţiei preventive, de a decide, pe bază de criterii legale, dacă există motive care justifică detenţia şi de a ordona eliberarea dacă nu există asemenea motive. Pentru ca un “magistrat” să poată fi considerat ca exercitând “funcţiuni judiciare” în sensul textului, el trebuie să satisfacă mai multe condiţii, care reprezintă o garanţie pentru persoana deţinută împotriva unei privări de libertate arbitrare sau nejustificate (Hotărârea Schiesser ).

Astfel, “magistratul” trebuie să fie independent faţă de executiv şi faţă de părţi. în acest sens, sunt importante aparenţele obiective existente la momentul deciziei de arestare. Dacă apare, la acel moment, că “magistratul” poate interveni ulterior în procedura penală ca parte acuzatoare, independenţa şi imparţialitatea sa pot fi subiect de îndoială (Hotărârile Huber şi Brincat). “Magistratul” trebuie să îl audieze personal pe cel adus în faţa sa şi să analizeze dacă detenţia este sau nu justificată, iar, dacă aceasta nu se justifică, el trebuie să aibă puterea să emită un ordin obligatoriu de eliberare (Hotărârile Schiesser > şi Irlanda c. Regatul Unit >).

Curtea europeană a Drepturilor Omului aminteşte şi faptul că acest control judiciar al detenţiei trebuie să fie automat, condiţie care nu este îndeplinită dacă el depinde de o plângere formulată de persoana deţinută, întrucât nu se confundă garanţia prevăzută în art. 5 parag. 3 cu aceea din art. 5 parag. 4 din Convenţie.

Jurisdicţia de la Strasbourg reţine că dreptul constituţional naţional afirmă principiul separaţiei puterilor, puterea judiciară fiind exercitată de instanţe judecătoreşti

independente. Procurorii, care au sarcina acuzării în procesele penale, sunt subordonaţi procurorului general, care îndeplineşte şi funcţia de ministru al justiţiei. Este indiscutabil faptul că procurorii, în exercitarea funcţiilor lor, sunt supervizaţi de o autoritate aparţinând puterii executive.

în opinia Curţii Europene a Drepturilor Omului, faptul că, potrivit legii, procurorii, în exercitarea rolului lor de acuzare, acţionează ca apărători ai interesului public, nu poate fi considerat ca acordându-le acestora un statut judiciar. Instanţa reţine că procurorii au competenţe de instrucţie şi de acuzare penală, poziţia lor fiind de parte în procedura penală.

Prin urmare, procurorii nu oferă garanţiile de independenţă cerute de art. 5 parag. 3 din Convenţie, care a fost violat.

3. Menţinerea jurisprudenţei anterioare a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia garanţiei speciale consacrate de art. 5 parag. 3 din Convenţie

Hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza de faţă se înscrie în linia jurisprudenţei sale anterioare cu privire la noţiunea de judecător sau alt magistrat abilitat prin lege să exercite funcţiuni judiciare, în faţa căruia trebuie adusă persoana privată de libertate ca măsură de prevenţie în procesul penal. De altfel, în motivarea soluţiei sale, instanţa europeană trimite frecvent la hotărârile sale anterioare.

Curtea reaminteşte că garanţia specială înscrisă în art. 5 parag. 3 din Convenţie are ca element esenţial existenţa unui control judiciar asupra atingerilor aduse de executiv dreptului la libertate al unui individ.

Pentru existenţa acestei garanţii, este necesar ca judecătorul sau celălalt magistrat să îl audieze personal pe individul prezentat în faţa lui şi să se pronunţe pe baza criteriilor de drept asupra existenţei unor motive justificând detenţia iar, în lipsa lor, trebuie să aibă puterea să ordone, cu forţă obligatorie, eliberarea celui deţinut.

De asemenea, judecătorul sau celălalt magistrat trebuie să exercite funcţiuni judiciare, ceea ce semnifică faptul că el trebuie să îndeplinească anumite condiţii, care reprezintă, pentru persoana deţinută, garanţii împotriva arbitrariului sau a privării nejustificate de libertate. Astfel, judecătorul sau celălalt magistrat trebuie să fie independent faţă de executiv şi imparţial faţă de părţi.

Sub aspectul imparţialităţii, sunt extrem de importante aparenţele obiective de la momentul deciziei asupra detenţiei. Dacă apare, la acest moment, că magistratul poate interveni în procedura penală ulterioară în calitate de parte care exercită acţiunea penală, independenţa şi imparţialitatea sa pot fi puse în discuţie.

în cauză, eiementul analizat de Curte este imparţialitatea judecătorului de instrucţie la momentul la care a decis arestarea reclamantului, şi anume faptul dacă acesta era abilitat de lege să intervină ulterior în procesul penal în calitate de parte care exercită acţiunea penală.

La momentul arestării şi încarcerării reclamantului, nu se putea şti în faţa cărei instanţe judecătoreşti acesta ar fi putut să fie trimis în judecată. în ipoteza în care procesul ulterior s-ar fi desfăşurat în faţa tribunalului de district, rolul pe care l-ar fi exercitat judecătorul de instrucţie, la momentul terminării anchetei preliminare, ar fi fost de a redacta o decizie finală care face o descriere sumară a faptelor, dă o calificare juridică infracţiunilor şi indică dispoziţiile penale aplicabile.

Chiar dacă este evident, aşa cum rezultă din jurisprudenţa naţională, că această decizie nu are decât rolul să orienteze instanţa judecătorească, având un simplu caracter declarator, se observă totuşi că, în procedura care urmează în faţa tribunalului de district, nu este depus nici un act oficial de acuzare şi nici un membru al ministerului public nu este prezent la proces. în schimb, judecătorul de instrucţie este acela care, în decizia sa finală, rezumă faptele şi indică încadrarea juridică, element de pornire în derularea procedurii de tribunalul de district. Prin urmare, decizia judecătorului de instrucţie, ca atare, conţine elemente importante ale unui act de inculpare şi, în fapt, îndeplineşte rolul acestuia.

Aşa fiind, în această ipoteză judecătorul de instrucţie apare ca fiind parte în procesul penal, exercitând în fapt acţiunea penală. Prin urmare, la momentul în care judecătorul de instrucţie a decis privarea de libertate a reclamantului, el ar fi putut să intervină în procedura penală ulterioară în calitate de parte care exercită acţiunea penală, în cazul în care cauza ar fi fost deferită tribunalului de district.

Existenţa acestei posibilităţi este suficientă pentru a pune în discuţie imparţialitatea judecătorului de instrucţie care a decis arestarea. Prin urmare, instanţa de contencios european apreciază că nu mai este necesar să se examineze cazul în care judecata ar fi fost de competenţa unei alte instanţe judecătoreşti şi, prin urmare, rolul judecătorului de instrucţie ar fi fost altul.

De asemenea, întrucât imparţialitatea şi independenţa sunt condiţii cumulative, statuarea asupra absenţei imparţialităţii dispensează Curtea europeană de cercetarea respectării cerinţei independenţei judecătorului de instrucţie în raport cu ministerul public.

în concluzie, jurisdicţia de la Strasbourg statuează asupra violării art. 5 parag. 3 din Convenţie, întrucât reclamantul nu a fost adus în faţa unui magistrat abilitat prin lege să exercite funcţiuni judiciare.

Este foarte important de subliniat faptul că, prin această hotărâre, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat respectarea garanţiei din art. 5 parag. 3 din Convenţie nu în raport cu procurorul sau un alt organ cu atribuţii judiciare, ci în raport cu un magistrat de scaun, adică cu un judecător de instrucţie. Concluzia la care instanţa europeană a ajuns a fost că judecătorul de instrucţie, potrivit legislaţiei interne, nu satisface condiţia de imparţialitate, deci că acesta nu poate fi considerat, în sensul textului convenţional, nici măcar “un alt magistrat abilitat de lege să exercite funcţiuni judiciare”. A fortiori, în sensul aceluiaşi text, respectivul judecător de instrucţie, aşa cum este reglementat de dreptul intern, nu poate fi considerat un “judecător”.

4. Concluziile jurisprudenţiale privind garanţia specială consacrată de art. 5 parag. 3 din Convenţie, cu referire la judecător sau alt magistrat abilitat prin lege să exercite funcţiuni judiciare

Jurisprudenţa actuală a Curţii Europene a Drepturilor Omului, confirmată constant în timp, explică sensul termenilor de “judecător” şi de “alt magistrat abilitat prin lege să exercite funcţiuni judiciare”, utilizaţi de art. 5 parag. 3 din Convenţia europeană drepturilor omului cu privire la garanţia specială de care se bucură persoana privată de libertate ca o măsură de prevenţie în procesul penal. Mai multe concluzii pot fi trase din jurisprudenţa europeană în materie.

în primul rând, garanţia specială a prezentării persoanei private de libertate în faţa unui judecător sau a altui magistrat abilitat prin lege să exercite funcţiuni judiciare există numai dacă privarea de libertate a fost decisă de alt organ decât un judecător sau alt magistrat, adică de poliţie sau alt organ administrativ. Raţiunea acestei garanţii este eliminarea arbitrariului în privarea de libertate, printr-un control automat exercitat de un organ independent şi imparţial. Or, în cazul în care măsura privării de libertate este luată chiar de un judecător sau de alt magistrat, înseamnă că această garanţie împotriva arbitrariului este conţinută în însăşi luarea măsurii. Evident, în această ipoteză, judecătorul sau celălalt magistrat trebuie, el însuşi, să îndeplinească toate celelalte condiţii rezultând din text şi din jurisprudenţa Curţii.

în al doilea rând, textul art. 5 parag. 3 permite statelor să asigure prezentarea persoanei lipsite de libertate fie în faţa unui judecător, fie în faţa unui alt magistrat, acesta din urmă nefiind un judecător. Nu are importanţă dacă respectivul magistrat are competenţa de a judeca sau îndeplineşte alte funcţiuni judiciare (cum o face, spre exemplu, judecătorul de instrucţie sau procurorul). Aparţine statelor părţi competenţa de a stabili, prin legislaţia lor internă, ce organ este competent în vederea asigurării garanţiei înscrise în art. 5 parag. 3 din Convenţie.

în al treilea rând, controlul judiciar trebuie să fie automat, să nu depindă de formularea vreunei plângeri de cel arestat, garanţia din art. 5 parag. 3 fiind distinctă de garanţia din art. 5 parag. 4.

în al patrulea rând, garanţia trebuie să fie efectivă, ceea ce înseamnă că atât judecătorul, cât şi celălalt magistrat, trebuie să aibă competenţa de a analiza legalitatea privării de libertate şi de a decide, dacă este cazul, eliberarea persoanei în cauză.

în al cincilea rând, aceeaşi necesitate a efectivităţii garanţiei reclamă ca judecătorul sau celălalt magistrat să fie independent (faţă de executiv) şi imparţial (echidistant faţă de părţi). Dacă, în cazul unui judecător, independenţa şi imparţialitatea trebuie să fie totale, în cazul altui magistrat, deşi independenţa şi imparţialitatea trebuie să continue să existe, ele se pot situa la un nivel inferior. Astfel, acest magistrat poate fi subordonat ierarhic altor magistraţi, cu condiţia ca vârful ierarhiei să fie pe deplin independent şi imparţial.

în al şaselea rând, cu referire la imparţialitatea judecătorului sau a altui magistrat, aceasta se analizează prin raportare la competenţele pe care legea i le recunoaşte în abstract în una şi aceeaşi cauză penală, indiferent dacă a fost sau nu vorba de exercitarea efectivă a tuturor competenţelor. Astfel, în cazul în care judecătorul sau celălalt magistrat care are competenţa, într-o anumită fază ulterioară, să devină partea acuzatoare în proces, el nu prezintă garanţii de imparţialitate, şi aceasta chiar dacă rolul de parte acuzatoare a rămas o simplă virtualitate, nefiind exercitat ulterior în mod concret. Prin urmare, imparţialitatea se determină în mod obiectiv faţă de părţile procesului penal, în particular faţă de inculpatul arestat preventiv, presupunând că magistratul care se pronunţă asupra privării de libertate, fără a-i fi interzis să exercite alte funcţiuni, nu trebuie să exercite sau să aibă vocaţia de a exercita funcţiuni care ar naşte părţilor bănuieli legitime că imparţialitatea sa obiectivă ar fi pusă în discuţie; sub acest aspect, faptul că magistratul, la momentul când se pronunţă asupra privării de libertate, are posibilitatea legală să acţioneze, într-o fază ulterioară a procesului penal, ca parte în proces care exercită acţiunea penală, ca parte acuzatoare, prin întocmirea actului de trimitere în judecată şi prin ocuparea scaunului Ministerului Public ca acuzator sau prin semnificaţia de fapt a

actelor sale ca fiind acte de acuzare în faţa instanţei penale, chiar dacă această competenţă rămâne virtuală, fără a se exercita în concret de acelaşi magistrat, în aceeaşi cauză, este de natură să nu respecte condiţia fundamentală de imparţialitate reclamată de art. 5 parag. 3 din Convenţie.

← Demetriu contra României - Plângere individuală a unui...  Kienast contra Austria - Dreptul la un proces echitabil.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre H.B. contra Elveţia - dreptul persoanei private de libertate de a fi adusă în faţa unui magistrat independent faţă de executiv şi imparţial faţă de părţile în proces.