KONONOV contra Letoniei - Aplicarea retroactivă a legii cu privire la condamnarea pentru crime de război, pentru participarea în timpul celui de-al doilea război mondial la o acţiune militară punitivă împotriva sătenilor: încălcare.
| Comentarii |
|
Cauza KONONOV împotriva Letoniei (nr. 36376/04), hotărârea 24 iulie 2008 [Secţia a IIl-a]
În fapt
În ziua de 27 mai 1944, un comando de partizani roşii, conduşi de reclamant, înarmaţi şi purtând uniforme de soldaţi germani, au pătruns în satul Mazie Bati, unde anumiţi locuitori erau bănuiţi că anterior ar fi trădat şi ar fi predat nemţilor un alt grup de partizani roşii. Oamenii reclamantului au ocupat şase case pe care le-au percheziţionat. După ce au găsit în fiecare din aceste case puşti şi grenade puse la dispoziţie de administraţia militară germană, partizanii i-au executat pe cei şase capi ai familiilor vizate. Apoi au incendiat două case cu dependinţele lor, şi patru persoane încă vii au pierit în flăcări. în total, au fost ucişi nouă săteni: şase bărbaţi şi trei femei. Reclamantul a fost condamnat în 2004 pentru crime de război, la o pedeapsă cu închisoare de un an şi opt luni. Senatul Curţii Supreme a respins recursul său.
În drept
Curtea trebuie să examineze dacă, la data de 27 mai 1944, acţiunile reclamantului constituiau infracţiuni definite cu suficientă accesibilitate şi previzibilitate de dreptul naţional sau internaţional. Reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea, în temeiul vechiului cod penal leton privind crimele de război. Chiar dacă el conţinea o enumerare sumară a actelor reprimate, făcea trimitere în mod direct la actele normative convenţionale pertinente pentru definirea precisă a amintitelor acte. Condamnarea în litigiu era, în concluzie, fondată mai curând pe dreptul internaţional, decât pe dreptul intern. In hotărârea sa, menţinută în recursul în casare, camera pentru cauze penale a Curţii Supreme a calificat actele reclamantului din perspectiva a trei texte convenţionale internaţionale, dintre care numai Convenţia de la Haga exista şi era în vigoare la momentul faptelor incriminate. Cu privire la celelalte două, acestea au fost elaborate ulterior faptelor în litigiu şi nu conţin nicio altă clauză care să le acorde în vreun fel de forţă retroactivă. în concluzie, atunci când legea penală naţională trimite la dreptul internaţional pentru definirea unei infracţiuni, dispoziţia internă şi dispoziţia internaţională formează, în sens material, o singură şi unică normă penală acoperită de garanţiile art. 7 alin. (1) din Convenţie. Prin urmare, acest articol se opune aplicării retroactive a unui tratat internaţional pentru a califica un act sau o omisiune criminală. Nici U.R.S.S. nici Letonia nu figurau printre semnatarele Convenţiei de la Haga din 1907. Rezultă că, în conformitate cu clauza de participare generală, conţinută în art. 2, acest text nu era formal aplicabil în conflictul armat în cauză. In acelaşi timp, aceste principii erau deja larg recunoscute la sfârşitul secolului al XlX-lea şi nu există nicio raţiune în temeiul căreia să ne îndoim de natura lor universală la mijlocul secolului XX, în timpul celui de-al doilea război mondial. în concluzie, Curtea a hotărât că noţiunea de drept înscrisă în art. 7 alin. (1) din Convenţie vizează în principiu dreptul scris precum şi dreptul nescris. Faţă de acestea, conţinutul material al regulamentului anexat Convenţiei de la Haga din 1907 era aplicabil faptelor în litigiu.
Curtea prezumă faptul că reclamantul, în calitate de militar, trebuia să cunoască aceste reguli. Or, ea trebuie să hotărască dacă exista o bază juridică plauzibilă pentru a-l condamna pentru o crimă de război şi dacă la epoca faptelor cel în cauză putea în mod rezonabil să prevadă că se făcea vinovat de o astfel de crimă. La 27 mai 1944, un comando de partizani roşii, conduşi de reclamant, înarmaţi şi purtând uniforme de soldaţi germani, au pătruns în satul Mazie Bati şi au ucis nouă săteni: şase bărbaţi şi trei femei. Deciziile instanţelor naţionale nu oferă aproape nicio informaţie în ceea ce priveşte implicarea personală directă a reclamantului în evenimentele din Mazie Bati. Chiar dacă a fost iniţial inculpat pentru omor, precum şi pentru torturi aplicate sătenilor, el a fost apoi achitat cu privire la aceste fapte. Având în vedere principiul prezumţiei de nevinovăţie, consacrat prin art. 6 alin. (2) din Convenţie, Curtea admite că reclamantul nu a comis vreodată actele în cauză. în aceste împrejurări, singurul fapt reproşat în mod real reclamantului era acela de a fi condus comando-ul care a efectuat operaţiunea militară punitivă din 27 mai 1944. Prin urmare, trebuie cercetat dacă această operaţiune putea ca atare, în mod rezonabil, să fie considerată ca fiind contrară legilor şi cutumelor războiului, codificate de Convenţia de la Haga din 1907. Curtea trebuie să ţină seama, în primul rând, de condiţiile care existau în 1944 în regiunea Mazie Bati şi, în al doilea rând, de comportamentul sătenilor ucişi de comando-ul reclamantului. Cu privire la contextul general al evenimentelor, acestea nu au avut loc într-o situaţie de luptă. Cu toate acestea, localitatea în cauză şi toate regiunile din împrejurimi au fost afectate de ostilităţile războiului. Referitor la cele nouă victime ale comando-ului, situaţia celor şase bărbaţi trebuie examinată separat de cea a celor trei femei care au pierit în incidentul în cauză. în ceea ce priveşte bărbaţii, aceştia primiseră arme şi grenade de la administraţia militară germană, în februarie 1944, deci cu aproximativ trei luni înainte de evenimentele în litigiu, spre a-i recompensa fiindcă au informat-o că un grup de partizani roşii se refugiase într-un hambar. Mai mult, sătenii din Mazie Bati făceau în mod regulat gărzi nocturne. Prin urmare, reclamantul şi alţi partizani roşii îi puteau considera în mod legitim pe aceşti ţărani ca fiind colaboratori ai armatei germane. Astfel, cei şase bărbaţi ucişi la 27 mai 1944 nu puteau fi consideraţi în mod rezonabil ca fiind civili. în această privinţă, regulamentul-anexă la Convenţia de la Haga din 1907 nu defineşte noţiunile de persoană civilă sau de populaţie civilă. Nimic nu demonstrează că, în înţelesul dreptului războiului, aşa cum era acesta în 1944, orice persoană care nu întrunea condiţiile formale spre a fi calificată drept combatant, trebuia în mod automat să fie considerată în categoria civililor, cu toate garanţiile care decurgeau din aceasta. De altfel, operaţiunea din 27 mai 1944 a îmbrăcat un caracter selectiv. într-adevăr, din dosar reiese în mod clar faptul că partizanii roşii nu au avut niciodată intenţia de a ataca satul Mazie Bati ca atare. Operaţiunea în litigiu era îndreptată împotriva a şase oameni foarte precis identificaţi, bănuiţi de o foarte strânsă colaborare cu ocupantul nazist.
Trebuie analizate dispoziţiile precise ale regulamen-tului-anexă la Convenţia de la Haga din 1907, spre a determina dacă exista o bază juridică plauzibilă pentru condamnarea reclamantului cel puţin pentru un act interzis. în deciziile lor, instanţele letone au omis să procedeze la o analiză detaliată şi suficient de aprofundată a textului sus-menţionat, deci trebuie urmărit sensul literal şi universal acceptat al termenilor întrebuinţaţi. Nu este suficient demonstrat faptul că atacul din 27 mai 1944, ca atare, era contrar legilor şi cutumelor ale războiului, codificate prin regulamentul-anexă la Convenţia de la Haga din 1907. Rezultă că nu exista în dreptul internaţional nicio bază juridică plauzibilă pentru a-l condamna pe reclamant pentru că a condus comando-ul însărcinat cu această operaţiune. Rămâne totuşi problema celor trei femei ucise la Mazie Bati. Motivarea adoptată de instanţele naţionale are un caracter prea general şi succint, deoarece nu răspunde cu certitudine la întrebarea de a şti dacă şi în ce măsură execuţia acestora a fost iniţial prevăzută de partizanii roşii ori dacă era vorba mai curând de un exces de putere din partea acestora din urmă. Mai mult, nu conţine nicio indicaţie referitoare la implicarea exactă a reclamantului în execuţia lor. Astfel, nu s-a susţinut niciodată că le-ar fi ucis el însuşi pe aceste sătence ori că ar fi ordonat sau i-ar fi incitat pe camarazii lui să facă acest lucru. Chiar dacă condamnarea reclamantului ar fi fost întemeiată pe dreptul intern, termenul de prescripţie prevăzut de legea aplicabilă evenimentelor din 27 mai 1944 era depăşit din 1954.
Faţă de cele ce preced, la 27 mai 1944, reclamantul nu putea să prevadă în mod rezonabil că actele sale constituiau o crimă de război în sensul lui jus in bello de la acea vreme; în dreptul internaţional nu exista nicio bază juridică plauzibilă pentru a-l condamna pentru o astfel de crimă. Presupunând totuşi că reclamantul ar fi comis una sau mai multe infracţiuni de drept comun, pedepsite de dreptul intern, acestea, prin efectul prescripţiei, nu mai sunt pedepsibile după trecerea unui interval mare de timp; rezultă că dreptul naţional nu mai putea servi ca temei al condamnării acestuia.
Concluzie: încălcare (4 voturi contra 3).
Art. 41 - 30.000 euro pentru prejudiciu moral.
| ← KONONOV contra Letoniei - Condamnare pentru crime de război în... | DAROCZY contra Ungariei - Reclamantă obligată să îşi... → |
|---|
