Pretinsa incalcare a articolului 6 - Kyprianou contra Cipru - Prezumtia de nevinovatie Limitarea dreptului la aparare si a libertatii de exprimare

II. ÎNCĂLCAREA PRESUPUSĂ A ARTICOLULUI 6 § 2 DIN CONVENŢIE

136. Reclamantul a susţinut că a fost presupus vinovat de către Curtea cu Juri de la Limassol înainte de a i se da oportunitatea de a se apăra. A pretins că atunci când curtea i-a dat ocazia să facă vorbească, s-a limitat la problema diminuării pedepsei. A citat încălcarea articolului 6 § 2 din Convenţie, care prevede următoarele:

“2. Orice persoană acuzată de o infracţiune penală este considerată nevinovată până la dovedirea vinovăţiei conform legii”.

137. Guvernul a susţinut că prezumpţia de nevinovăţie asigurată conform acestui titlu fusese respectată. Faptul că acea curte a afirmat că cele spuse au constituit sfidareprima facieşi că a invitat avocaţii pentru reprezentare în privinţa acelei probleme nu putea fi considerat contrar articolului 6 § 2 din Convenţie. Curtea fusese liberă să-şi formeze o opinie preliminară şi să invite avocaţi pentru reprezentarea reclamantului cu privire la motivul pentru care nu fusese vinovat dat fiind că faptele au fost prezentate curţii şi cunoştea foarte bine problema. Dacă reclamantul ar fi adus o bună explicaţie a acestei purtări aparente, rezultatul ar fi fost constatarea că nu comisese nici o sfidare.

138. În vederea temeiurilor pe care s-a fondat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie (a se vedea alineatele 122-135 de mai sus), Camera Mare consideră că nici o problemă separată nu mai apare.

III. ÎNCĂLCAREA PRESUPUSĂ A ARTICOLULUI 6 § 3 LITERA (a) din CONVENŢIE

139. Reclamantul a susţinut că Curtea cu Juri nu îl informase în detaliu despre acuzarea care i se adusese, în încălcarea articolului 6 § 3 litera (a) din Convenţie, care prevede următoarele:

“3. Orice persoană acuzată de o infracţiune penală are cel puţin următoarele drepturi:

(a) să fie informată imediat, într-o limbă pe care o înţelege şi în detaliu, de natura şi cauza acuzării care i-a fost adusă.”

140. Guvernul a contestat plângerea reclamantului şi a susţinut că aceste fusese informat clar de către Curtea cu Juri suficient de detaliat despre natura şi cauza acuzării care i-a fost adusă. Acest lucru era evident din transcrierea acţiunii. În mod special, luând în considerare vechimea în muncă şi experienţa reclamantului, guvernul a afirmat că ar fi exagerat să se sugereze că nu ştia şi nu înţelegea substanţa acuzărilor şi natura alegaţiilor împotriva sa.

141. În vederea motivelor pe care s-a fondat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie (a se vedea alineatele 122-135 de mai sus), Camera Mare consideră că nu mai reiese nici o altă problemă.

IV. ÎNCĂLCAREA PRESUPUSĂ A ARTICOLULUI 10 DIN CONVENŢIE

142. Reclamantul a susţinut că condamnarea sa a încălcat articolul 10 din Convenţie, a căror părţi relevante prevăd următoarele:

“1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de a-şi exprima opiniile şi de a... împărtăşi informaţiile şi ideile fără intervenţia autorităţii publice...

2. Exercitarea acestor libertăţi, atâta timp cât cuprinde datorii şi responsabilităţi, poate fi suspusă unor formalităţi, condiţii, restricţii sau penalizări, aşa cum sunt prevăzute de lege şi care sunt necesare într-o societate democratică ... pentru menţinerea autorităţii şi imparţialităţii puterii judecătoreşti.”

A. Obiecţia preliminară a guvernului

143. Făcând-o înaintea Camerei, guvernul a susţinut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs în legătură cu plângerea sa.

1. Decizia de admisibilitate a Camerei

144. În ultima sa decizie de admisibilitate din data de 8 aprilie 2003, Camera a respins obiecţia preliminară a guvernului cu privire la neepuizarea căilor de recurs. A concluzionat următoarele:

“Curtea consideră că a fost implicit în recursul reclamantului la Curtea Supremă că a pus sub semnul întrebării impunerea unei sentinţe de închisoare unui avocat pentru conduita sa în faţa curţii, asupra faptelor cazului, ca o intervenţie disproporţionată cu dreptul său de a conduce cazul aşa cum considera adecvat şi astfel să se exprime în mod corespunzător. Curtea consideră că libertatea de exprimare a fost într-adevăr pusă în discuţie, dacă numai implicit, în acţiunea în faţa Curţii Supreme şi că argumentele legale aduse de reclamant în faţa curţii au inclus o plângere relevantă articolului 10 din Convenţie.

În consecinţă, Curtea concluzionează că reclamantul şi-a epuizat căile de recurs în această problemă şi respinge obiecţia guvernului.”

2. Argumentele celor care se prezintă în faţa Curţii

(a) Reclamantul

145. Reclamantul a contestat obiecţia guvernului şi a adus în discuţie faptul că Camera Mare ar trebui să susţină decizia finală de admisibilitatea a Camerei din data de 8 aprilie 2003 în care a respins acea obiecţie.

(b) Guvernul

146. Guvernul a susţinut că reclamantul nu şi-a epuizat căile de recurs în mod intenţionat sau în fond. Motivele recursului care au fost puse la dosar şi ulterior puse în discuţie de către reclamant în faţa Curţii Supreme nu au inclus nici o alegaţie despre încălcarea dispoziţiilor articolului 10 din Convenţie, care, în toate scopurile, a fost reprodus în articolul 19 din Constituţia cipriotă. Prin urmare, Curtea Supremă avusese oportunitatea de a examina problema şi de o adjudeca.

3. Evaluarea Curţii

147. Camera Mare este de acord cu raţionamentul şi concluziile Camerei în ultima sa decizie de admisibilitate şi consideră că reclamantul ridicat în fond problema libertăţii de exprimare în faţa Curţii Supreme, epuizând astfel căile de recurs prevăzute la articolul 35 § 1 din Convenţie.

148. Obiecţia guvernului pe baza neepuizării căilor de recurs de la acest titlul trebuie prin urmare respinsă.

B. Aplicabilitatea

1. Hotărârea Camerei

149. Camera a concluzionat că nu era necesar să se examineze dacă articolul 10 din Convenţie fusese de asemenea încălcat atâta vreme cât a considerat că problemele esenţiale ridicate de reclamant fuseseră examinate conform articolului 6.

2. Camera Mare

150. Camera Mare consideră că în circumstanţele cazului este necesară o examinare separată a plângerii reclamantului conform articolului 10. În vreme ce problema principală conform articolului 6 este imparţialitatea curţii care a stabilit acuzarea penală împotriva reclamantului, plângerea de la articolul 10 priveşte impactul condamnării şi sentinţei dată reclamantului asupra dreptului său la libertatea de exprimare. Este deci o plângere diferită de cea din articolul 6 şi ar trebui luată în considerare separat.

151. În ceea ce priveşte aplicabilitatea articolului 10, părţile nu aduc în discuţie faptul că libertatea de exprimare acordă prelungiri avocaţilor care pledează în numele clienţilor în data curţii (a se vedea cazulNikula vs. Finlanda, citat mai sus, şiSteur vs. Olanda, nr. 39657/98, ECHR 2003-XI).

C. Conformitatea

1. Argumentele celor care apar în faţa Curţii

(a) Reclamantul

152. Reclamantul a susţinut că condamnarea si sentinţa ce i-au fost impuse echivalau cu o „intervenţie” disproporţională cu dreptul său la libertatea de exprimare.

153. La examinarea proporţionalităţii pedepsei în cazul de faţă, reclamantul a afirmat că în cazul în care a fost implicat un avocat, acţionând în calitatea sa profesională şi cu bunăvoinţă, impunerea chiar a unei pedepse penale indulgente nu ar putea fi justificată decât în cele excepţionale dintre circumstanţe. Prin urmare, impunerea unei sentinţe de închisoare ar cere sfidarea cea mai gravă.

154. Mai mult, impunerea unei sentinţe cu închisoarea unui avocat care promovase ceea ce a considerat (bine sau prost ) ca fiind în interesul cel mai bun al clientului său putea să aibă un “efect şocant” asupra conduitei avocaţilor în tribunal. Principala datorie a apărătorului era să-şi apere clientul cu curaj, în conformitate cu raţionamentul său profesional independent. Făcând astfel, ar fi necesar uneori ca un avocat să aducă plângeri cu privire la conduita curţii şi să înfrunte presiunea sau impoliteţea curţii. Cu toate acestea, dacă avocaţilor li se cere să înţeleagă că un tribunal ar putea să-i trimită legal în închisoare pentru o perioadă semnificativă de timp pentru folosirea unui ton emfatic al vocii sau a unui limbaj colorat dezaprobat de curte, sau pentru cea mai mică manifestare a emoţiei în situaţii de stres, atunci exista riscul real ca avocaţii să-şi măsoare conduita în curte, în detrimentul potenţial al cazului clientului lor. În consecinţă, impunerea unei sentinţe cu închisoarea într-un caz obişnuit cum este cazul de faţă a lovit în inima relaţiei dintre avocat şi client şi a avut implicaţii nu numai pentru drepturile avocaţilor prevăzute la articolul 10, ci şi pentru drepturile la un proces corect a acuzaţilor prezenţi şi viitori.

155. În cazul în care curtea a considerat că un avocat nu a respectat limita normală a exprimării acceptabile şi restricţiile privind libertatea de exprimare ar putea fi astfel justificate, a existat un şir de răspunsuri potenţiale (a se vedea alineatul 79 de mai sus). Dar trecerea direct la condamnarea penală şi impunerea unui termen semnificativ de închisoare nu ar putea fi considerate drept mijloace necesare de protecţie a autorităţii puterii judecătoreşti, în special în cazul unei încălcări minore, izolate.

156. În cazul de faţă Curtea cu Juri de la Limassol pare să fi pierdut orice simţ al perspectivei atunci când a cântărit principiile constituţionale importante care erau în joc. În mod special, cuvintele respective fuseseră folosite de către reclamant în calitatea sa de avocat profesional în timp ce încerca să apere cele mai bune interese ale clientului său. Nu a refuzat să respecte ordinul curţii, nu a minţit şi nu a dus în eroare curtea; şi nici nu a folosit un limbaj grosolan în sala de judecată. Criticele au fost făcute mai degrabă în curte decât în afara curţii sau în media. Acestea au fost la adresa indiferenţei aparente a Curţii cu Juri faţă de o parte din interogatoriul contradictoriu pe care reclamantul a dorit să-l facă şi nu au existat comentarii făcute pe nedrept cu scopul doar de a insulta pe judecători sau de a le pune în discuţie integritatea sau cinstea. Ceea ce făcuse el a fost să se plângă, în termeni puternici şi poate emoţionali, că acea curte i-a restricţionat pe nedrept interogatoriul contradictoriu şi că judecătorii vorbeau şi îşi treceau bileţele de la unul la altul, în loc să se concentreze asupra dovezilor.

157. În această privinţă reclamantul a subliniat că toţi avocaţii s-au aflat în poziţia într-un anumit timp sau altul că au fost astfel puşi în faţa unei dileme. De obicei, cel mai înţelept era să nu spună nimic şi să continue, dar din când în când trebuia ridicată o obiecţie. Era o chestiune ce ţinea de judecare. Avocaţii nu judecă întotdeauna corect. În fierbinţeala momentului, ei pot folosi un limbaj care să le trădeze emoţiile sau care este deschis răstălmăcirilor sau par nepoliticoase. Obiecţia lor poate duce la înrăutăţirea problemelor decât la îmbunătăţirea lor. Aceasta face parte din lumea reală a procesului penal contradictoriu. În acest context reclamantul a observat că limbajul pe care el îl folosise nu ar putea fi descris în mod corect ca fiind ofensiv în mod inevitabil; cuvântul“ravasakia”putea să aibă două interpretări.

158. Mai mult, comentariile reclamantului nu fuseseră plănuite. Au fost făcute în fierbinţeala unui proces stresant după ce conducerea cazului clientului său fusese criticată de curte. Întregul incident nu durat decât câteva minute. Curtea cu Juri nu avusese ocazia să se plângă de conduita reclamantului mai devreme în proces. Acesta nu a fost un caz în care reclamantul a fost nepoliticos în repetate rânduri în ciuda unui avertisment anterior.

159. În vederea celor de mai sus, reclamantul a pretins că, în cazul cel mai rău, ar putea fi criticat pentru o eroare repetată de judecare în modul în care a ales să se exprime. Aceasta fusese în contextul unei cariere lungi şi nepătate la Baroul din Cipru timp de patruzeci de ani.

160. Condamnarea unui avocat cu vechime, cu o reputaţie exemplară, de sfidarea curţii şi impunerea unei sentinţe de cinci ani de închisoare fusese, pe baza faptelor acestui caz, un răspuns foarte disproporţional la ceea ce s-a petrecut – în cazul cel mai rău – un lapsus momentan de raţiune din partea sa în timpul reprezentării unui client în fierbinţeala unui proces de crimă stresant.

161. În cele din urmă, reclamantul a afirmat că ramificaţiile cazului au fost mult mai largi decât un schimb fierbinte de cuvinte într-un tribunal regional din Cipru. A invocat reconcilierea nevoii de a respecta demnitatea unui tribunal şi nevoia de a proteja libertatea şi independenţa profesiei juridice, ambele aceste imperative fiind esenţiale în modurile lor diferite pentru păstrarea încrederii publice în administrarea justiţiei.

(b) Guvernul

162. Guvernul a susţinut că amestecul în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare se bazase pe secţiunea 44 punctele (1) şi (2) din Legea Tribunalelor din 1960 şi pe articolul 162 din Constituţie şi a fost astfel “prevăzut de lege”.

163. Cât priveşte “necesitatea” de restricţie a dreptului reclamantului, guvernul a susţinut că s-a stabilit în jurisprudenţa Curţii că procesul juridic şi administrarea justiţiei trebuie să fie protejate de atacurile nemotivate. În special, judecătorii, din cauza rolului lor şi datoriilor de discreţie, nu au putut să răspundă atacurilor personale folosind media aşa cum fac politicienii şi alte figuri publice (a se vedea, de exemplu,Barfod vs. Danemarca, sentinţa din 22 februarie 1989, Seria a nr. 149;Schöpfer vs. Elveţia, sentinţa din 20 mai 1998,Reports1998-III;Skałka vs. Polonia,nr. 43425/98, 27 mai 2003). Chiar dacă un avocat ar avea drepturi personale de liberă exprimare într-o sală de judecată, acestea ar putea fi restricţionate în scopul menţinerii autorităţii puterii judecătoreşti (a se vedea cazulNikula vs. Finlanda, citat mai sus).

164. În vederea gradului de insultă şi de gravitatea comportamentului dispreţuitor al reclamantului, sancţiunea care a fost impusă a fost justificată şi a intrat sub incidenţa limitei de apreciere acordate Curţii cu Juri. În această privinţă, guvernul a observat că reclamantul era un avocat bine-cunoscut cu o experienţă de patruzeci de ani, fost membru al Parlamentului şi fost funcţionar al Parchetului General. Atacul său nestăpânit a creat un risc real de subminare a încrederii publice în puterea judecătorească şi în administrarea justiţiei. Era clar din transcrieri că reclamantul refuzase oportunităţile repetate care i-au fost acordate pentru a-şi cere scuze şi, în schimb, îşi agravase abuzul înfruntând curtea. Proporţionalitatea sancţiunii a fost în mod neobişnuit o problemă sub incidenţa limitei de apreciere de care s-a bucurat Statele Contractante. În cazul de faţă termenul închisorii impus nu era perioada cea mai lungă posibil, ci era în limita pe care tribunalele interne trebuie s-o aibă pentru protejarea administrării justiţiei contradictorii conform dreptului comun.

165. În această privinţă, guvernul a subliniat că a existat o diferenţă majoră între dovedirea evenimentelor dintr-o sală de judecată şi citirea unei transcrieri a acţiunii la care cititorul nu a fost prezent. Curtea cu Juri a fost clar de părere că purtarea reclamantului pe care a dovedit-o personal a fost atât de extremă încât a trecut pragul dintre sfidare, care poate fi pur şi simplu raportată unui organism profesional şi care a necesitat cel mai serios răspuns cu închisoarea. Curtea Supremă a respectat în mod corespunzător această părere şi a confirmat natura gravă a conduite reclamantului. Camera Mare ar trebui să fie precaută atunci când se amestecă în estimarea locală a tipului de sancţiune impus prin ceea ce s-a numit conduită care nu corespunde comportamentului aşteptat din partea unui avocat cu multă experienţă şi vechime în muncă.

2. Evaluarea Curţii

(a) Dacă a fost vreun amestec

166. Nu s-a pus în discuţie dacă condamnarea reclamantului de către curţile naţionale pentru infracţiunea de sfidare a curţii a echivalat cu “amestecul” în dreptul său la libertatea de exprimare, aşa cum prevede articolul 10 § 1 din Convenţie. Curtea nu vede nici un motiv pentru care să ajungă la o altă concluzie.

(b) Dacă amestecul a fost justificat

167. Amestecul în libertatea unei persoane de exprimare duce la încălcarea articolului 10 din Convenţie dacă nu intră sub incidenţa vreuneia din excepţiile prevăzute la alineatul 2 din acest articol (a se vedea Sunday Timesvs. Regatul Unit (nr. 1),sentinţa din 26 aprilie 1979, Seria A nr. 30, p. 29, § 45şi Cumpǎnǎ şi Mazǎre vs. România[GC], nr. 33348/96, § 85, ECHR 2004-XI).

168. Părţile au căzut de acord că condamnarea şi sentinţa dată reclamantului au fost “prevăzute de lege”, în special de secţiunea 44 punctele (1) şi (2) din Lega Tribunalelor din 1960 şi de articolul 162 din Constituţie. Mai mult, au fost de acord cu faptul că amestecul a urmat scopului întemeiat de menţinere a autorităţii puterii judecătoreşti în temeiul articolului 10 § 2 din Convenţie.

169. În consecinţă, singura problemă în discuţie este dacă amestecul în libertatea reclamantului la exprimare a fost “necesar într-o societate democratică”.

(i) Principiile generale

170. Testul “necesităţii dintr-o societate democratică” impune Curţii să determine dacă amestecul a corespuns unei “nevoi sociale apăsătoare”. Statele Contractante au o anumită limită de apreciere în estimarea existenţei acestei nevoi, dar merge mână în mână cu supravegherea europeană, cuprinzând atât legislaţia cât şi deciziile ce o aplică, chiar şi cele date de o curte independentă (a se vedeaBladet Tromsø şi Stensaas vs. Norvegia[GC], nr. 21980/93, § 58, ECHR 1999-III, cazulCumpǎnǎ şi Mazǎre vs. România,citat mai sus, § 88, şi cazulNikula vs. Finlanda, citat mai sus, § 46).

171. În mod special, Curtea trebuie să determine dacă măsura luată a fost “proporţională cu scopurile legale urmărite” (a se vedea Sunday Timesvs. Regatul Unit (nr. 1), op. cit, p. 38, § 62 şiChauvy şi Alţii vs. Franţa, nr. 64915/01, § 70, ECHR 2004-VI). Făcând acest lucru, Curtea trebuie să se mulţumească ea însăşi că autorităţile naţionale, bazându-se pe o evaluare acceptabilă a faptelor relevante, au aplicat standardele care erau în conformitate cu principiile prevăzute la articolul 10 (a se vedea, printre multe alte autorităţi,Zana vs. Turcia, sentinţa din 25 noiembrie 1997,Reports1997-VII, pp. 2547-48, § 51). În plus, corectitudinea acţiunii, garanţiile procedurale acordate (a se vedea,mutatis mutandis,Steel şi Morris vs. Regatul Unit,nr. 68416/01, § 95, ECHR 2005-...) şi natura şi gravitatea pedepselor impuse (a se vedeaCeylan vs. Turcia[GC], nr. 23556/94, § 37, ECHR 1999-IV;Tammer vs. Estonia, nr. 41205/98, § 69, ECHR 2001-I; cazulSkałka vs. Polonia,citat mai sus, §§ 41-42 şiLešník vs. Slovacia,nr. 35640/97, §§ 63-64, ECHR 2003-IV) sunt factori ce trebuie luaţi în considerare la estimarea proporţionalităţii unui amestec în libertatea de exprimare prevăzută la articolul 10.

172. Fraza “autoritatea puterii judecătoreşti” include, în special, noţiunea că tribunalele sunt, şi sunt acceptate de public ca fiind, forumul adecvat pentru soluţionarea disputelor legale şi pentru stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane într-o acuzare penală (a se vedeaWorm vs. Austria, sentinţa din 29 august 1997,Reports 1997-V, § 40). Ceea ce este în joc în privinţa protecţiei autorităţii puterii judecătoreşti este încrederea pe care tribunalele dintre-o societate democratică trebuie să le inspire în acuzat, în ceea ce priveşte acţiunea penală, şi de asemenea în public în general (a se vedea,mutatis mutandis, printre multe alte autorităţi,Fey vs. Austria, sentinţa din 24 februarie 1993, Seria A nr. 255-A, p. 12).

173. Statutul special al avocaţilor le oferă o poziţie centrală în administrarea justiţiei ca intermediari între public şi tribunale. O asemenea poziţie explică restricţiile uzuale asupra conduitei membrilor din Barou. Luându-se în considerare rolul cheie al avocaţilor în acest domeniu, este îndreptăţit să ne aşteptăm ca ei să contribuie la buna administrare a justiţiei, şi astfel să menţină încrederea publicului (a se vedeaAmihalachioaie vs. Moldova, nr. 60115/00, § 27, ECHR 2004-III, cazulNikula vs. Finlanda, citat mai sus, § 45 şiSchöpfer vs. Elveţia,citat mai sus, pp. 1052-53, §§ 29-30, cu alte referinţe).

174. Articolul 10 apără nu numai substanţa ideilor şi informaţiilor exprimate, ci şi forma în care sunt comunicate. În vreme ce şi avocaţii au cu siguranţă dreptul la comentarii în public cu privire la administrarea justiţiei, critica lor nu trebuie să depăşească anumite limite. Mai mult, libertatea de exprimare a unui avocat în sala de judecată nu este nelimitată şi anumite interese, cum ar fi autoritatea puterii judecătoreşti, sunt destul de importante pentru justificarea restricţiilor asupra acestui drept. Cu toate acestea, chir dacă în principiu impunerea unei sentinţe este o problemă pentru tribunalele naţionale, Curtea îşi aminteşte de jurisprudenţa sa în semnul că numai în circumstanţe excepţionale acea restricţie – chiar şi printr-o penalizare criminală indulgentă – a libertăţii de exprimare a apărătorului poate fi acceptată ca fiind necesară într-o societate democratică (a se vedea cazulNikula vs. Finlanda, citat mai sus, §§ 54-55).

175. Este evident că avocaţii, în apărarea clienţilor lor în curte, în special în contextul proceselor penale contradictorii, se pot afla în situaţia delicată în care trebuie să decidă dacă să obiecteze sau nu sau să se plângă de conduita curţii, având în minte cel mai bun interes al clientului lor. Impunerea unei sentinţe cu închisoarea,prin natura sa, ar avea în mod inevitabil un “efect şocant”, nu numai asupra avocaţilor implicaţi, ci şi asupra profesiei de avocat ca un întreg (a se vedea cazulNikula vs. Finlanda, citat mai sus, §§ 54 şi cazulSteur vs. Olanda, citat mai sus, § 44). Ar putea, de exemplu, să se simtă constrânşi în alegerea lor de pledoarii, de moţiuni procedurale şi altele asemănătoare în timpul acţiunii în faţa curţii, posibil în detrimentul potenţial al cazului clientului lor. Pentru ca publicul să aibă încredere în administrarea justiţiei ei trebuie să aibă încredere în abilitatea profesiei juridice de a acorda reprezentarea eficientă. Impunerea unei sentinţe cu închisoarea unui apărător poate, în anumite circumstanţe, să aibă implicaţii nu numai pentru drepturile avocatului din articolul 10, ci şi pentru drepturile la un proces corect ale clientului din articolul 6 din Convenţie (a se vedea cazulNikula vs. Finlanda, citat mai sus, § 49 şi cazulSteur vs. Olanda, citat mai sus, § 37). Rezultă că orice “efect şocant” este un factor important ce trebuie luat în considerare la determinarea echilibrului adecvat dintre curţi şi avocaţi în contextul unei administrări eficiente a justiţiei.

(ii) Aplicarea principiilor de mai sus în cazul de faţă

176. În cazul de faţă reclamantul a fost condamnat pentru infracţiunea de sfidarein facie curiaede către Curtea cu Juri de la Limassol în timp ce apăra un acuzat într-un proces de crimă. Judecătorii au considerat că reclamantul a arătat o evidentă lipsă de respect faţă de curte prin cuvintele şi conduita sa.

177. Curtea trebuie să constate dacă, din faptele cazului, există un echilibru corect între, pe de o parte, nevoia de protecţie a autorităţii puterii judecătoreşti şi, de cealaltă parte, protecţia libertăţii de exprimare a reclamantului în calitatea sa de avocat.

178. Curtea cu Juri de la Limassol a impus reclamantului o sentinţă de cinci zile de închisoare. Acest lucru nu poate fi considerat decât ca o sentinţă aspră, în special luând în considerare că a fost aplicată imediat. S-a susţinut ulterior de către Curtea Supremă.

179. Conduita reclamantului nu ar putea fi considerată ca arătând o anumită lipsă de respect pentru judecătorii Curţii cu Juri. Cu toate acestea, deşi sunt nepoliticoase, comentariile sale au avut ca scop şi s-au limitat la maniera în care judecătorii au judecat cazul, în special cu privire la interviul contradictoriu al unui martor pe care îl efectua în timpul apărării clientului său împotriva unei acuzări de crimă.

180. Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu este convinsă de argumentele guvernului că sentinţa cu închisoarea impusă reclamantului era proporţională cu gravitatea infracţiunii, în special în vederea faptului că reclamantul era avocat şi luând în considerare alternativele disponibile (a se vedea alineatele 79 şi 98 de mai sus).

181. În consecinţă, evaluarea Curţii cum că o asemenea pedeapsă era severă în mod disproporţionat pentru reclamant şi putea avea un “efect şocant” asupra îndeplinirii de către avocaţi a datoriilor lor în calitate de apărători (a se vedea cazulNikula vs. Finlanda, citat mai sus, § 49,Steur vs. Olanda, citat mai sus, § 44). Constatarea de către Curte a incorectitudinii procedurale în acţiunea sumară pentru sfidare (a se vedea alineatele 122-135 de mai sus) serveşte la alcătuirea acestei lipse de proporţionalitate (a se vedea alineatul 171 de mai sus).

182. Astfel, Curtea consideră că Curtea cu Juri nu a reuşit să stabilească echilibrul corect între nevoia de protecţie a autorităţii puterii judecătoreşti şi nevoia de protecţie a dreptului reclamantului la libertatea de exprimare. Faptul că reclamantul nu a ispăşit decât o parte din sentinţa cu închisoarea (a se vedea alineatul 20 de mai sus) nu alterează acea concluzie).

183. Curtea susţine prin urmare că articolul 10 din Convenţie a fost încălcat pe motivul sentinţei disproporţionale impuse reclamantului.

VI. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE

184. Articolul 41 din Convenţie prevede:

“Dacă Curtea constată că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor acesteia şi dacă legea internă a Înaltei Părţi Contracte respective permite numai să fie făcută numai repararea parţială, Curtea va permite, dacă este necesar, justa satisfacţie părţii vătămate.”

A. Prejudiciul

1. Prejudiciul pecuniar

185. Reclamantul nu a făcut nici o plângere cu privire la prejudiciul pecuniar.

2. Prejudiciul nepecuniar

186. Concluzia Camerei cu privire la plângerile reclamantului pentru prejudiciul nepecuniar a fost următoarea (a se vedea alineatele 84-85 din sentinţa Camerei):

“84. În cazul de faţă, Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit un prejudiciu din cauza faptelor cazului. În special, consideră că gravitatea condamnării şi a sentinţei cu închisoarea impusă reclamantului trebuie să fi avut un impact negativ asupra reputaţiei sale profesionale şi asupra imaginii sale politice, în special într-o ţară mică precum Cipru. Cu toate acestea, Curtea nu constată că reclamantul a stabilit o legătură cauzală între deteriorarea sănătăţii sale şi încălcările Convenţiei care au fost constatate. Prin urmare, în general, consideră plângerile reclamantului exagerate, deşi parţial justificate.

85. Având în vedere diferiţii factori relevanţi şi făcând estimarea pe o bază echitabilă, aşa cum prevede articolul 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantului 15.000 EURO.”

187. Reclamantul a invitat Camera Mare să susţină oferta Camerei.

188. Guvernul nu a contestat plângerile reclamantului.

189. Curtea acceptă că încălcarea drepturilor reclamantului din articolele 6 § 1 şi 10 din Convenţie i-au cauzat un prejudiciu nepecuniar cum ar fi extenuare şi frustrare – rezultând din incorectitudinea procesului său, condamnarea şi sentinţa – care nu pot fi compensate numai cu constatările încălcărilor. Făcând estimarea pe o bază echitabilă, Curtea oferă reclamantului 15.000 euro (EUR).

B. Costuri şi cheltuieli

190. Concluzia Camerei cu privire la plângerile reclamantului pentru compensarea costurilor şi chetuielilor sale a fost următoarea (a se vedea alineatele 91-93 din sentinţa Camerei):

“91. În primul rând, Curtea subliniază că a susţinut deja că utilizarea a mai multor avocaţi poate uneori să fie justificată de importanţa problemelor ridicate într-un caz (a se vedea Iatridis vs. Grecia (justa satisfacţie) [GC], nr. 31107/96, § 56, ECHR 2000-XI). Mai mult, aşa cu cazul reclamantului în faţa Curţii Supreme a încercat în esenţă să remedieze încălcările Convenţiei presupuse în faţa Curţii, aceste txe interne pot fi luate în considerare în estimarea pretinderii costurilor. Cu toate acestea, consideră că, chiar dacă cazul de faţă a fost într-un anumită măsură complex şi a ridicat probleme semnificative, nu au fost necesare serviciile atât de multor avocaţi.

92. În al doilea rând, deşi Curtea nu se îndoieşte că taxele pretinse au fost de fapt create, par să fie exagerate. Observă, de asemenea, că a refuzat o parte semnificativă din plângerile reclamantului pe scara admisibilităţii.

93. Luând în considerare cele de mai sus şi hotărând pe o bază echitabilă, Curtea oferă reclamantului un total de 10.000 EURO”.

191. Reclamantul a contestat oferta Camerei şi a reiterat plângerile sale iniţiale pentru costurile şi cheltuielile făcute în faţa Curţii Supreme şi a Curţii (A Doua Secţiune) de 20.180 lire cipriote (CYP) (aproximativ 35.000 Euro). În plus, a căutat rambursarea costurilor şi a cheltuielilor acţiunii în faţa Camerei Mari, de 5.000 CYP şi 21.500 lire sterline (GBP) (în total aproximativ 40.000 EURO).

Şi-a detaliat plângerile după cum urmează (dovedite prin note de debit şi facturi):

(a) 2.520 CYP pentru taxele şi cheltuielile ce acoperă munca efectuată de şase avocaţi în Cipru în acţiunea în faţa Curţii Supreme;

(b) 17.660 CYP pentru taxele şi cheltuielile făcute în acţiunea Camerei. Acestea au inclus un total de 5.160 CYP în taxele pentru munca Dr. C. Clerides, 7.500 CYP în taxele pentru munca altor cinci avocaţi ciprioţi (1.500 CYP pe avocat) şi 5.000 CYP în taxele de consultare pentru cei doi avocaţi britanici;

(c) 5.000 CYP pentru taxele şi cheltuielile ce acoperă munca efectuată pentru acţiunea în faţa Camerei Mari de Dr C. Clerides (o chitanţă a fost prezentată în această privinţă);

(d) 20.000 CYP pentru taxele şi cheltuielile ce acoperă munca realizată pentru acţiunea în faţa Camerei Mari de către dl. B. Emmerson Q.C., dl. D. Friedman, dl. M. Muller şi dl. L. Charalambous (Simons, Muirhead şi Burton, avocaţi consultanţi);

(e) 1.500 GBP pentru cheltuielile ce acoperă munca reprezentanţilor săi la audierea Camerei Mari (factura despăgubirilor furnizată de Simons, Muirhead şi Burton, avocaţi consultanţi).

192. Reclamantul a adus în discuţie faptul că costurile şi cheltuielile pretinse luau în considerare în mod rezonabil munca întreagă efectuată în pregătirea cazului. Numărul de avocaţi numiţi a fost necesar în ambele seturi de acţiuni în faţa Curţii luând în considerare natura fără precedent a cazului şi importanţa sa pentru legea cipriotă şi jurisdicţiile din dreptul comun. Semnificaţia cazului a fost, de asemenea, recunoscută de către guvern în observaţiile sale. Reclamantul a susţinut că, dat fiind relevanţa dreptului comun englezesc în interpretarea legii cipriote a sfidării, numirea avocaţilor englezi în faţa Camerei şi în faţa Camerei Mari a fost justificată. În această privinţă, a subliniat că guvernul numise, de asemenea, avocaţi englezi. În cele din urmă, trimiterea cazului la Camera Mare a cerut să fie determinat din nou şi, în vederea problemelor ridicate, au fost necesare prezentări cuprinzătoare.

193. Guvernul a contestat sumele pretinse de reclamant. În special, a susţinut că pretenţiile reclamantului pentru costurile şi cheltuielile făcute în faţa Curţii Supreme şi a Camerei au fost exagerate şi a pretins că decizia Camerei în această privinţă ar trebui susţinută. Sumele pretinse pentru acţiunea în faţa Camerei Mari au fost, de asemenea, exorbitante. În legătură cu aceasta, a observat că reclamantul numise un număr nefundat de avocaţi şi că tratase această fază a acţiunii ca un procesde novo.

194. Guvernul a propus suma totală de 20.000 EURO pentru a acoperi costurile şi cheltuielile reclamantului în toate etapele acţiunii (10.000 EURO pentru acţiunea în faţa Curţii Supreme şi în faţa Camerei şi 10.000 EURO pentru acţiunea în faţa Camerei Mari).

195. În conformitate cu jurisdicţia stabilită a Curţii, costurile şi cheltuielile nu vor fi acordate conform articolului 41 dacă nu se stabileşte că au fost făcute în realitate şi în mod necesar şi că au fost rezonabile în ceea ce priveşte cuantumul lor. Mai mult, cheltuielile judiciare se pot recupera numai în măsura în care au legătură cu încălcarea constatată (a se vedea, de exemplu,Beyeler vs. Italia(satisfacţia justă) [GC], nr. 33202/96, § 27, 28 mai 2002, şiSahin vs. Germania[GC],nr. 30943/96, § 105, ECHR 2003-VIII).

196. Camera Mare nu vede nici un motiv pentru a se depărta de constatarea Camerei cu privire la suma ce trebuie acordată pentru costurile şi cheltuielile judiciare făcute în faţa tribunalelor interne şi în faţa Camerei.

197. În ceea ce priveşte costurile şi cheltuielile făcute în faţa Camerei Mari, Curtea notează că ceruse părţilor să răspundă la numeroase întrebări privind problemele ridicate în cazul respectiv. Este clar din lungimea şi detaliile pledoariilor prezentate de către reclamant că a fost realizată o muncă considerabilă în numele său.

198. Cu toate acestea, Curtea încă mai consideră că suma totală pretinsă pentru taxe este prea mare.

199. Având în vedere circumstanţele cazului, Curtea oferă reclamantului, pentru toate costurile ivite în acţiunea internă şi a Convenţiei, un total de 35.000 EURO, împreună cu orice impozit ce poate fi impus acelei sume.

C. Interese moratorii

200. Curtea consideră adecvat ca interesul moratoriu ar trebui să se bazeze pe rata de credit marginală a Băncii Centrale Europene, la care trebuie adăugate trei procente.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

1.Susţinecuunanimitate că a exista o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie;

2.Susţinecu şaisprezece voturi la unu că nu este necesar să se examineze separat plângerea reclamantului conform articolului 6 § 2 din Convenţie;

3.Susţinecu unanimitate că nu este necesar să se examineze separat plângerea reclamantului conform articolului 6 § 3 litera (a) din Convenţie;

4.Respinge cuunanimitate obiecţia preliminară a guvernului cu privire la articolul 10 din Convenţie;

5.Susţinecu unanimitate că a existat o încălcare a articolului 10 din Convenţie;

6.Susţinecu unanimitate

(a) că Statul vinovat va plăti reclamantului, în trei luni, următoarele sume care trebuie schimbate în lire cipriote la cursul de schimb aplicabil la data soluţionării:

(i) 15.000 EURO (cincisprezece mii euro) pentru prejudiciul nepecuniar;

(ii) 35.000 EURO (treizeci şi cinci de mii de euro) pentru costuri şi cheltuieli;

(iii) orice impozit care se plăteşte sumelor de mai sus;

(b) că de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la soluţionare, se va plăti o dobândă simplă la sumele de mai sus la o rată egală cu rata de credit marginală a Băncii Centrale Europene plus trei procente;

7.Respingecu unanimitate restul cererii reclamantului pentru justa satisfacţie.

Întocmită în limbile engleză şi franceză şi dată în audierea publică din Clădirea Drepturilor Omului, Strasbourg, la data de 15 decembrie 2005.

Luzius Wildhaber

Preşedinte

T.L. Early

Asistent Grefier

În conformitate cu articolul 45 § 2 din Convenţie şi cu Norma 74 § 2 din Normele Curţii, următoarele opinii sunt anexate la prezenta sentinţă:

(a) verdictul comun al lui Sir Nicolas Bratza şi al d-lui Pellonpää;

(b) verdictul comun al d-lui Zupančič;

(c) verdictul comun al d-lui Garlicki şi al d-lui Maruste;

(d) verdictul parţial diferit al d-lui Costa.

L.W.

T.L.E.