Vocabular - Kyprianou contra Cipru - Prezumtia de nevinovatie Limitarea dreptului la aparare si a libertatii de exprimare

III. VOCABULAR

41. Cuvântul grecesc “ραβασάκια” (“ravasakia”) este pluralul cuvântului “ραβασάκι” (“ravasaki”) care are următoarele semnificaţii:

(1) G. Babinioti, Dictionary of Modern Greek Language, pag. 1542 (Γ. Μπαμπινιώτη, Λεξικό Νέας Ελληνικής Γλώσσας):

(i) scrisoare sau bilet scurt şi secret cu conţinut de dragoste;

(σύντομη και κρυφή επιστολή ή σημείωμα με ερωτικό περιεχόμενο);

(ii) orice ce este scris (document, scrisoare, etc.), în special cu un caracter neplăcut, care este trimis which cuiva. Sinonime: de exemplu, scrisoare, bilet;

(οτιδήποτε γραπτό (έγγραφο, επιστολή κτλ), κυρίως. με δυσάρεστο περιεχόμενο, το οποίο αποστέλλεται σε κάποιον. Συνώνυμα π.χ. γράμμα, σημείωμα).

(2)Bousnaki Brothers, The Great Popular Dictionary, 2002, pag. 2983; (Α/φοι Μπουσνάκη, Το Μεγάλο Λεξικό της Δημοτικής):

(i) bilet (σημείωμα) ;

(ii) scrisoare de dragoste (ερωτικό γράμμα).

(3)Dictionary of the Common Μodern Greek, pag. 1741 (Aristotle University Thessaloniki, Institute of Modern Greek Studies); (Λεξικό της Κοινής Νεοελληνικής, Αριστοτέλειο Πανεπιστήμιο Θεσσαλονίκης, Ινστιτούτο Νεοελληνικών Σπουδών):

(i) scrisoare de dragote, bilet (care este trimis(ă) în secret); (ερωτική επιστολή, σημείωμα (που στέλνεται κρυφά));

(ii) scurt mesaj în scris, de obicei cu un caracter neplăcut (ameninţare, avertizare, etc) pentru destinatar; (σύντομο γραπτό μήνυμα, συνήθως με δυσάρεστο (προειδοποιητικό, απειλητικό) κτλ περιεχόμενο για τον παραλήπτη).

IV. DREPTUL COMPARAT RELEVANT ŞI PRACTICA

A. Remarci introductive

42. În general, se poate observa că jurisdicţiile dreptului comparat şi unele jurisdicţii din legea civilă permit curţilor să se ocupe de întreruperea acţiunilor lor printr-o procedură sumară condusă de judecătorul care prezidează acţiunea principală, care este împuternicit să ia măsuri imediate. În majoritatea jurisdicţiilor din legea civilă, totuşi, comportamentul disruptiv este prezentat autorităţilor de urmărire competente în scopul instituirii acţiunii penale sau disciplinare. În această din urmă privinţă există o mare diferenţă între dreptul comun şi aspectele dreptului civil.

B. Legea şi practica în sistemele dreptului comun din statele terţe care intervin

43. Următoarele alineate cuprind un sumar al informaţiilor furnizate de către statele terţe care intervin referitor la poziţia actuală din legislaţia lor internă privind sfidarea curţii.

1. Regatul Unit

(a) Anglia şi Wales[1]

44. Conform legislaţiei din Anglia şi Wales tribunalele se bucură de puteri extinse pentru a se ocupa de sfidarea curţii, inclusiv sfidarea comisăin facie curiae,care intră în categoria sfidării penale. Actele care ajung să sfideze curtea pot lua forme variate cum ar fi asaltarea judecătorului sau a unui funcţionar al curţii, insultarea judecătorului prezent, intimidarea unui martor, întreruperea acţiunii şi înregistrarea sau fotografierea acţiunii. Dacă sfidarea constituie şi o infracţiune penală, de exemplu atac de violenţă, poate fi soluţionată ca o infracţiune penală şi astfel, acţiunea poate fi iniţiată de Serviciul Regal de Urmărire urmărind investigaţiilor poliţiei.

45. Puterea de condamnare pentru sfidarein facie curiaeeste o parte din dreptul comun, aplicat de tribunale prin decizii judiciare. Acest lucru este adevărat în măsura în are curţile superioare (Curtea de Apel, Înalta Curte şi Curtea Regală) sunt implicate. În cazul curţilor inferioare puterea de condamnare pentru sfidarein facie curiaea fost plasată pe o treaptă statutară (Legea privind sfidarea Curţii din 1981, secţiunea 12 şi Legea Tribunalelor Judeţene din 1984, secţiunea 118 punctul (1)). A Notă de Practică şi o Indicaţie de Practică au fost emise cu privire la sfidarea curţii. Una se aplică în curţile magistraţilor şi cealaltă în Înalta Curte şi în tribunalele judeţene (Nota de Practică emisă de Lordul Justiţiei în mai 2001 şi Indicaţia de Practică emisă de Lordul Justiţiei, adiţională la Ordinul 52 din Normele Curţii Supreme şi la Ordinul 29 din Normele Curţii Judeţene).

46. Conform acesteia din urmă, de exemplu, în cazul în care avizul de arestare se referă la sfidarea curţii este adecvat să se amâne examinarea conduitei pentru a-i permite pârâtului o perioadă de reflecţie. Mai mult, judecătorul ar trebui,inter alia,să informeze pârâtul în detaliu, şi de preferinţă în scris, despre acţiunile şi conduita pârâtului care au avut ca rezultat avizul de arestare; să anunţe pârâtul de eventualele penalizări pe care le are de plătit; să-i permite pârâtului ocazia să-şi ceară scuze în faţa curţii şi să ofere explicaţii cu privire la acţiunile şi comportamentul său; să permită aranjamente pentru reprezentarea legală. În plus, dacă există riscul aparenţei unei părtiniri, judecătorul care prezidează ar trebui să ceară altui judecător să audieze avizul de arestare (secţiunile 12-14 din Indicaţia de Practică).

47. În general, judecătorii au puterea de a se ocupa şi de pedepsi sfidarea comisă în faţa lor, deşi curţile au recunoscut că această procedură scurtă ar trebui utilizată în mod excepţional şi numai atunci când este categoric necesar în interesul justiţiei. Astfel, în timpul acceptării faptului că procedura trebuie să fie scurtă pentru a fi eficace curţile au căutat, de asemenea, să ofere garanţia că procedura este corectă şi conformă cu dispoziţiile articolului 6 din Convenţie. Curtea de Apel, prin hotărârile date, a oferit curţilor indicaţii cu privire la precauţiile pe care trebuie să le adopte pentru a asigura că procesul scurt este corect pentru autorul presupus al sfidării. Acestea includ,inter alia, permiterea unei scurte perioade de reflecţie, posibilitatea unei amânări, aranjamente pentru reprezentarea legală şi acordarea oportunităţii de a-şi cere scuze (R vs. Moran[1985] 81 Cr App R 51;R vs Hill[1986] Crim LR 457;Wilkinson vs. S[2003] 2 All ER 184). Din jurisprudenţă reiese că tribunalele au recunoscut importanţa evitării pericolului unei reale posibilităţi de părtinire, testul aplicabil fiind cel al“părtinirii aparente”,în special, dacă circumstanţele fac ca un observator imparţial şi informat să concluzioneze că există o posibilitatea reală ca tribunalul să fi fost părtinitor (DPP vs. Channel Four Television[1993] 2 All ER 517,Porter vs. Magill[2002] 2 AC 357). Curtea de Apel a afirmat de curând în cazulR vs. Dodds([2003] 1 Cr App R 3)că cerinţele dreptului de echitate în soluţionarea sfidării penale corespund cerinţelor Convenţiei

(b) Scoţia

48. Infracţiunea de sfidare a curţii în Scoţia este o infracţiunesui generis.Cu unele excepţii, legea privind sfidarea rămâne o parte din dreptul comun. Sfidarea comisăin facie curiaeeste de obicei soluţionată pe scurt de către judecătorul care prezidează. Atunci când echivalează şi cu o infracţiune penală, poate fi anchetată pentru acuzare sau plângere sumară.

49. În timp ce procedura rămâne în esenţă una sumară, în practică măsurile au fost puse în ordine pentru a se asigura corectitudinea. În special, judecătorii urmăresc o notă emisă la 28 martie 2003 de către Lordul General al Justiţiei care prezintă indicaţii cu privire la procedura ce trebuie adoptată atunci când judecătorii analizează dacă conduita vreunei părţi în timpul procesului constituie o sfidare a curţii. De exemplu, actul de sfidare ar trebui soluţionat cât mai repede posibil şi, ceea ce este mult mai important, cu corectitudine şi obiectivitate; autorului presupus al sfidării trebuie să i se acorde oportunitatea de a consulta şi a fi reprezentat de un avocat, de a-şi cere scuze pentru conduita sa şi de a face o cerere de atenuare a pedepsei. Mai mult, deşi de regulă judecătorul care prezidează se ocupă personal de sfidare, este recunoscut că în mod excepţional este nevoie ca un alt judecător să se ocupe de caz[2].

2. Irlanda

50. Conform legii irlandeze, sfidarea curţii este o infracţiunesui generisîn jurisdicţia curţii. Sfidareain facie curiaese apropie de limita sfidării penale şi este judecată sumar atât de curţile superioare cât şi de cele inferioare.

51. Tribunalele irlandeze au observat în mod regulat că sfidarea curţii nu este o infracţiune împotriva demnităţii personale a judecătorilor, ci mai degrabă este numele dat tipurilor de conduită proastă ce constă din amestecul în administrarea justiţiei. Puterea de adjudecare şi pedepsire a acestei conduite este considerată un adaos esenţial al supremaţiei legii şi un aspect propriu al autorităţii judecătorilor de a controla acţiunea.

52. Pentru apărarea drepturilor autorului pretins al sfidării şi pentru asigurarea corectitudinii, anumite garanţii procedurale sunt acordate în cazul sfidării în faţa curţii, inclusiv cerinţa ca judecătorii să nu stabilească decât acţiunea ce rezultă din evenimentele din curtea lor atunci când este necesar.

3. Malta

53. În legea malteză sfidarea curţii este reglementată de legislaţia din Titlul XVII din A Doua Carte din Codul de Organizare şi Procedură Civilă intitulat “Despre respectul datorat Curţii”. Aceste norme se aplică şi curţilor de jurisdicţie penală, în virtutea articolului 686 din Codul Penal.

54. În conformitate cu practica mult timp stabilită din tribunalele malteze, sfidarea comisă în faţa curţii se pedepseşte de către judecătorul sau magistratul care prezidează acţiunea în cursul căreia este comisă sfidarea. Sfidarea poate avea forma unei întreruperi în sala de judecată prin exclamaţii de aprobare sau dezaprobare, conduită necorespunzătoare cum ar fi cuvinte sau gesturi indecente sau remarci jignitoare (articolul 990) sau utilizarea de expresii insultătoare sau ofensive în pledoarii în scris sau în timpul audierii (articolul 994).

55. Conform articolului 990 din Cod, următoarele patru tipuri de sancţiuni sunt disponibile pentru sfidarea comisăin facie curiae: mustrarea, evacuarea din sală, o amendă în temeiul Codului Penal şi, în cele din urmă, arestarea pentru o perioadă care să nu depăşească douăzeci şi patru de ore într-un loc în clădirea tribunalului.

56. Singura excepţie posibilă de la această procedură sumară este cazul în care sfidarea constituie o infracţiune conform Codului Penal (Curtea vs. Angelo Pace, 7 decembrie 1990). În aceste circumstanţe, se este judecată asemenea unei infracţiuni penale. Judecătorul sau magistratul care prezidează poate dispune arestarea infractorului, întocmi unproces-verbalprivind fapta şi prezenta partea arestată în faţa curţii magistraţilor (articolul 992).

57. Mai mult, se elaborează o dispoziţie specială pentru actele de sfidare comise de către avocaţi. Sancţiunile normale nu se aplică dar, în cazuri grave, judecătorul sau magistratul poate suspenda “de îndată” avocatul din funcţie pentru o perioadă care să nu depăşească o lună de zile (articolul 993).

C. Principii adoptate de organizaţiile internaţionale

58. Conform alineatului 20 din Principiile de Bază privind Rolul Avocaţilor (adoptate în 1990 de către Congresul Al Optulea al Naţiunilor Unite cu privire la Prevenirea Crimei şi Tratarea Infractorilor), avocaţii ar trebui să se bucure de “imunitate civilă şi penală pentru declaraţiile relevante făcute cu bună credinţă în pledoarii scrise sau orale în apariţiile lor profesionale în faţa unei curţi, tribunal sau altă autoritate legală sau administrativă”.

59. În Recomandarea sa (2000) nr. 21, Comitetul de Miniştri din cadrul Consiliului Europei recomandă guvernele statelor membre să ia sau să consolideze, după caz, toate măsurile pe care le consideră necesare în vederea implementării libertăţii de exercitare a profesiei de avocat. De exemplu, “avocaţii nu trebuie să sufere sau să fie ameninţaţi cu sancţiuni sau presiuni atunci când acţionează în conformitate cu standardele lor profesionale”. Cu toate acestea, avocaţii trebuie “să respecte puterea judecătorească şi să-şi îndeplinească datoriile faţă de curte în conformitate cu normele legale interne şi cu alte norme şi cu standardele profesionale” (principiile I:4 şi III:4; a se vedeaNikula vs. Finlanda, nr. 31611/96, §§ 27-28, ECHR 2002-II).

LEGEA

I. ÎNCĂLCAREA PRESUPUSĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE

60. Reclamantul a afirmat că el nu a fost audiat de un tribunal imparţial în sensul articolului 6 § 1 din Convenţie, care, relevant până în prezent, prevede:

“La stabilirea ... vreunei acuzări penale împotriva sa, oricine are dreptul la o audiere ... corectă ... de către un tribunal independent şi imparţial numit prin lege.”

A. Aplicabilitatea

1. Hotărârea Camerei

61. Camera, având în vedere criteriile stabilite de jurisprudenţa Curţii (a se vedeaEngel şi Alţii vs. Olanda, sentinţa din 8 iunie 1976, Seria A nr. 22, pag. 34-35, §§ 82-83) a constatat că cerinţele articolului 6 din Convenţie în privinţa stabilirii unei acuzări penale şi drepturile la apărare a oricărei persoane acuzate de o infracţiune penală s-au aplicat în întregime în cazul de faţă.

2. Argumentele celor ce se prezintă în faţa Curţii

(a) Reclamantul

62. Reclamantul a adoptat raţionamentul Camerei în această privinţă.

(b) Guvernul

63. Guvernul nu a contestat aplicabilitatea articolului 6 din Convenţie. A observat, totuşi, că deşi sancţiunile penale ar putea urma unei constatări a sfidării, a fost esenţial la examinarea cerinţelor din articolul 6 să se recunoască că acţiunea de sfidare nu era înrudită cu acţiunea penală obişnuită, ci era o formăsui generisa acţiunii a cărei ţel era asigurarea funcţionării liberă a curţii, protejarea autorităţii sale şi susţinerea şi protecţia, în interesul public, al integrităţii procesului juridic.

3. Evaluarea Curţii

64. Aplicabilitatea articolului 6 § 1 din Convenţie, sub titlul său penal, nu este în dispută între părţi. Curtea, de partea sa, nu vede nici un motiv pentru care să se îndepărteze de concluzia Camerei cu referitoare la problemă (a se vedea alineatul 61 de mai sus). Astfel, concluzionează că acţiunea internă contestată intră sub incidenţa articolului 6 § 1.

B. Conformitatea

1. Hotărârea Camerei

65. Camera a considerat că a existat o încălcare a principiului de imparţialitate, pe baza testelor obiective cât şi a celor subiective, în privinţa stabilirii de către “tribunal” a acuzării penale de sfidare a curţii împotriva d-luiKyprianou. Ajungând la această concluzie, Camera a considerat că defectele din acţiunea prezentată Curţii cu Juri de la Limassol nu au fost rectificate prin recurs de către Curtea Supremă.

2. Argumentele celor ce se prezintă în faţa Curţii

(a) Reclamantul

(i) Referitor la problema imparţialităţii

66. Reclamantul a subliniat că nu a căutat să demonstreze faptul că exercitarea de către un tribunal intern a unei jurisdicţii sumare pentru pedepsirea sfidării în faţa curţii a fostper seneconformă cu cerinţele articolului 6 în toate circumstanţele. El a fost de acord cu pârâtul şi guvernele ce au intervenit că tribunalele naţionale din jurisdicţiile fiecărui drept comun au o putere excepţională să pedepsească sfidareain facie curiaeprintr-un proces sumar condus de către judecătorul care prezidează acţiunea în care a fost comisă sfidarea. Cipru nu a fost singurul care şi-a conservat această jurisdicţie deoarece se baza pe dreptul comun al Regatului Unit şi s-a oglindit în sistemele juridice ale terţilor ce au intervenit şi, de exemplu,ale Statelor Unite, Canadei, Australiei, Noii Zeelande şi Africii de Sud.

67. În acest context, reclamantul a observat că în anumite circumstanţe jurisdicţia sumară ar putea fi exercitată într-o manieră compatibilă cu articolul 6. De exemplu, ar putea fi compatibilă, după cum se poate demonstra, cu articolul 6 pentru ca un judecător să judece un caz care implică un atac de violenţă asupra unei părţi la acţiunea pe care o prezida, sau asupra unui avocat, în cazul în care atacul s-a petrecut în afara sălii de judecată iar judecătorul nu a fost martor la acesta; sau în cazul în care nu a existat nici o dispută cu privire la cele întâmplate iar acuzatul a intenţionat să se declare vinovat.

68. Cu toate acestea, circumstanţele în care se permitea ca un judecător să exercite această putere au fost strict limitate de dreptul comun. Principiul aplicabil în legea modernă privind sfidarea era că un judecător nu trebuie să prezideze procesul şi să conducă alegaţia de sfidare a propriului tribunal dacă, pe baza faptelor cazului, acest lucru ar duce la apariţia unei părtiniri. Astfel, dacă ar exista îndoieli justificabile în mod obiectiv despre imparţialitatea judecătorului, judecătorul ar fi obligat să se retragă. Acest test de drept comun a fost asemănător ca model cu testul imparţialităţii obiective stabilite în jurisprudenţa Curţii conform articolului 6 din Convenţie.

69. În opinia reclamantului, era posibilă identificarea anumitor situaţii în care apăreau îndoieli justificate în mod obiectiv despre imparţialitatea tribunalului. Un observator rezonabil şi imparţial ar concluziona în mod inevitabil că a existat posibilitatea reală de părtinire în cel puţin trei situaţii, toate fiind relevante în cazul său.

70. Primul scenariu a fost atunci când judecătorii au fost ţinta imediată a unei sfidări presupuse constând într-un atac asupra integrităţii lor morale sau fizice (conduită violentă, ameninţătoare sau insultătoare îndreptată înspre aceştia personal). Asemenea circumstanţe necesită în general ca acuzarea să fie stabilită de un tribunal diferit având în vedere că un observator obiectiv ar avea îndoieli justificabile despre imparţialitatea unui tribunal care a fost prezidat de victima presupusei infracţiuni. După părerea reclamantului, numai în această situaţie s-a aplicatnemo judex in sua causa. Justificarea teoretică prezentată de guvern cum că existenţa jurisdicţiei pentru sfidare era pentru prevenirea amestecului în administrarea justiţiei, mai degrabă decât protejarea demnităţii judecătorului s-a trecut dincolo de realitatea practică. În această situaţie, judecătorii au avut un interes personal în rezultatul disputei care a impus o apariţie inevitabilă a părtinirii, oricât de atent ar fi încercat să separe personalul de profesional, acestea fiind atât de apropiate încât sunt aproape inseparabile.

71. În ceea ce priveşte faptele propriului său caz, reclamantul a subliniat că judecătorii din Curtea cu Juri au considerat cuvintele folosite de către reclamant ca fiind foarte insultătoare pentru ei personal şi au considerat tonul vocii sale ca fiind ameninţător asupra propriilor lor persoane. Judecătorii au intrat astfel într-un conflict direct cu reclamantul privind maniera în care a ales să-şi exprime o obiecţie faţă de modul în care aceştia conduceau acţiunea. Un observator obiectiv ar fi considerat în mod inevitabil că a existat o posibilitate reală ca judecătorii să fi avut un interes personal în rezultatul disputei, o stare de lucruri care era în fond incompatibilă cu imparţialitatea cerută de un judecător. Faptul că sfidarea presupusă a constat într-o plângere îndreptată judecătorilor a fost o argument material care în mod normal ar duce la apariţia unei părtiniri dacă aceiaşi judecători stabileau apoi acuzarea.

72. Cea de-a doua situaţie a fost atunci când faptele (sau deducerea rezultată din fapte) se aflau în dispută iar judecătorii au fost martori la evenimentele respective. În acest caz, judecătorii nu ar fi în poziţia de evaluare a probelor şi argumentelor conflictuale despre eveniment în mod corect, obiectiv şi fără înflăcărare deoarece evaluarea lor ar fi influenţată în mod inevitabil de propria lor percepţie şi/sau amintire a ceea ce s-a întâmplat. Dacă ar exista o dispută gravă privind faptele şi faptul dacă acuzatul era vinovat de sfidare penală, atunci judecătorii ar trebui să se retragă.

73. În cazul de faţă, faptele şi presupunerea ce trebuie făcută au fost puse foarte mult în discuţie. Deşi judecătorii au afirmat doar că au constatat că reclamantul intenţionase ca acel cuvânt ambiguu“ravasakia” să fie înţeles mai degrabă cu sensul de “bileţele de dragoste” decât de “notiţe” atunci când au dat sentinţa, acest lucru a fost pus în discuţie – sau ar fi fost pus în discuţie dacă ar fi fost vorba de reclamant în orice înaintea verdictului. Acelaşi lucru s-ar putea spune despre concluzia judecătorilor cum că tonul vocii reclamantului fusese de natură să intimideze şi folosit pentru a împărtăşi “teroare”. Mai mult, având în vedere că reclamantul se clarificase el însuşi după scurta perioadă de amânare, întreaga problemă dacă conduita sa fusese o sfidare a curţii a fost pusă în discuţie.

74. Cel de-al treilea scenariu a fost atunci când judecătorii şi-au exprimat punctul de vedere cum că acuzatul era vinovat de sfidarea curţii, înainte de audierea alegaţiei, şi/sau înainte de audierea probelor sau prezentărilor asupra problemei. O asemenea exprimare prematură a opiniei nu a fost numai o încălcare a cerinţelor de imparţialitate obiectivă şi subiectivă conform articolului 6 § 1 din Convenţie, ci şi a articolului 6 §§ 2 şi 3 litera (a).

75. Chiar în cazul acela, Curtea cu Juri concluzionase că reclamantul devenise vinovat imediat ce pronunţase cuvintele pentru care s-au făcut plângeri, iar înainte căutaseră o explicaţie şi examinaseră alegaţia în orice mod.

76. În vederea faptului că acest caz a combinat toate trăsăturile subliniate în situaţiile menţionate mai sus, cererea pentru testul de părtinire obiectivă a demonstrat clar că Curtea cu Juri de la Limassol nu putea fi considerată un tribunal imparţial şi că îi obligase pe judecători să se retragă.

77. În plus, reclamantul a fost de acord cu judecata Camerei că asupra faptelor acestui caz a existat o părtinire subiectivă din partea judecătorilor. A reieşit evident din dosarul acţiunii că judecătorii fusese ademeniţi într-o dispută personală cu acesta. Au considerat ca o ofensă gravă personală cuvintele pe care acesta se spusese şi perceperea jignirii faţă de demnitatea lor personală i-a făcut să reacţioneze într-o manieră necumpătată şi disproporţionată. În această privinţă reclamantul a subliniat mai mulţi factori pe care i-a considerat esenţiali în stabilirea părtinirii subiective a judecătorilor.

78. În primul rând, judecătorii îi caracterizaseră cuvintele drept sfidare imediat ce acesta le pronunţase şi înainte de audierea prezentărilor sale sau înainte să-i permită oportunitate de a răspunde. În al doilea rând, atunci când unul din membrii magistraturii îi acordare reclamantului oportunitatea de a inspecta notiţa care trecuse de la un judecător la altul, un altul a intervenit spunând că reclamantul nu avea “nici un drept” asupra notiţei respective şi că această purtare fusese “complet inacceptabilă”. În al treilea rând, reclamantului i se acordase oportunitatea de a vorbi, dar numai în diminuarea sentinţei. În al patrulea rând, nu se încercase deloc să se formuleze o acuzare în detaliu sau să i se acorde reclamantului vreo oportunitate adecvată de a răspunde. În mod special, reclamantul nu fusese informat niciodată că judecătorii interpretaseră cuvântul“ravasakia”ca nişte “bileţele de dragoste” decât ca nişte “notiţe”, ultimul fiind varianta recunoscută (şi mult mai puţin ofensivă) a definiţiei cuvântului care apare în toate dicţionarele mari. Nici nu fusese informat despre faptul că judecătorii au considerat purtarea sa ca fiind ameninţătoare cu intenţie. Aceste probleme au fost ridicate drept constatări ale faptului atunci când sentinţa a fost impusă de curte. În al cincilea rând, pierderea perspectivei de către judecători a fost confirmată de limbajul exagerat pe care l-au folosit atunci când au dat sentinţa.

79. În cele din urmă, reclamantul a afirmat că judecătorii şi-au exercitat jurisdicţia sumară pentru a-l condamna şi osândi imediat la cinci zile de închisoare, fără să fi luat nici una din măsurile alternative evidente mai puţin drastice disponibile. Acestea includeau posibilitatea de a dispune o amânare a cazului pentru a doua zi pentru a permite calmarea ambelor părţi, pentru a se linişti şi a-şi regăsi pacea şi obiectivitatea; prevenirea reclamantului; trimiterea cazului la o alt tribunal de judecată din cadrul Curţii cu Juri; cererea sau obligarea reclamantului de a părăsi sala de judecată; raportarea reclamantului la Comitetul Disciplinar al Avocaţilor care ar fi avut puterea de a impune o serie de sancţiuni inclusiv o mustrare, amendă sau suspendare din funcţie. Condamnarea reclamantului la cinci zile de închisoare fusese o reacţie gravă şi dovedea prin ea însăşi că cel puţin doi dintre judecători îşi pierduseră obiectivitatea.

(ii) Referitor la reexaminarea de către Curtea Supremă

80. Reclamantul a fost de acord cu constatarea Camerei privind nereuşita Curţii Supreme de a remedia defectele din acţiunea prezentată în faţa Curţii cu Juri de la Limassol.

81. Plângerile sale conform articolului 6 din Convenţie nu ar fi putut fi rectificate decât prin recurs la Curtea Supremă dacă aceasta ar fi sprijinit plângerile şi, în consecinţă, ar fi anulat condamnarea şi sentinţa (a se vedeaDe Cubber vs. Belgia, sentinţa din 26 octombrie 1984, Seria A nr. 86, pag. 14, § 33 şiFindlay vs. Regatul Unit, sentinţa din 25 februarie 1997,Rapoarte de Sentinţe şi Decizii1997-I, pag. 263, § 79). Totuşi, în ciuda faptului că Curtea Supremă avea jurisdicţia de a examina chestiunile de drept şi fapt ridicate în recursul reclamantului, îi respinsese plângerile şi nu i-a acordat corectare.

82. În cazul alternativ, reclamantul a afirmat că Curtea Supremă nu era o curte cu deplină jurisdicţie în sensul că nu ar putea şi nici nu a condus o audierede novoa acuzării. Domeniul de aplicare al jurisdicţiei Curţii Supreme era limitat la erori de drept şi la erori clari şi iraţionale de fapt. Nu i se permitea Curţii Supreme să treacă de raţionamentul Curţii cu Juri şi să investigheze corectitudinea constatărilor sale sau să decidă cu privire la dovezile prezentate şi să stabilească singură condamnarea pe motiv că nu era confirmată.

(b) Guvernul

(i) Referitor la chestiunea imparţialităţii

83. În scrisoarea sa prin care cerea ca respectivul caz să fie trimis Camerei Mari şi în observaţiile sale făcute în scris şi oral către Camera Mare, guvernul s-a opus puternic numeroaselor aspecte ale judecăţii Camerei.

84. În primul rând, guvernul a adus în discuţie faptul că Camera adoptase o normă rigidă şi inflexibilă de la alineatul 37 din sentinţă cu privire la sfidarea comisăin facie curiae.În opinia sa, Camera nu luase în considerare natura unică şi funcţia acestei acţiuni în jurisdicţiile de drept comun. A afirmat că această normă a subminat însăşi existenţa jurisdicţiei sumare bine-stabilite din dreptul comun privind sfidarea şi se baza pe o gravă proastă înţelegere a legii şi practicii din jurisdicţiile de drept comun nu numai în Statele care sunt părţi la Convenţie, ci şi, de exemplu, în Australia, Canada şi Statele Unite. În această privinţă, guvernul a subliniat că, în ciuda celor spuse de Cameră la alineatul 22 din sentinţă, Cipru nu era singurul stat dintre Statele Convenţiei care avea o jurisdicţie sumară.

85. Conform justificării asupra faptelor unui caz şi garanţiilor acţiunii juridice, nu era în principiu incompatibil cu articolul 6 din Convenţie ca un tribunal să conducă singur o acţiune sumară pentru sfidarea comisă în faţa sa. Iar reclamantul chiar a acceptat acest lucru. Puterea stabilită mult timp acordată tribunalelor de drept comun de a acţiona imediat împotriva autorilor de sfidări şi de a sancţiona conduita inadecvată comisă în faşa lor a ajutat la protejarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judecătoreşti şi a constituit un element necesar şi indispensabil al unui proces corect.

86. Cu condiţia ca sistemele juridice interne să protejeze şi să apere drepturile Convenţiei, sistemul Convenţiei nu impunea soluţii uniforme sau reguli mecanice care trebuiau respectate de tribunalele naţionale. Articolul 6 era inclus în Convenţie ca o întrupare atât a sistemului dreptului comun cât şi sistemului dreptului civil de justiţie şi corectitudine.

87. Nevoie unei acţiuni decisive şi imediate chiar din partea curţii atunci când o parte la acţiunea juridică, un avocat sau o persoană din public a acţionat într-o manieră dispreţuitoare era un aspect esenţial al supremaţiei legii şi nevoia de menţinere a integrităţii procesului juridic. Adevărata problemă era unde s-a tras linia între cazurile care se supuneau dispoziţiei sumare şi a celor care necesitau iniţierea unei proceduri separate în faţa unui alt judecător. Nu exista nici o regulă care să impună ca toate sfidările comise în faţa curţii să fie anchetate şi investigate separat şi să fie audiate de un alt judecător.

88. Deşi se putea face o distincţie între acele cazuri în care abuzul era direcţionat chiar înspre magistraţi (ca în cazul de faţă), şi cele în care, de exemplu, o persoană a cauzat o tulburare a sălii de judecată, principiul ce subliniază necesitatea curţii de a acţiona era de fapt acelaşi; a existat nevoia de a proteja autoritatea procesului juridic. Deşi abuzul poate fi personal în anumite cazuri, era greşit în principiu să se presupună că natura sa personală constituia motivul răspunsului curţii, care era ghidat de interesul public.

89. Guvernul a considerat că era o proastă caracterizare a rolului judecătorului de a sugera că o sfidare poate fi “îndreptată” asupra judecătorului. Acesta a presupus că judecătorul căuta să revendice nişte drepturi personale atunci când a acţionat şi astfel nu putea fi independent şi imparţial. Mai exact, având în vedere că guvernele terţe care au intervenit au fost clare în prezentările lor, atunci când judecătorii au acţionat ca răspuns la o sfidare comisă în faţa curţii, acestea nu au acţionat pentru a se apăra, ci pentru a proteja integritatea sistemului juridic şi corecta administrare a justiţiei. Acţiunea juridică pentru sfidare nu era de natura unei plângeri personale între un judecător şi un presupus autor de sfidare. O dată acest lucru apreciat, era clar că nu era nimic în neregulă cu principiul Curţii cu Juri de la Limassol ce se ocupa de problema respectivă. Într-adevăr, aşa cum guvernul irlandez a explicat cu argumente, ar apărea probleme grave dacă judecătorii ar trebui să devină martori într-o anchetare independentă făcută de stat pentru sfidare decât atunci când ar judeca ei înşişi sfidarea comisă în faţa curţii lor.

90. Asupra faptelor cazului de faţă, cererea pentru un proces sumar a fost pe deplin justificată. Acest caz nu era despre un avocat care îşi apăra clientul în mod liber, ci despre un avocat care s-a comportat într-un mod profesional. Nu exista nici o probă conflictuală despre purtarea reclamantului sau despre afirmaţiile sale.

91. Conduita reclamantului luase forma unui atac ofensiv repetat asupra procesului juridic care se compusese în gravitate lui (mai degrabă decât în temperare) din mărturia reclamantului şi experienţa în Barou. Nu fusese o dispută personală între judecătorii Curţii cu Juri şi reclamant, aşa cum considerase Camera.

92. Traducerea procesului-verbal al acţiunii care prezenta schimbul de cuvinte avut în Curtea cu Juri de la Limassol nu a reuşit să reţină adevăratul sens a ceea ce s-a spus de fapt şi modul în care un vorbitor de limba greacă ar fi înţeles acele cuvinte. Acesta a fost un caz în care întreaga atitudine şi abordarea abuzivă a reclamantului arătase că intenţionase tot timpul să folosească înţelesul ofensiv al cuvântului“ravasakia”. Numai printr-o încercareex post factode utilizare a definiţiilor din dicţionar care să sugereze un înţeles neutru al cuvântului reclamantul a fost capabil să convingă Camera că nu avusese intenţia de a jigni pe nimeni. Reclamantul fusese conştient de ceea ce făcuse şi care erau consecinţele legale atunci când a folosit cuvânt“ravasakia”şi apoi continuase să se comporte într-o manieră abuzivă. Aşa cum a afirmat Curtea cu Juri şi aşa cum a susţinut Curtea Supremă, conduita dispreţuitoare a constat din ceea ce spusese de fapt reclamantul şi din tonul cu care vorbise. Deşi reclamantului i s-a acordat ocazia de a s-şi cere scuze în faţa Curţii cu Juri de cel puţin trei ori, acesta refuzase s-o facă de fiecare dată.

93. Nu se poate presupune că judecătorilor din Curtea cu Juri le-au lipsit independenţa şi imparţialitatea necesară deoarece fuseseră victimele proastei conduite exagerate a reclamantului. Mai mult, aşa cum arată dosarul, ei nu au făcut nimic în cursul acţiunii juridice care să sugereze părtinire. L-au tratat pe reclamant cu curtoazie şi respect, în contrast evident cu intervenţiile sale abuzive şi insultătoare repetate.

94. Mai mult, conform guvernului, judecătorii din Curtea cu Juri nu fuseseră parţiali în mod subiectiv. Nu a existat nici o dovadă cum că fuseseră părtinitori, iar factorii pe care Camera şi-a elaborat concluziile în această privinţă nu au stabilit nici un fel de părtinire. În mod special, în ceea ce priveşte “graba” presupusă cu care reclamantul fusese chipurile judecat şi condamnat, guvernul a susţinut în continuare că judecătorii au acţionat pentru protejarea procesului legal în circumstanţele în care reclamantul refuzase să-şi ceară scuze, nu ceruse o amânare şi fusese invitat în curte în mod pozitiv şi abuziv pentru condamnare . În ceea ce priveşte sentinţa de cinci zile de închisoare impusă reclamantului, aceasta a fost confirmată prin recursul Curţii Supreme, a cărei imparţialitate şi independenţă nu s-a pus în discuţie.

95. Guvernul a subliniat că dreptul la un proces corect aşa cum prevede articolul 6 din Convenţie era inclus în mod special în legislaţia internă în virtutea articolului 30 §§ 2 şi 3 şi a articolului 12 §§ 4 şi 5 din Constituţie.

96. În acest context, a subliniat că legea cipriotă prevede o colecţie întreagă de garanţii disponibile unui acuzat care îşi face griji cu privire la imparţialitatea judecătorului care urmează să audieze acţiunea juridică. De exemplu, la secţiunea 174 din Codul de Procedură Penală, Curtea Supremă avea puterea de a dispune, la cererea făcută de Procurorul General sau de acuzat, ca procesul unui caz să fie ţinut de către sau în faţa altei curţi. Un asemenea ordin ar putea fi făcut dacă condiţiile prevăzute în secţiunile anterioare ar fi îndeplinite. Mai mult, o obiecţie preliminară ar putea fi ridicată de către acuzat pentru ca un judecător să fie descalificat din audierea cazului pe motiv de părtinire (Phaedeon Economides vs. Poliţia, (1983) 2 C.L.R 28, a se vedea alineatul 40 de mai sus).

97. De asemenea, deşi, conform articolului 113 § 2 din Constituţie, Procurorul General al Republicii avea puterea arbitrară, printre altele, de a institui, conduce sau prelua orice acţiune pentru o infracţiune împotriva unei persoane, legea din Cipru privind sfidarea, la fel ca şi în alte jurisdicţii din dreptul comun, autoriza curţile să se ocupe ele însele de o sfidare în faţa curţii printr-o procedură sumară. O dată ce curtea a invocat procedura sumară, ca şi în cazul de faţă, Procurorul General nu avea nici un rol în acţiune. În cazul de faţă, acesta apăruse în faţa Curţii Supreme doar caamicus curiaeîn urma unei invitaţii din partea acestei curţi.

98. Făcând abstracţie de acţiunea juridică, măsurile disciplinare ar fi putut fi luate împotriva reclamantului pe baza Legii Avocaţilor (Capitolul 2) şi a Normelor Disciplinare. Cu toate acestea, la fel ca în alte jurisdicţii de drept comun, rolul curţii în instituirea unei acţiuni juridice pentru sfidare împotriva unui avocat a fost diferit de şi independent de puterea organismelor profesionale de a impune sancţiuni disciplinare. În Cipru, acţiunea disciplinară urma mai degrabă condamnarea unei curţi pentru sfidare, decât să înlocuiască acţiunea de sfidare. În timp ce, la fel ca în majoritatea jurisdicţiilor, existau proceduri profesionale paralele conform cărora membrii Baroului puteau fi disciplinaţi de propriile lor organisme profesionale, fostul drept şi datoria curţii de a proteja integritatea propriului său proces ar putea fi negat în favoarea procesului profesional autoregulator.

99. În această privinţă, guvernul a subliniat faptul că era esenţial să se afirme compatibilitatea jurisdicţiei pentru sfidare şi corectitudinea procesului, astfel încât să nu submineze sau să slăbească în nici un fel autoritatea tribunalelor naţionale sau a disciplinei profesionale cerute de avocaţi.

(ii) Referitor la cercetarea efectuată de Curtea Supremă

100. Guvernul a susţinut că, contrar practicii din alte recursuri în sistemele de drept comun, care sunt limitate mai degrabă la o revizie a deciziei decât la o determinare independentă, Curtea Supremă avea întreaga jurisdicţie de a cerceta faptele şi legea şi de a inversa decizia Curţii cu Juri. Avea, de asemenea, competenţa, la cerere, de a audia probele orale.

101. În cazul de faţă, Curtea Supremă condusese de fapt o audierede novoşi furnizase o cercetare completă a faptelor, a legii şi a sentinţei. În mod special, în sentinţa dată, afirmase dacă conduita reclamantului a constituit o sfidare curţii, valabilitatea acţiunii care a urmat şi justificarea pedepsei cu închisoarea. După audierea tuturor argumentelor, Curtea Supremă constatase că reclamantul fusese vinovat de infracţiunea de sfidare şi, după examinarea punctelor reclamantului în diminuare, concluzionase că nu existase nici un motiv care să-i justifice intervenţia cu privire la sentinţa impusă.

102. Deşi reclamantul a sugerat în prezentările sale că Curtea Supremă nu avea întreaga jurisdicţie, materialele legale pe care le-a citat au evidenţiat faptul că Curtea Supremă avea întreaga jurisdicţie pentru cercetarea tuturor probelor şi pentru constatările de fapt. Judecarea detaliată efectuată de Curtea Supremă a demonstrat că acesta fusese un recurs în care toate faptele fuseseră reexaminate. Reclamantul fusese de deplin conştient de acuzările împotriva sa şi se bucurase de o multiplă reprezentară legală din partea unor membri din cei mai distinşi ai Baroului din Cipru.

103. În cele din urmă, guvernul a făcut afirmaţia că orice nereuşite procedurale care s-ar fi putut ivi în Curtea cu Juri, inclusiv orice problemă de parţialitate, fuseseră toate corectate de cercetarea cuprinzătoare a faptelor şi substanţa cazului de către Curtea Supremă. De acum înainte, guvernul a considerat că plângerile reclamantului conform articolului 6 din Convenţie ar trebui astfel anulate.

(c) Intervenţiile terţei părţi

Remarca preliminară

104. Pe lângă prezentările lor care subliniau poziţia actuală din legislaţia internă cu privire la sfidarea curţii, guvernele Regatului Unit şi Irlandei au făcut comentarii cu privire la principiile enunţate de Cameră în sentinţa sa pentru acţiunea de sfidare.

(i) Guvernul Regatului Unit

105. Guvernul Regatului Unit a acceptat că problema imparţialităţii trebuia să fie luată în considerare atunci când a avut loc o sfidare presupusă în faţa unui judecător care ar trebui, de asemenea, să stabilească problema sfidării. Cu toate acestea, a avut îndoieli asupra faptului dacă acelaşi judecător care a audiat un caz de sfidare şi care era judecătorul în faţa căruia a fost comisă sfidarea ar fi decisiv cu privire la problema imparţialităţii în fiecare caz. Şi-a exprimat grija cu privire la abordarea de către Cameră la alineatul 37 din sentinţă, în special la absenţa unei limite de apreciere. În această privinţă şi referitor la jurisprudenţa internă, a subliniat faptul că existau o mulţime de acte care ar putea echivala cu o sfidare în faţa curţii. Au afirmat că părtinirea obiectivă nu ar exista în toate cazurile de sfidare în faţa curţii.

106. Referitor la alineatul 35 din sentinţa Camerei, Guvernul Regatului Unit a observat că purtarea ce echivala cu sfidarea nu era îndreptată în mod necesar înspre judecător personal. A subliniat că un număr de judecători englezi şi-au exprimat opinia cum că expresia “sfidarea curţii” fusese una nefericită, având în vedere că sugera că esenţa sa era un afront la demnitatea judecătorului individual. În unele cazuri fusese ameninţată administrarea justiţiei şi nu demnitatea judecătorului individual. În aceste cazuri, este posibil să nu existe o părtinire obiectivă şi nici nevoia ca problema să fie alocată unui alt judecător. Mai mult, în unele cazuri nu ar exista posibilitatea vreunei dispute privind faptele sau că ar fi constituit sfidarea, şi, deci, nici nevoia ca problema să fie alocată autorităţilor de urmărire sau să fie audiată de un alt judecător. Chiar şi atunci când fusese o insultă îndreptată asupra judecătorului nu a trebuit ca un alt judecător să se ocupe de acea sfidare. Insulta ar pute fi exprimată în termeni generali, cum ar fi “toţi judecătorii sunt corupţi”, iar în acest caz nici un judecător nu putea fi mai mult sau mai puţin imparţial decât altul. Problema era una de apariţie a părtinirii şi testul pe care curtea trebuie sa-l aplice ara dacă circumstanţele ar duce la un observator corect şi informat care să concluzioneze că a exista posibilitatea reală ca tribunalul să fi fost părtinitor.

107. Unele cazuri de sfidare impuneau să se acţioneze imediat deoarece procesul trebuia să continue; În altele nu era nevoie de urgenţă. Soluţionarea unor cazuri de sfidare, cum ar fi refuzul unui martor de a oferi dovezile, poate fi considerată o parte normală din rolul judecătorului în audierea unui caz. Ar fi distrugător pentru proces şi inutil dacă un caz de sfidare ar trebui alocat unui alt judecător.

108. În cele din urmă, guvernul Regatului Unit a pus accentul pe faptul că Curtea recunoscuse nevoia curţilor de a fi capabile să-şi controleze propriile acţiuni şi de a face eforturile necesare de a asigura că nu există obstacole în administrarea justiţiei (a se vedeaRavnsborg vs. Suedia, sentinţa din 23 martie 1994, Seria A nr. 283-B).

(ii) Guvernul irlandez

109. Guvernul irlandez a precizat că Camera a greşit în multe privinţe importante în legătură cu stabilirea cazului şi a mărit sau micşorat dimensiunile şi semnificaţia principiului pe care stabilise să-l conteste.

110. Poziţia în Cipru cu privire la sfidare a fost aceeaşi ca şi cea din Irlanda şi Regatul Unit.

111. Efectul deciziei Camerei a fost că un aspect vechi şi important al administrării justiţiei, aşa cum este dezvoltat de dreptul comun – puterea şi datoria unui judecător de a menţine ordinea în tribunal printr-o jurisdicţie de procedură sumară – a fost contrar Convenţiei. Această abordare a neglijat limita aprecierii de care s-a bucurat Părţile Contractante în stipularea de către legile lor pentru protecţia ordinii şi a proprii demnităţi în acţiunea juridică.

112. Anularea contradicţiei cum că infracţiunea era mai degrabă împotriva administrării justiţiei decât a judecătorului în persoană era nejustificată şi ignora faptul că într-un şir de circumstanţe se aştepta ca judecătorii să nu ia în considerare preferinţa personală şi opinia, aşa cum au şi făcut, în înlăturarea lor din funcţii. Din acest motiv, a devenit critic în scopul testului de părtinire obiectivă să se determine ce infracţiune i s-a cerut judecătorului să adjudece şi care era partea vătămată. Numai în acel context a fost posibil să se aplice în mod adecvat şi rezonabil jurisprudenţa Convenţiei cu privire la faptul dacă era a existat o înţelegere întemeiată a părtinirii.

113. Sentinţa Camerei nu a luat în considerare faptul că trimiterea sfidării presupuse către acuzare ar reduce autoritatea curţii şi ar acorda menţinerea adecvată a ordinii care depinde de puterea executivă. În această privinţă, a subliniat faptul că un sistem de trimitere la autorităţile de acuzare şi numirea unui alt judecător care să judece cazul r duce la amânarea acţiunii în care a existat vreo tulburare sau vreun amestec. În zone mai îndepărtate, ar putea fi dificil să se prezinte o acuzare în faţa altui judecător. Decalarea inevitabilă în timp ar incomoda foarte mult administrarea corespunzătoare a justiţiei de către prima curte. În al doilea rând, Camera ignorase implicaţiile importante pentru autoritatea curţii dacă nu ar putea soluţiona de îndată şi dacă ar pedepsi sfidările imediat ce apar. În al treilea rând, Camera nu reuşise să ia în considerare protecţiile procedurale importante care s-au acordat în cazul sfidării în faţa curţii, inclusiv cerinţa ca un judecător să stabilească acea acţiune ce rezultă din evenimentele din curtea sa numai atunci când este necesar.

114. Mai mult, sentinţa Camerei nu a soluţionat problema numărului de intervenţii ce ar putea fi adresate autorităţii sau de întreruperi în cursul acţiunii juridice într-un mod conform cu drepturile părţilor litigante a a-şi prezenta propriile cazuri în mod adecvat şi rapid şi demnitatea curţii.

115. Guvernul irlandez a considerat că au exista motive practice întemeiat pentru care era adecvat ca judecătorul în faţa căruia a fost comisă sfidarea să judece pe presupusul autor al sfidării pentru sfidare. Acest judecător se afla fără îndoială în cea mai bună poziţie pentru a se ocupa de această problema. Numai posibilitatea invocării imediate a procedurii sumare pentru sfidare a constituit un obstacol efectiv.

116. În cele din urmă, implicarea Directorului De Urmăriri Publice a intervenit în separarea puterilor. Judecătorul în faţa căruia a avut loc întreruperea ar fi obligat să aducă dovezi procurorilor statului, care era un rol de nedorit pentru o putere judecătorească independentă. Acest lucru ar priva curţile de dreptul lor de a aplicare a propriilor sale ordine şi de negare a distribuirii tripartite fundamentale a puterilor care stă la baza întregii Constituţii.

(iii) Guvernul maltez

117. Guvernul maltez a făcut referire la legile aplicabile în Malta cu privire la sfidarea în faţa curţii (a se vedea alineatele 53-57 de mai sus).

3. Evaluarea Curţii

(a) Principiile generale

118. Curtea reiterează la început că este foarte important într-o societate democratică ca tribunalele să inspire încredere în public şi, mai presus de orice, în ceea ce priveşte acţiunile penale, în acuzat (a se vedeaPadovani vs. Italiasentinţa din 26 februarie 1993, Seria A nr. 257-B, p. 20, § 27). În acest scop articolul 6 cere ca un tribunal care intră în incidenţa sa să fie imparţial. Imparţialitatea denotă în mod normal absenţa de prejudiciu sau părtinire şi existenţa sa sau altfel poate fi testată în diverse moduri. Curtea a distins astfel între o abordare subiectivă, care încearcă să constate convingerea sau interesul personal al unui anumit judecător într-un caz particular, şi o abordare obiectivă, care determină dacă acesta a oferit suficiente garanţii pentru a exclude orice îndoială îndreptăţită în această privinţă (a se vedeaPiersack va. Belgia, sentinţa din 1 octombrie 1982, Seria A nr. 53, § 30 şiGrieves vs. Regatul Unit[GC], nr. 57067/00, § 69, ECHR 2003-XII). Cât despre al doilea test, atunci când se aplică unui organism precum curtea tribunalului, înseamnă că stabileşte dacă, dincolo de conduita personală a vreunui membru al acelui organism, exista fapte care pot fi constatate ce pot face să apară îndoieli cu privire la imparţialitatea sa. în această privinţă chiar şi aparenţele pot avea o anumită importanţă (a se vedeaCastillo Algar vs. Spania, sentinţa din 28 octombrie 1998,Reports1998-VIII, p. 3116, § 45 şiMorel vs. Franţa, nr. 34130/96, § 42, ECHR 2000-VI).Atunci când se decide dacă într-un anumit caz există un motiv îndreptăţit de teamă că unui anumit organism îi lipseşte imparţialitatea, punctul de vedere al celor care pretind că nu este imparţial este important dar nu decisiv. Decisiv este dacă teama poate fi stăpânită pentru a fi justificată în mod obiectiv (a se vedeaFerrantelli and Santangelo vs. Italia,sentinţa din 7 august 1996,Reports1996-III, pp. 951-52, § 58, şiWettstein vs. Elveţia, nr. 33958/96, § 44, CEDH 2000-XII).

119. La aplicarea testului subiectiv Curtea a susţinut în mod regulat că imparţialitate personală a unui judecător trebuie să fie presupusă până la dovedirea contrariului (a se vedeaHauschildt vs. Danemarca, sentinţa din 24 mai 1989, Seria A nr. 154, p. 21, § 47). În ceea ce priveşte tipul de dovadă cerut, Curtea a căutat, de exemplu, să constate dacă un judecător a afişat ostilitate sau rea-voinţă sau a aranjat să aibă un caz desemnat numai lui din motive personale (a se vedeaDe Cubber, citat mai sus, § 25). Principiul cum că un tribunal va fi presupus ca neavând prejudiciu sau parţialitate personală este stabilit mult în jurisprudneţa Curţii (a se vedea, de exemplu,Le Compte, Van Leuven şi De Meyere vs. Belgiasentinţa citată mai sus, p. 25, § 58). Aceasta reflectă un element important din supremaţia legii, în special faptul că verdictele unui tribunal ar trebui să fie finale şi obligatorii dacă nu sunt respinse de o curte superioară pe baza neregularităţii sau incorectitudinii. Acest principiu trebuie să se aplice în mod egal tuturor formelor de tribunal inclusiv jurii (a se vedeaHolm vs. Suedia, sentinţa din 25 noiembrie 1993, Seria A nr. 279-A, p. 14, § 30). Deşi în unele cazuri, poate fi dificil să se aducă dovezi cu care să se contrazică presupunerea, trebuie ţinut minte că cerinţa de imparţialitate obiectivă acordă o garanţie mult mai importantă (a se vedeaPullar vs. Regatul Unit, sentinţa din 10 iunie 1996,Reports1996-III, p. 793, § 32). Cu alte cuvinte, Curtea a recunoscut dificultatea de stabilire a încălcării unei dispoziţii din articolul 6 din cauza parţialităţii subiective şi din acest motiv, în marea majoritate a cazurilor, a ridicat probleme a imparţialităţii accentuate pe testul obiectiv. Cu toate acestea, nu există o diferenţă impecabilă între cele două noţiuni atâta timp cât purtarea unui judecător nu numai că nu poate stăpâni îndoielile cu privire la imparţialitate din punctul de vedere al observatorului din afară (testul obiectiv) dar poate ajunge şi la problema convingerii sale personale (testul subiectiv).

120. Curtea a susţinut de exemplu că autorităţilor judiciare li se cere să exercite maximă discreţie cu privire la cazurile de care se ocupă pentru a-şi păstra imaginea de judecători imparţiali. Acea discreţie i-ar sfătui să nu facă uz de presă, chiar şi atunci când sunt provocaţi. Cererile mari de justiţie şi natura elevată a funcţiei juridice sunt cele care impun acea datorie (a se vedeaBuscemi vs. Italia, nr. 29569/95, § 67, ECHR 1999-VI). Astfel, în cazul în care preşedintele unui curţi a folosit în mod public expresii care au implicat faptul că îşi formase deja o opinie nefavorabilă despre cazul reclamantului înainte de prezidarea curţii care trebuia să soluţioneze cazul, declaraţiile sale au fost astfel încât să justifice obiectiv temerile acuzatului cu privire la imparţialitatea sa (a se vedeaBuscemi vs. Italia,citat mai sus, § 68). Pe de altă parte, într-un alt caz, atunci când un judecător este angajat în critica publică a apărării şi şi-a exprimat public mirarea cum că acuzatul pledase nevinovat, Curtea a abordat problema pe baza testului subiectiv (Lavents vs. Letonia, nr. 58442/00, §§ 118 şi 119, 28 noiembrie 2002).

121. O analiză a jurisprudenţei Curţii dezvăluie două situaţii posibile în care apare problema lipsei de imparţialitate judiciară. Prima este de natură funcţională: în cazul în care conduita personală a judecătorului nu este deloc pusă la îndoială, dar atunci când de exemplu exercitarea unor funcţii diferite în cadrul procesului juridic de către aceeaşi persoană (a se vedea cazulPiersack vs. Belgia, citat mai sus), sau legătura ierarhică sau de altă natură cu un alt actor din acţiune (a se vedea cazurile marţiale, de exempluGrieves vs. Regatul Unit,citat mai sus, şiMiller şi Alţii vs. Regatul Unit, nr. 45825/99, 45826/99 şi 45827/99, 26 octombrie 2004), justifică în mod obiectiv îndoielile cu privire la imparţialitatea tribunalului, care astfel nu reuşeşte să respecte standardul din Convenţie conform testului obiectiv (a se vedea alineatul 118 de mai sus). A doua are un caracter personal şi derivă din conduita judecătorilor într-un anumit caz. Din punctul de vedere al testului obiectiv, această conduită poate fi suficientă pentru a se stabili opinii întemeiate şi justificate obiectiv ca în cazul menţionat mai susBuscemi, dar poate fi de o asemenea natură încât să ridice o problemă în testul subiectiv (de exemplu cazulLavents, citat mai sus) şi chiar să dezvăluie părtinirea personală. De aceea, în acest context, dacă un caz urmează să fie rezolvat conform unui test sau altul, sau conform amândurora, va depinde de faptele particulare ale conduite contestate.

(b) Aplicarea principiilor de mai sus în cazul de faţă

122. Reclamantul şi-a exprimat doleanţa cum că judecătorii Curţii cu Juri de la Limassol nu au reuşit să îndeplinească condiţia de imparţialitate atât în testul obiectiv cât şi în testul subiectiv. Curtea propune să examineze această plângere prin urmărirea abordărilor obiective şi subiective cu referire la argumentele de parţialitate funcţională şi personală stabilite mai sus (a se vedea alineatele 118-121 de mai sus).

(i) Testul obiectiv

123. Reclamantul a pretins că, în circumstanţele particulare ale cazului său, faptul că aceiaşi judecători ai curţii faţă de care a comis chipurile sfidarea l-au judecat, condamnat şi pedepsit a ridicat îndoieli justificate în mod obiectiv cu privire la imparţialitatea acelei curţi.

124. Curtea notează că această plângere este îndreptată către un defect funcţional în acţiunea relevantă. În această privinţă, luase în considerare argumentele înaintate de către guvern şi terţele părţi care au intervenit cu privire la evoluţia sistemului de drept comun al acţiunilor sumare pentru sfidarea curţii şi compatibilitatea sa cu Convenţia. Notează în special tendinţa intensă a unui număr de jurisdicţii din dreptul comun care admit nevoia de utilizare cumpătată a procedurii sumare, după o perioadă de reflecţie atentă şi de acordare a garanţiilor adecvate pentru drepturile la proces ale acuzatului (a se vedea alineatele 46-47, 49 şi 52 de mai sus).

125. Totuşi, Curtea nu consideră necesară sau de dorit revizia generală a legii cu privire la sfidare şi practica acţiunii sumare în Cipru şi alte sisteme de drept comun. Sarcina sa este de a determina dacă utilizarea acţiunii sumare de soluţionare a cazului de sfidare a d-luiKyprianouîn faţa curţii duce la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie.

126. La analizarea acestei chestiuni, Curtea îşi aminteşte că, atât în legătură cu articolul 6 § 1 din Convenţie cât şi în contextul articolului 5 § 3, a constatat îndoieli cu privire la imparţialitatea ce trebuie justificată obiectiv atunci când există o confuzie între funcţiile de procuror şi judecător (a se vedea, pentru articolul 6 § 1,mutatis mutandis,Daktaras vs. Lituania, nr. 42095/98, §§ 35 -38, ECHR 2000-X şi, pentru articolul 5 § 3,Brincat vs. Italia, sentinţa din 26 noiembrie 1992, Seria A nr. 249-A, pp. 11-12, §§ 20-22;Huber vs. Elveţia, sentinţa din 23 octombrie 1990, Seria A nr. 188, pp. 17-18, §§ 41-43 şiAssenov şi Alţii vs. Bulgaria, sentinţa din 28 octombrie 1998,Reports1998-VIII, pp. 3298-3299, §§ 146-150).

127. Cazul de faţă prezintă o sfidare în faţa curţii,adusă persoanei judecătorului. Au fost obiectul direct al criticii reclamantului cu privire la maniera în care au condus acţiunea. Aceiaşi judecători au luat apoi decizia de a urmări juridic, au judecat problemele conduitei reclamantului, i-au stabilit vinovăţia şi i-au impus sancţiunea, în acest caz o perioadă de închisoare. În această situaţie confuzia rolurilor dintre acuzator, martor, procuror şi judecător ar putea sugera în mod evident temeri justificate obiectiv cu privire la conformitatea acţiunii cu principiul tradiţional că nimeni nu trebuie să fie judecător în propriul interes şi, în consecinţă, cu privire la imparţialitatea curţii tribunalului (a se vedeaDemicoli vs. Malta, sentinţa din 27 august 1991, Seria A nr. 210, pp. 18-19, §§ 41-42).

128. Drept urmare. Curtea constată că, asupra faptelor cazului şi luând în considerare defectul funcţional pe care l-a identificat, imparţialitatea Curţii cu Juri a fost capabilă de a părea deschisă la îndoieli. Temerile reclamantului în această privinţă pot fi astfel considerate ca fiind justificate în mod obiectiv şi Curtea cu Juri nu a reuşit în consecinţă să îndeplinească standardul cerut de Convenţie în cadrul testului obiectiv.

(ii) Testul subiectiv

129. Reclamantul a presupus de asemenea că judecătorii implicaţi au acţionat cu părtinire personală.

130. Această parte a plângerii reclamantului a fost prin urmare îndreptată către conduita personală a judecătorilor. Curtea va examina în consecinţă un număr de aspecte din conduita judecătorilor care pot ridica o problemă în testul subiectiv.

În primul rând, în decizia lor prin care dau verdictul reclamantului, judecătorii au recunoscut că au fost “profund insultaţi” “ca persoane” de către reclamant. Deşi judecătorii au început să spună că aceasta a fost ultima lor grijă, în opinia Curţii această declaraţie arată că judecătorii au fost ofensaţi personal de cuvintele şi conduita reclamantului şi indică încăierarea personală din partea judecătorilor (a se vedea alineatul 18 de mai sus).

În al doilea rând, limbajul emfatic folosit de către judecători la luarea deciziei lor au exprimat un fel de indignare şi şoc, ceea ce se opune abordării detaşate aşteptate din partea pronunţărilor juridice. În mod special, judecătorii au afirmat că nu „puteau concepe o asemenea manifestare şi o sfidare inacceptabilă a curţii de către nici o persoană, ca să nu mai vorbim de un avocat” şi că “dacă reacţia curţii nu este imediată şi drastică, simţim că justiţia suferă o lovitură dezastruoasă” (a se vedea alineatul 18 de mai sus).

În al treilea rând, au trecut apoi la impunerea unei sentinţe de cinci zile de închisoare, aplicată imediat, pe care au considerat-o ca fiind “singurul răspuns adecvat”. În opinia judecătorilor, “o reacţie inadecvată din partea ordinii legale şi civilizate, aşa cum au exprimat-o curţile ar însemna acceptarea ca autoritatea curţilor să fie înjosite” (a se vedea alineatul 18 de mai sus).

În al patrulea rând, judecătorii şi-au exprimat opinia devreme în discuţia lor cu reclamantul cum că l-au considerat vinovat de infracţiunea penală de sfidare a curţii. După ce au hotărât că reclamantul a comis infracţiunea menţionată anterior, i-au dat acestuia ocazia să aleagă dintre următoarele: fie îşi menţine spusele şi aduce argumente privind motivul pentru care nu trebuie să i se impună o sentinţă, fie îşi retrage spusele. I se ceruse, de fapt, să tempereze “prejudiciul pe care l-a cauzat prin purtarea sa” decât să se apere (a se vedea alineatele 17 şi 18 de mai sus).

131. Deşi Curtea nu are îndoieli cu privire la faptul cu judecătorii erau îngrijoraţi de protecţia administrării justiţiei şi integrităţii puterii judecătoreşti şi că în acest scop au considerat adecvat să iniţieze procedura sumarăimediată, constată, în vederea celor de mai sus, că nu au reuşit să se detaşeze suficient de situaţie.

132. Această concluzie este susţinută de viteza cu care acţiunea a fost condusă şi de scurtimea schimburilor de cuvinte dintre judecători şi dl.Kyprianou.

133. Împotriva acestui fundal şi având în vedere în special diferitele elemente din conduita personală a judecătorilor luate împreună, Curtea constată că îndoielile d-luiKyprianoucu privire la imparţialitatea Curţii cu Juri de la Limassol au fost, de asemenea, justificate şi la testul subiectiv.

(iii) Cercetarea Curţii Supreme

134. În cele din urmă, Curtea împărtăşeşte opinia Camerei despre Curtea Supremă care nu a remediat defectul respectiv. Există cu siguranţă posibilitatea ca o curte mai superioară sau cea mai superioară curte să poată, în unele circumstanţe, să repare defectele care au avut loc în acţiunea primei instanţe (a se vedea cazulDe Cubber vs. Belgiacitat mai sus, p. 14, § 33). În cazul de faţă, deşi părţile nu sunt de acord cu privire la domeniul precis de aplicare al şi la puterile Curţii Supreme, este clar că a avut puterea de a anula decizia pe motiv că Curtea cu Juri de la Limassol nu fusese imparţială. Cu toate acestea, a refuzat să facă acest lucru şi a susţinut condamnarea şi sentinţa. În consecinţă, nu a reparat nereuşita respectivă (a se vedea cazulFindlay vs. Regatul Unit, citat mai sus, p. 263, §§ 78-79, De Haan vs. Olanda,sentinţa din 26 august 1997,Reports1997-IV, p. 1379, §§ 52-55).

135. În lumina celor de mai sus şi după examinarea faptelor cazului atât din testul obiectiv cât şi din cel subiectiv inclus în această jurisprudenţă, Curtea constată că Curtea cu Juri de la Limassol nu a fost imparţială în senul articolului 6 § 1 din Convenţie.