Opinii separate ale judecatorilor - Kyprianou contra Cipru - Prezumtia de nevinovatie Limitarea dreptului la aparare si a libertatii de exprimare

VERDICTUL COMUN POZITIV AL JUDECĂTORILOR BRATZA ŞI PELLONPÄÄ

Am votat cu majoritatea Curţii asupra tuturor aspectelor cazului. Suntem, de asemenea, în acord general cu concluziile şi raţionamentul majorităţii privind sentinţa, cu excepţia opiniei lor cum că judecătorii Curţii cu Juri de la Limassol au fost afectaţi de părtiniri subiective împotriva reclamantului atunci când au încercat şi l-au condamnat pentru sfidare în faţa curţii.

Datorită motivelor date în sentinţă, îndoielile reclamantului privind imparţialitatea membrilor Curţii cu Juri au fost, în circumstanţele particulare ale cazului de faţă, obiectiv justificate. Acesta nu este întotdeauna cazul în care o sfidare comisă în faţa curţii a fost judecată de către curtea implicată şi din acest punct de vedere considerăm că Camera a mers prea departe în alineatul 37 al sentinţei sale susţinând că în toate situaţiile în care curtea s-a confruntat cu necuviinţa din partea unei persoane în sala de judecată, cursul corect dictat de cerinţa imparţialităţii din articolul 6 al Convenţiei va fi să se înainteze problema autorităţilor competente de urmărire pentru investigare şi să se rezolve problemele de către un tribunal diferit faţă de cel dinainte în care a apărut problema. Cu toate acestea, acolo unde, ca şi în cazul de faţă, cuvintele şi acţiunile care sunt pretinse că constituie sfidarea în cauză au fost adresate judecătorilor personal şi au alcătuit o critică sinceră privind maniera în care aceştia au condus acţiunea, imparţialitatea aceloraşi judecători în judecarea şi pedepsirea autorului sfidării a fost din punctul nostru de vedere deschisă îndoielii şi a dat naştere îndoielilor justificate obiectiv.

Ajungându-se la concluzia, în alineatele 123-128 ale sentinţei, că Curtea cu Juri nu a satisfăcut testul obiectiv al imparţialităţii, a fost din punctul nostru de vedere inutil să mergem înainte cu examinarea întrebării dacă testul subiectiv a fost de asemenea satisfăcut. Deoarece majoritatea Curţii nu numai că nu a făcut aşa, dar şi-a bazat constatarea încălcării articolului 6 pe următorul temei al părtinirii subiective, ne simţim obligaţi să explicăm de din punctul nostru de vedere de ce nu a fost dat niciun motiv convingător pentru a respinge prezumţia de imparţialitate personală a judecătorilor care au acuzat reclamantul pentru sfidare.

În primul rând, ne amintim contextul general al evenimentelor în cauză. Curtea a întrerupt reclamantul în timpul desfăşurării acţiunii principale pentru a observa că interogatoriul sau contradictoriu intra excesiv în detaliu în acea etapă a procesului. Aceasta a fost din punctul nostru de vedere o intervenţie normală şi fără excepţie a curţii în exercitarea corespunzătoare a funcţiilor ei pentru controlarea acţiunilor şi nu a sugerat niciun fel de părtinire din partea curţii împotriva reclamantului. Reacţia imediată a reclamantului a fost să solicite permisiunea de a se retrage din poziţia de avocat al cazului, cerere pe care curtea a respins-o, bizuindu-se pe jurisprudenţa stabilită. Nu există niciun indiciu că aceasta a fost o decizie bazată pe altceva decât pe consideraţiile juridice corespunzătoare şi, încă o dată, nimic care să sugereze ostilitate personală din partea curţii împotriva reclamantului.

Apoi a urmat schimbul de cuvinte conţinând referirea reclamantului la "ravasakia" şi caracterizarea de către curtea procesului a comportamentului reclamantului drept sfidare a curţii şi invitaţia pentru reclamant ”fie să-şi susţină ceea ce a spus şi să dea motive de ce nicio sentinţă nu ar trebui să-i fie impusă, fie să decidă dacă trebuie să-şi retragă spusele”. Reclamantul, care conform Curţii cu Juri vocifera şi gesticula către curte, răspunse: ”Judecaţi-mă”. După o amânare, curtea şi-a reafirmat punctul de vedere cum că atât cuvintele reclamantului, cât şi maniera şi tonul cu care le-a exprimat, constituie o sfidare a curţii şi, după ce i-a dat reclamantului încă o şansă de a-şi cere scuze, i-a impus sentinţa de cinci zile în închisoare.

Concluzionând - în mod excepţional, dacă nu pentru prima dată în jurisprudenţa sa – că prezumţia de imparţialitate personală a fost respinsă în cazul de faţă, majoritatea Curţii a atribuit importanţă unui număr de aspecte din conduita judecătorilor din Curtea cu Juri care se spune că formau dovada unei părtiniri subiective din partea lor - faptul că judecătorii au declarat că ei au fost insultaţi şi ofensaţi personal de cuvintele reclamantului; limbajul autoritar folosit de judecători care „a exprimat un înţeles de indignare şi şoc”; faptul că judecătorii au considerat că o sentinţa de cinci zile de închisoare este singurul răspuns adecvat pentru sfidarea în cauză; şi exprimarea timpurie a opiniei judecătorilor că s-a comis o sfidare.

Din punctul nostru de vedere niciunul dintre aceşti factori, fie consideraţi individual sau prin cumulare, nu sunt suficienţi să respingă prezumţia puternică, aplicată consecvent de către Curte cum că judecătorii profesionişti nu au părtiniri personale.

În timp ce, aşa cum s-a notat mai sus, remarcile reclamantului au format pur şi simplu un atac personal asupra judecătorilor Curţii cu Juri şi aspectele obiective solicitate ca sfidarea pretinsă să fie judecată de către un tribunal diferit constituit, în nici un caz nu urmează, de îndată ce au decis să judece reclamantul chiar ei înşişi, că judecătorii Curţii cu Juri au fost influenţaţi mai degrabă de sentimentele lor personale de insultă decât de consideraţiile adecvate ale nevoii de a păstra autoritatea tribunalului şi buna administrare a justiţiei. Din acest punct de vedere, nu vedem niciun motiv să ne îndoim de Curtea cu Juri atunci când a declarat că faptul că judecătorii curţii au fost personal insultaţi a fost cea mai mică grijă a lor şi că preocuparea reală a curţii a fost pentru autoritatea şi integritatea justiţiei.

Cât despre limbajul autoritar folosit de Curtea cu Juri, în timp ce termenii folosiţi de judecători pentru a descrie comportamentul reclamantului au fost indiscutabil de puternici, nu consideram că acesta să fie prin el însuşi în orice fel indicator al părtinirii personale împotriva reclamantului. Îl vedem mai degrabă ca o reflecţie a seriozităţii cu care curtea a luat în considerare cuvintele reclamantului, tonul vocii şi purtarea sa generală, care din punctul de vedere al judecătorilor a arătat lipsă de respect faţă de autoritatea curţii.

În fond, pentru acelaşi motiv, nu putem fi de acord cu faptul că Curtea cu Juri a considerat o sentinţa imediată de cinci zile de închisoare ca fiind singurul răspuns adecvat ca sugestiv pentru părtiniri subiective din partea judecătorilor curţii. Pentru motivele date în sentinţa curţii considerăm că sentinţa a fost în circumstanţele cazului un amestec disproporţional cu drepturile reclamantului din articolul 10. Dar faptul că Curtea cu Juri a avut un alt punct de vedere asupra gravitaţii cazului - şi unul care a fost împărtăşit de Curtea Supremă – nu poate servi din punctul nostru de vedere drept probă a lipsei de imparţialitate subiectivă din partea sa.

Nici nu suntem convinşi că exprimarea timpurie a opiniei că reclamantul a fost vinovat de sfidarea curţii justifică respingerea prezumţiei de imparţialitate subiectivă a judecătorilor. În timp ce cazul de faţă este o ilustrare a dificultăţilor întâlnite de către un tribunal în cazurile judecate pentru sfidare care apar în faţa curţii, simplul fapt că Curtea cu Juri şi-a format o părere timpurie cum că purtarea reclamantului a însemnat o sfidare a curţii nu denotă din punctul nostru de vedere părtinirea personală. În plus, curtea nu numai că a amânat reconsiderarea problemei înainte să-şi reafirme punctul de vedere iniţial ca s-a comis o sfidare, dar i-a şi dat reclamantului posibilitatea de a-şi retrage declaraţiile înainte de a impune orice sentinţă. Nu vedem niciun motiv de a pune la îndoiala concluzia Curţii Supreme, conform căreia Curtea cu Juri a predeterminat astfel ”indirect intenţiile sale de a nu continua cu impunerea unei sentinţe, dacă dl. Kyprianou se disociază de ceea ce a spus şi a făcut-o exprimându-şi sincer scuzele”.

Din aceste motive, nu putem împărtăşi concluzia majorităţii cum că judecătorii Curţii cu Juri de la Limassol au fost părtinitori subiectiv împotriva reclamantului şi că constatarea încălcării articolului 6 § 1 din Convenţie a fost justificată pe următorul temei.

VERDICTUL POZITIV AL JUDECĂTORULUI

ZUPANČIČ

Acesta este un caz despre imparţialitate. În sentinţa Camerei Mari, în special la alineatul cheie 128, facem referire pe rând la „parţialitatea personală”, ”confuzia personală din partea judecătorilor” şi „sentimentul de indignare şi şoc, care se opune abordării imparţiale aşteptate de la pronunţarea judecătorească”. Acestea sunt elementele ale aşa numitei „parţialităţi personale”, pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului le-a observat în acest caz. Intenţia mea aici este pur şi simplu de a contribui cu o clarificare suplimentară în ce priveşte motivul pentru care, de exemplu, o ”confuzie personală” ar trebui văzută drept o negare a imparţialităţii.

Nu cred că „imparţialitatea” în drept este diferită de orice altă imparţialitate, ca de exemplu în ştiinţă, în istoriografie etc. Oricum, formulările diferite ale Curţii privind imparţialitatea „obiectivă„ şi „subiectivă”, în opinia mea, nu au o mare valoare explicativă. Cu alte cuvinte, dacă cineva ar fi să întrebe: ”Ce înseamnă, pană la urmă, imparţialitatea?” Nu cred că el sau ea ar putea obţine un răspuns clar din jurisprudenţa noastră. Totuşi, ar fi util să se dea o definiţie clară care să furnizeze o ghidare ulterioară.

Imparţialitatea este în mod clar o atitudine mintală. Că această atitudine trebuie să fie fără prejudecată şi părtinire pare să fie clar. Constatarea legală raţională şi adjudecarea necesită, din partea judecătorului, o anumită obiectivitate. De aceea supremaţia obiectivă a legii este deosebită de supremaţia subiectivă a judecătorilor. Premisa este că judecătorii în persoană sunt cei care descoperă, interpretează şi aplică legea --, dar legea totuşi există în mod obiectiv şi independent de judecători. Într-un sens foarte real, semnificaţia complexă a unui „proces corect” este întru totul despre atitudinea imparţială a judecătorilor.

Natura adversară a acţiunii legale serveşte, de asemenea, ideea de imparţialitate. În drept conflictul (adversabilitatea) este cel care cere cât şi produce imparţialitate. Într-o aranjare monocentrică judecătorească, imparţialitatea juridică este un subprodus ale ambelor parţialităţi aşteptate şi acceptate de cele două părţi opuse. Aceasta poate să fie specificitatea imparţialităţii ca deosebită, ca exemplu, de obiectivitatea ştiinţifică unde, prin experiment ştiinţific, realităţii obiective însăşi i se permite să confirme sau nu ipoteza înaintată în experiment.

Totuşi oamenii de ştiinţă empirici, deoarece sunt interesaţi de legile permanente fundamentale ale naturii, se ocupă de evenimente repetabile. Evenimentele concrete şi trecătoare sunt testate experimental drept simple ”simptome” ale legii ştiinţifice fundamentale constante şi durabile (în timp) - singura concentrare reală a explorării ştiinţifice.

În drept, oricum, evenimentele nu pot fi repetate. De obicei spunem că întâmplările relevante legal sunt „istorice”. Expresia „evenimente istorice” provine din istoriografie deoarece şi acolo obiectul învăţăturii istoricului nu poate fi copiat. Evenimentele istorice nu pot astfel fi testate experimental în ceea ce priveşte veridicitatea istorică. Pe scurt, epistemologia evenimentelor istorice are lipsuri în comparaţie cu epistemologia ştiinţifică empirică. Spunem că duce lipsă de obiectivitate.

Totuşi chiar şi în epistemologia ştiinţifică corectitudineaproceduriiexperimentale garantează repetabilitatea altor oameni de ştiinţă. Confirmarea principiului ştiinţific care stă la bază depinde de posibilitatea sa de falsificare, de ex. de posibilitatea de a-i demonstra netemeinicia într-un număr nelimitat de experimente ulterioare. Legitimitatea ipotezelor ştiinţifice depinde de corectitudinea acestei proceduri.

Cât de mult există în acţiunile juridice evenimente istorice nu poate fi reprodus!

De aceea legitimitatea găsirii adevărului legal depinde în întregime şi în totalitate de legitimitateaproceduriiurmate de curţi. O acţiune viciată precum orice alt element al obiectivităţii procesului, egalitatea armelor etc. nu poate conduce la un rezultat legitim. În probleme legale, deoarece este imposibil să se asigure un eveniment istoric trecut, aşa numitul „adevăr” poate lesne, aşa cum a făcut în procesele-vrăjitoare, să devină un mit referitor la sine şi non falsificabil. Aceste anomalii, la acel moment, au fost o consecinţă directă a structurii inchizitoriale epistemologic viciată a acţiunii juridice. Cu alte cuvinte, un proces corect nu este doar o intitulare individuală şi un drept al omului. Procesul corect, cu toate garanţiile sale complexe, este o necesitate intelectuală, dacă nu direct ştiinţifică. Procesul corect este astfel o cheie a legitimităţii tuturor judecăţilor.

Aceasta ne aduce la unul dintre elementele procesului corect, şi anume la imparţialitate. Imparţialitatea, pentru a ne exprima simplu, este o atitudine mintală lipsită de prejudecăţi caracterizată de nehotărâre. În aranjarea monocentrică judecătorească o minte juridică nehotărâtă rămâne deschisă influxului de date contradictorii care provin de la cele două grupări opuse. Imparţialitatea înseamnă atunci când canalele relevante de comunicare nu sunt întrerupte, de ex. când aceste date continuă să fie admise. În Convenţia Europeană a Drepturilor Omului articolul 6, în punctele 2, 3 literele b, c şi d pot, de exemplu, să fie văzute nu ca drepturi ale omului ci ca standarde minime epistemologice.3

Contrariul imparţialităţii estepre-judecata. Aşa cum etimologia cuvântului "pre-judicium" ilustrează, „ a avea o prejudecată” denotă existenţa uneideciziiîn minte înainte de a avea toate datele. Un judecător pre-judiciat nu ascultă una sau ambele părţi.

Această prejudecată poate fi accentuată dacă judecătorii subscriu criteriului deciziilor premature, care suntextrinsecipentru cazul de faţă şi pentru lege în general. Dacă, de exemplu, vorbim de “prejudecată rasială”, ne referim la angajarea unui criteriu legal extrinsec legat de rasă când nu are nimic de-a face cu esenţa legală a cazului. Dacă judecătorului nu ii place una din părţi, el decide pe baza unui criteriu extrinsec, irelevant şi interzis legal. Inutil de precizat, o atitudine imparţială, obiectivă, etc. necesită înţelepciune şi experienţa cu scopul ca judecătorul să-şi poată menţinedistanţanecesară faţă de procesul elaborat în faţa lui. Instituţia juraţilor, în întregime pasivi şi mai receptivi la schimbarea obligaţiei de a face dovadă, pot fi de folos la creşterea imparţialităţii în procesele judiciare.

Cuvântul “decizie” este de asemenea potrivit. Etimologia lui indică retezarea. Într-adevăr, o hotărâre, deşi poate fi un rezultat definitiv al unui proces imparţial de luare a deciziei (proces corect), este prin definiţie părtinitoare. Una este să se decidă imediat ce el sau ea taie influxul de date ce sunt contrare conţinutului deciziei sale.

Problema, deci, este,în primul rând, sincronizarea hotărârii şi,în al doilea rând, absenţa unui criteriu extrinsec de luare a hotărârii.

Urmează în mod logic că ceea ce reprezintă de fapt imparţialitatea este menţinerea canalele de informare deschise cât de mult timp posibil în cursul unei proceduri adversare legale. Natura adversară a procesului în care judecătorul nu este necesar să îşi formeze o ipoteză în ceea ce priveşte vinovăţia acuzatului – aşa cum este, de exemplu, judecătorul Continental anchetator în modelul inchiziţional al procedurii4-, şi în care trebuie să-şi menţină o receptivitate pasivă, conduce la imparţialitate. În plus, dacă obligaţia de a face dovadăde factose schimbă datorită unui efect convingător obţinut de una din părţile opozante, aceasta contribuie la rezultatul dat de judecător care va fi derivat din doua minţi şi astfel ambivalent. Pentru a fi ambivalent înseamnă de asemenea să rămână nehotărât.

În diferite coduri de proceduri penale, există prevederi în ceea ce priveşte ceea ce trebuie să facă tribunalul care judecă procesul dacă au loc infracţiuni penale chiar în prezenţa judecătorilor în timpul aceluiaşi proces în aceeaşi sală de judecată. Deseori, prevederea relevantă permite ca curtea “martor ocular” să adjudece şi să pronunţe sancţiunea imediat.

Totuşi, rezolvarea unei situaţii de moment se obţine din supoziţia tacită că rolul curţii este limitat la găsirea adevărului. În asemenea situaţii imediate adevărul despre evenimentul incriminat pare atât de evident. Supoziţia este, deci, că judecătorii martori oculari ei înşişi sunt într-o situaţie ideală de găsire a adevărului.

Totuşi, rolul oricărui organism adjudecător nu este numai de găsire a adevărului. Constatarea obiectivă şi imparţială a adevărului este numai un instrument de rezolvare a conflictului. Găsirea judiciară a adevărului nu reprezintă un sfârşit în sine. Odată ce adevărul este stabilit la cea mai bună capacitate, judecătorii trebuie să aplice legea.5

Aşa cum este clar stabilit din cazul de faţă, aplicarea legii poate, de asemenea, să fie părtinitoare. Această probabilitate a părtinirii, dacă judecătorul estejudex in causa sua, persistă în ciuda faptului că evenimentul incriminat, numit aici “sfidarea curţii”, este în mod palpabil evident, adevărat etc.

Acest caz este o ilustrare excelentă a cât de absurdă poate deveni interpretarea legală a realităţii.

Luând în considerare consideraţiile istorice, începând cu Magna Carta din 15 Iunie 1215, a marii independenţe a judiciarului în jurisdicţiile Dreptului Comun, eu as fi primul care ar creşte indulgenţa limitelor aprecierii faţă de modelul adversar de procedură penală. Cum am scos în evidenţă în altă parte, aceasta independenţă a fost sursa unei mai mari libertăţi şi stabilităţi politice.

A fost o adevărată inspiraţie pentru tot restul lumii.

Atât de multe secole mai târziu este deci ironic că jurisdicţiile Dreptului Comun ar trebui să fie dispuse să apere această anomalie patentă într-un caz, care zboară în faţa oricărei dispoziţii derivate din cele două surse legale de mai sus. "Sfidarea curţii" nu este nimic altceva decât o anomalie inchizitorială în cadrul modelului adversar de procedură penală. Exact acelaşi model care a fost adevărată sursă legală şi morală atât pentru procesul corect în general cât şi pentru articolele cinci şi şase ale Convenţiei Europene.

VERDICTUL POZITIV AL JUDECĂTORILOR GARLICKI ŞI MARUSTE

Împărtăşim concluzia generală a majorităţii legată de constatarea unei încălcări a articolului 10 datorită sentinţei disproporţionale impuse reclamatului. Suntem, de asemenea, de acord cu principala modalitate de raţionament a acestei concluzii. Oricum, considerăm că este important să subliniem că libertatea de exprimare în pledoariile curţii are o natura specifică şi anumite limitări sau, cu alte cuvinte, nu se aplică în totalitate. Punctul nostru de plecare este că avocaţii apărării în pledoariile curţii nu se reprezintă (exprimă) pe sine – orgoliul lor personal, emoţiile, ambiţiile sau părerile lor, ci dimpotrivă interesele clientului. În exercitarea liberei exprimări în acţiunile juridice sunt limitaţi de interesele cele mai importante ale clientului dar şi de interesele justiţiei. Cât despre judecători, ei nu-şi reprezintă niciodată propriile interese. Este adevărat că această idee a fost recunoscută în principal în cazuri caNikula vs Finlandaşi încă o dată explicată în alineatele 173-175 din sentinţă. Scopul nostru este de a o accentua cât mai clar încă o dată.

A fost clar stabilit că articolul 10 protejează nu numai esenţa acestor idei şi informaţiile exprimate, cât şi modul în care ele sunt exprimate. Dar acest principiu general are limitările sale în acţiunile juridice. În acţiunile juridice trebuie tot timpul să avem în minte că forma – alegerea pledoariilor, strategia şi maniera de prezentare a argumentelor depinde întotdeauna în primul rând de poziţia de apărare a apărătorului şi numai în al doilea rând de preferinţele personale ale avocaţilor etc. Apărarea nu trebuie să devină niciodată reprezentaţia solo a avocatului apărării când esenţa şi scopul principal al misiunii ca şi interesele relevante pot fi lăsate deoparte şi exprimate interesele personale de dominare.

O apărare corespunzătoare nu trebuie să creeze nici un detriment său să dăuneze intereselor clientului sau cazului. Amintim că reacţia personală impulsivă din partea avocatului apărării cât şi din partea tribunalului în acest caz s-a finalizat cu lăsarea clientului fără reprezentare efectivă. A întrerupt de asemenea şi conduita calmă şi corespunzătoare a actinii juridice şi prin asta a afectat şi interesele justiţiei. Aceasta a periclitat nu numai autoritatea judiciarului cât şi credibilitatea Baroului şi a membrilor săi şi a judiciarului. De aceea, considerăm acest caz în primul rând un caz ce ţine de articolul 6 şi de aceea credeam că aspectele articolului 10 sunt numai de natură secundară şi subordonată.

VERDICTUL PARŢIAL DIFERIT AL JUDECĂTORULUI COSTA

(Traducere)

1. Atunci când factori identici fac necesară o nerespectare a câtorva din drepturile garantate în Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, judecătorii de pe lângă Curtea Europeană se regăsesc într-o poziţie dificilă. Trebuie să concluzioneze că au fost multiple încălcări ale Convenţiei sau trebuie să se limiteze la aspectele centrale? Jurisprudenţa Curţii nu furnizează un răspuns clar la această întrebare; multe depind de circumstanţele particulare ale fiecărui caz şi de evaluarea subiectivă a judecătorilor, care pot fi mai mult sau mai puţin receptivi la un anumit aspect al cazului. Există de asemenea şi judecători “mono-siluitor” şi “poli-siluitor”.

2. Acest lucru este probabil şi mai valabil atunci când, Camera Camera celor şapte judecători impune o sentinţă, un caz este atribuit, în concordanţă cu articolul 43 al Convenţiei, Camerei Mari cu şaptesprezece judecători, care decid cazul printr-o sentinţă finală. Foarte puţin judecători (cel mult doi) care, conform articolului 27 § 3 din Convenţie, prezidează (prin urmare votează) de două ori, ocazional se găsesc într-o tulburătoare. Trebuie să rămână la opinia lor iniţiala (care, în plus, este doar de valoare istorică, din moment ce sentinţa Camerei, cares judicata,este anulată cu efect retrospectiv)? Sau trebuie, cu avantajul înţelegerii ulterioare, să renunţe sau chiar să-şi schimbe părerea iniţială? Aici, încă o dată, totul depinde de caracteristici specifice ale cazului…şi este în funcţie de gradul mai mare sau mai mic de încăpăţânare al fiecărui judecător (sau abilitatea de a-şi reconsidera concluziile anterioare); încă o dată, aceasta depinde de cazurile individuale, mai mult poate decât de temperamentele individuale.

3. Eu doresc să explic poziţiile mele succesive în cazulKyprianouvs. Cipru. Camera din care am făcut parte a considerat în unanimitate că a existat o încălcare întreită a articolului 6, şi anume a alineatului 1 (lipsa imparţialităţii curţii), 2 (nerespectarea principiului de prezumţie a nevinovatei) şi 3 (a) (încălcarea dreptului de a fi informat în detaliu despre natura şi cauza acuzaţiilor aduse); Camera a considerat, de asemenea, tot în unanimitate, că nu a fost nevoie de a examina separat plângerea reclamatului legata de articolul 10, care protejează dreptul la libera exprimare.

4. După ce am citit observaţiile părţilor şi a terţilor care au intervenit în faţa Camerei Mari, şi am ascultat (cu atenţie) discursurile de la audiere şi argumentele colegilor mei în timpul deliberării, eu m-am răzgândit în două moduri cu privire la concluziile mele iniţiale în acest caz.

5. Inutil de spus, eu nu mi-am schimbat opinia cu privire la constatarea ambelor părtiniri, subiective şi obiective din partea Curţii cu Juri, care instantaneu – cu orice preţ după două pauze – au acuzat reclamantul de sfidarea curţii, l-au acuzat şi i-au impus o sentinţa de cinci zile de închisoare. Aceasta este esenţa disputei adusă în faţa Curţii noastre şi eu nu am nici un comentariu de făcut privind raţionamentul Camerei Mari, căruia mă subscriu fără dificultate. Într-adevăr, votul în acest punct a fost unanim, chiar dacă opinii diferite interesante au fost exprimate.

6. Nici nu am abandonat concluzia mea clară că acolo a existat o încălcare a prezumţiei de vinovatei. Eu consider că această încălcare este evidentă de la sine: avocatul, DlKyprianou,a fost presupus vinovat de către judecători, care doar i-au oferit să aleagă între pledoaria circumstanţelor atenuante sau retragerea declaraţiei. Oricum, o curte poate fi părtinitoare chiar şi atunci când acuzatul este, cel puţin formal, presupus nevinovat. Cele două plângeri nu sunt neapărat identice. În egală măsură, prezumţia de nevinovăţie poate fi nerespectată la etapa de pregătire a procesului fără ca Curtea să fie ulterior acuzată de părtinire (mă gândesc, de exemplu, la cazulAllenet de Ribemont vs. Franţa, sentinţa din 10 februarie 1995, Seria A-308). De acord, nu este iraţional aici să susţinem că cele două încălcări s-au întretăiat într-o anumită măsura. Totuşi, prezumţia de nevinovăţie este, în mintea mea, un principiu atât de fundamental al imparţialităţii încât nu mă pot resemna să văd o încălcare a ei inclusă şi absorbită în rezultatul părtinirii curţii. Am votat, de aceea, încă o dată în favoarea constatării nerespectării articolului 6 § 2, de aceasta dată împotriva colegilor mei, care considerau că o examinare separată a acestei probleme este inutilă.

7. Dimpotrivă, am realizat că a treia încălcare a articolului 6, şi anume a alineatului 3 litera (a), a fost nu numai o duplicare clară dar nici nu a apărut vreodată! La acest punct, şi numai la acesta, Guvernul pârât m-a convins. Cazul a fost judecat înainte de a fi cercetat (şi asta într-adevăr este exact motivul pentru care Curtea de Juri a fost criticată) şi, având în vedere că asta s-a întâmplat, cum poate un avocat cu patruzeci de ani de experienţa să nu fie înştiinţat de acuzaţiile ce i se aduc? Eu consider această plângere ca fiind veritabilă şi clară; gândindu-mă mai bine, o consider artificială şi fără rost. Ca atare, am votat ca toţi ceilalţi judecători ai Camerei Mari în această privinţă.

8. Rămâne întrebare legată de libertatea de exprimare. Aici ezit cel mai mult. Esenţa cererii priveşte drepturile apărării, cuvintele rostite de avocat în toiul acţiunii în timpul ce apăra în faţa curţii un client acuzat de o infracţiune gravă, cuvinte pe care judecătorii le consideră insultătoare încât îl condamnă prea uşor. Libertatea de exprimare este fundalul acestui caz mai degrabă decât problema cheie, care explică opinia exprimată de Cameră la alineatul 72 din sentinţă. Oricum, este de asemenea una din cele mai importante valori democratice. Eu accept că este de dorit de la Curte să afirme că avocatul (advocatus) este de asemenea îndreptăţit să beneficieze de această libertate, în special când el sau ea contribuie prin cuvintele sale la drepturile apărării. În legătură cu aceasta, eu am ataşat fără îndoială o importanţă insuficientă cazului principalNikula vs. Finlanda(ECHR 2002-II), care a fost citat de câteva ori de către Camera Mare. În încheiere, eu am votat de bună voie cu colegii mei de această dată în favoarea constatării încălcării articolului 10.

9. Aş concluziona deci, după părerea mea cel puţin, că trimiterea acestui caz la Camera Mare nu a fost o formalitate fără rost; aceasta a susţinut ideile mele, în timp ce mi-a dat posibilitatea de a le corecta: cineva poate întotdeauna să facă mai bine (sau în orice caz mai puţin prost …)

[1]Irlanda de Nord: legea din Irlanda de Nord cu privire la sfidarea comisă în faţa curţii nu diferă material de cea din Anglia şi Wales.

[2]În declaraţiile sale în scris din data de 6 decembrie 2004, reclamantul a subliniat faptul că la 20 februarie 2004 avizul din notă a fost modificat în lumina hotărârii Camerei în cazul de faţă. El a observat în mod special că avizul recomanda ca judecătorii care prezidează să înainteze în general cererile de sfidare altui judecător, însă procedura de după o asemenea înaintare nu era prescrisă şi trebuia stabilită în lumina circumstanţelor în cazul particular (Mayer vs. H.M. Advocate,neraportat, 16 noiembrie 2004).

3Articolul 6 – Dreptul la un proces corect.

2 Orice persoană acuzată de o infracţiune penală este considerată nevinovată până la dovedirea vinovăţiei conform legii.

3 Orice persoană acuzată de o infracţiune penală are cel puţin următoarele drepturi:

a să fie informată imediat, într-o limbă pe care o înţelege şi în detaliu, de natura şi cauza acuzării împotriva sa;

b să aibă timpul şi facilităţile adecvate pentru a-şi pregăti apărarea;

c să se apere ea însăşi în persoană sau printr-un reprezentant legal la alegere sau, dacă nu are suficiente mijloace de plată a reprezentării legale, să i se acorde gratis în interesele justiţiei;

d să examineze sau să ceară examinarea martorilor împotriva sa şi să obţină participarea şi examinarea martorilor în numele său în aceleaşi condiţii ca şi martorii împotriva sa;

e să primească gratuit asistenţa unui interpret.

4Această problemă este agravată mai departe de faptul că, de exemplu, magistratul care investighează trebuie neapărat să-şi formeze o ipoteză a vinovăţiei. Fără aceasta, investigaţia nu ar avea nici un sens. De aceea, rămâne puţin din prezumţia pretinsă a nevinovăţiei într-o situaţie care nu este contrară, ci inchizitorială. Nu poate fi deplasat să spunem că dl.Kyprianoua fost de fapt judecat într-o situaţie inchizitorială.

5De dragul simplificării argumentului spun “aplică legea.” Dar, pe rând, “aplicarea ulterioară a legii” este la fel de complexă din punctul de vedere epistemologic sau chiar mai complexă decât antecedenta “aflare a adevărului.” De fapt, cele două procese mintale nu pot decât să se separeu artificial unul de celălalt. Alegerea normei ce trebuie aplicată (la qualification du cas) determină apercepţia selectivă a faptelor “relevante legal”. “Descoperirea” acelor „fapte” adiţionale (elemente) modifică, pe rând, alegerea normei ca fiind premisa majoră a silogismului legal. Aceasta este o cale cu două sensuri. Alegerea normei aplicabile determină ce fapte suntr relevante legal. Alegerea normei aplicabile determină larg pe ce va pune accentul mai întâi “aflarea selectivă legală a adevărului”. Faptul că acuzatul, pentru a-l parafraza pe Camus, nu a plâns la înmormântarea mamei sale poate deveni brusc un element fundamental al “adevărului” absurd legal. Neadresată şi lăsată neexplicată, această succesiune în două etape a aspectelor neexplorate din raţionamentul juridic generează aproape invariabil în mintea a acelui ceva nesofisticat asemănător unei "păreri." Datorită naturii auto-referenţială a acestei “aplicări a legii” vânătoarea inchizitorială poate fi văzută ca făcând trimitere la “adevărul” stabilit.

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță