Sanchez Reisse contra Elvetiei - Nerespectarea procedurilor de examinare a cererilor de liberare provizorie
| Comentarii |
|
SANCHEZ-REISSE versus ELVEŢIA
Hotărârea din 21 octombrie 1986
[...] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, întrunită în conformitate cu articolul 43 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia) si cu normele Regulamentului Curţii, în Cafmera formată din judecătorii: W. Ganshof van der Meersch, preşedinte, D. Bindschedler-Robert, G. Lagergren, J. Pinheiro Farinha, B. Walsh, C. Russo, R. Bernhardt şi M.-A. Eissen, grefier, şi H. Petzold, grefier adjunct,
[...] Adoptă această hotărâre [la data de 21 octombrie 1986:
PROCEDURA
1. Cazul a fost trimis Curţii de Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) şi Guvernul Confederaţiei Helvetice (guvernul) [...]. Se întemeiază pe plângerea nr. 9862/82 formulată împotriva Elveţiei şi înaintată Comisiei la data de 10 mai 1982 pe baza articolului 25, de dl Leandro Sanchez-Reisse, cetăţean argentinian.
[...] Scopul cererii şi al plângerii a fost obţinerea unei decizii prin care să se stabilească dacă faptele prezentate constituie o încălcare a obligaţiilor asumate de statul chemat în judecată conform articolului 5 paragraful 4.
2. -8. [Paragrafele 2-8 descriu procedura urmată în faţa Curţii.]
ÎN FAPT
I. FAPTELE
9. Dl Leandro Sanchez-Reisse, om de afaceri argentinian născut la Buenos Aires în 1946, se stabilise de câţiva ani în Statele Unite (Florida) împreună cu soţia şi cei doi copii. Arestat în Elveţia în vederea extrădării, el a obiectat împotriva extrădării şi a cerut eliberarea sa provizorie în circumstanţele descrise în continuare.
A. Procedura extrădării
1. Arestarea reclamantului
10. Din ordinul Biroului Federal al Poliţiei (Biroul), poliţia cantonului Vaud 1-a arestat pe reclamant la Lausanne în noaptea de 12 spre 13 martie 1981, transferându-1 imediat la închisoarea Champ-Dollon din Geneva.
Prin radiogramele din 10 şi 11 martie, autorităţile Republicii Argentina solicitaseră ajutorul autorităţilor Confederaţiei Helvetice în scopul identificării autorilor prezumtivi, cinci la număr, ai răpirii bancherului uruguayan K. în Buenos Aires, la 19 februarie. Răpitorii au cerut o răscumpărare şi au solicitat ca soţia lui K. împreună cu sora acestuia să meargă întâi la Paris, apoi la Zurich - unde ele au depus banii într-un cont deschis pe numele răpitorilor la banca Credit Suisse - şi apoi la Geneva.
2. Cererile de extrădare ale autorităţilor argentiniene
a) Prima cerere
11. La 13 martie 1981, biroul Interpol de la Buenos Aires a solicitat printr-o radiogramă arestarea suspecţilor în vederea extrădării. în consecinţă, Biroul a eliberat la 16 martie un mandat de arestare pe numele dlui Sanchez-Reisse, mandat ce i-a fost adus la cunoştinţă la 18 martie 1981.
12. La 16 şi 17 martie, Ambasada Republicii Argentina la Berna a confirmat solicitarea Interpolului de arestare a cinci cetăţeni argentinieni. Prin „notele verbale" datate 6 aprilie, 29 aprilie şi 4 mai, ambasada a trimis diverse documente în sprijinul cererii. Luate împreună, aceste note şi documentele constituie o cerere oficială de extrădare.
13. Printr-o scrisoare din 13 mai 1981, Biroul a transmis documentele primite autorităţilor din Geneva, pentru a fi utilizate la audierea reclamantului. O copie a documentelor a fost trimisă avocatului dlui Sanchez-Reisse şi procurorului general al cantonului Geneva (procurorul general). La 18 mai, acesta din urmă a propus ca Biroul să informeze autorităţile argentiniene despre infracţiunile de tăinuire de bunuri furate comise în Elveţia de care dl Sanchez-Reisse fusese acuzat, subliniind în acelaşi timp că acestea nu erau supuse unei pedepse. Procurorul general a refuzat să declanşeze cercetări în Geneva, iar la 6 august Camera Cantonală de Acuzare a decis că nici acolo nu erau motive pentru deschiderea unei investigaţii.
14. între timp, la una din audieri unde a fost prezent şi avocatul său, reclamantul şi-a precizat refuzul de extrădare. într-o scrisoare din 19 iunie, Biroul a cerut avocatului să precizeze, până la 17 august 1981, motivele pentru care clientul său refuză extrădarea. Ulterior, Biroul a extins termenul limită până la 17 septembrie, apoi până la 1 octombrie.
b) A doua cerere
15. în această perioadă, la 26 mai 1981, Ambasada Republicii Argentina a remis Biroului o cerere de comisie rogatorie privind răpirea financiarului C., în Buenos Aires, la 8 mai 1979 şi atribuită aceluiaşi grup de persoane. Cererea de comisie rogatorie a fost îndeplinită la Geneva, la 18 iunie 1981. Prin notele verbale datate 8, 10 şi 13 iulie, Ambasada a trimis în mod oficial a doua cerere de extrădare a dlui Sanchez-Reisse (printre alţii).
16. La 11 august, Biroul a însărcinat autorităţile cantonului Geneva să procedeze la o nouă audiere a reclamantului în vederea extrădării sale, de data aceasta pe baza documentelor referitoare la răpirea lui C. La audiere, reclamantul a persistat în refuzul extrădării.
3. Refuzul reclamantului de a fi extrădat
17. La 25 septembrie 1981, avocatul dlui Sanchez-Reisse a trimis Biroului un memoriu în care se prezentau motivele pentru care reclamantul refuza extrădarea (vezi paragraful 14). Motivele erau următoarele: documentaţia remisă în sprijinul cererii de extrădare nu satisfăcea exigenţele de formă prevăzute de Convenţia privind extrădarea delincvenţilor dintre Elveţia şi Republica Argentina (paragraful 32), întrucât nu conţinea o descriere a faptelor imputate reclamantului; dl Sanchez-Reisse nu se făcea vinovat de cele două răpiri de care fusese acuzat de autorităţile argentiniene, acestea având mai mult un caracter politic; extrădarea, dacă ar avea loc, ar încălca articolele 3 şi 6 ale Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului, căci reclamantul risca să sufere tratamente inumane şi nu ar fi avut nici o garanţie în ceea ce priveşte caracterul echitabil al procesului său.
4. Decizia Curţii Federale
18. La 3 noiembrie 1982, Curtea Federală (Secţia 1, de drept public) a acceptat obiecţiile dlui Sanchez-Reisse şi, în consecinţă, a decis să nu autorizeze extrădarea acestuia. în fapt, s-a considerat că „ansamblul circumstanţelor [f/J dau motive serioase să se teamă că tratamentul care i-ar fi aplicat de statul solicitant, fie înaintea pronunţării sentinţei, fie în cursul executării pedepsei, ar fi contrar normelor privitoare la respectarea drepturilor omului". Curtea a decis apoi că infracţiunile vizate de cererea de extrădare ar putea fi, cu excepţia uneia, cercetate penal şi judecate de autorităţile competente ale cantonului Geneva, în conformitate cu articolul IX, primul alineat, din Convenţia de extrădare. în fine, a menţinut starea de detenţie a reclamantului în vederea extrădării, până când autorităţile cantonului Geneva se vor pronunţa asupra arestării sale preventive în procesul penal ce-i va fi deschis.
5. Procedurile penale instituite împotriva reclamantului, în Elveţia
19. în ziua următoare, procurorul general a ordonat deschiderea unei anchete penale împotriva dlui Sanchez-Reisse, iar judecătorul de instrucţie 1-a învinuit, între altele, de tentativă de extorcare. In consecinţă, detenţia în vederea extrădării a fost transformată în arest preventiv.
20. La 9 decembrie 1982, Camera de Acuzare a Curţii Federale a însărcinat autorităţile cantonale din Ziirich cu instrumentarea şi judecarea cauzei.
La 25 aprilie 1983, reclamantul a recunoscut acuzaţiile de tentativă de extorcare şi şantaj în cazul lui K. (vezi paragraful 10).
La 29 noiembrie 1983, Curtea Supremă a cantonului Ziirich (secţia I penală) 1-a condamnat pentru aceste fapte la patru ani şi nouă luni închisoare, din care s-au dedus cele 393 de zile de arest preventiv.
21. Plasat într-un regim de semi-libertate, reclamantul a fugit în noiembrie 1985. în timpul deţinerii sale în vederea extrădării, reclamantul ceruse în trei rânduri să fie pus în libertate.
B. Cererile de liberare provizorie
1. Prima cerere
22. La 9 noiembrie 1981, dl Sanchez-Reisse şi soţia sa, arestată în acelaşi timp şi pentru aceleaşi motive cu el, au cerut Biroului Federal al Poliţiei să dispună liberarea lor provizorie. La 25 noiembrie, Biroul a acceptat cererea dnei Sanchez-Reisse, în schimbul unei cauţiuni de 100.000 de franci elveţieni. Pentru a uşura eliberarea soţiei sale, reclamantul şi-a retras propria cerere.
2. A doua cerere
23. La 25 ianuarie 1982, dl Sanchez-Reisse a formulat o nouă cerere, argumentând astfel: de aproape un an era deţinut în vederea extrădării, măsură la care se opunea; el nu se făcea vinovat de acuzaţiile aduse de autorităţile argentiniene ; probele aduse împotriva sa erau vădit incomplete; starea sănătăţii sale s-a înrăutăţit ca urmare a detenţiei.
24. La 2 februarie 1982, Biroul 1-a informat pe avocatul reclamantului că cererea nu a fost aprobată şi în consecinţă a fost trimisă Curţii Federale (vezi paragraful 34). S-a considerat, în lumina informaţiilor furnizate de serviciul medical al închisorii Champ-Dollon, că supravegherea medicală şi tratamentul psihiatric urmat de reclamant erau compatibile cu starea de detenţie. Biroul a redactat un raport de 19 pagini pentru Curtea Federală în legătură cu cei cinci argentinieni suspectaţi de răpirea lui K., împreună cu un memoriu explicativ.
25. La 15 februarie 1982, Biroul a înaintat Curţii Federale cererea de liberare provizorie împreună cu cele două documente menţionate mai sus, „astfel încât hotărârea să fie luată de către o instanţă judecătorească, în conformitate cu articolul 5 paragraful 4 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului. în acelaşi timp, Biroul a exprimat o opinie negativă, arătând că eliberarea nu părea să fie „cerută de circumstanţe", în sensul articolului 25 al Legii federale din 22 ianuarie 1892 privind extrădarea către state străine (vezi paragraful 34).
26. La 25 februarie 1982, Curtea Federală a respins cererea. în ziua următoare, dl Sanchez-Reisse a fost înştiinţat cu privire la dispozitivul hotărârii, iar la 3 martie, cu privire la motivele acestuia. Curtea Federală a luat în considerare câţiva factori: cererea de extrădare formulată de autorităţile argentiniene privea nu numai răpirea bancherului uru- guayan K., dar şi a financiarului argentinian C., iar participarea reclamantului într-unui din cele două cazuri nu putea fi exclusă; exista un risc real ca reclamantul să fugă, o dată ce avea domiciliul în Statele Unite şi nu în ţara de origine; nu a dovedit că nu putea suporta regimul de detenţie. Oricum, dacă ar fi fost nevoie, ar fi beneficiat de asistenţa unui medic.
27. între timp, la 18 februarie, dl Sanchez-Reisse a scris preşedinţilor instanţelor judecătoreşti din Geneva şi procurorului general, cerând eliberarea sa imediată. La 23 februarie, un preşedinte al Camerei de Acuzare din Geneva a răspuns că era de competenţa Curţii Federale să hotărască asupra cererilor de punere în libertate formulate de cineva aflat în detenţie în vederea extrădării. La 9 martie 1982, avocatul reclamantului a răspuns că procedurile în faţa Curţii Federale se desfăşoară în întregime în scris şi că instanţei i-a trebuit o lună pentru a ajunge la o decizie. Cerinţele articolului 5 paragraful 4 nu au fost astfel satisfăcute: deţinutul nu a fost adus în faţa judecătorului, iar decizia nu s-a luat în termen scurt. Avocatul a confirmat astfel cererea de punere în libertate şi a cerut Curţii Cantonale să interpreteze dispoziţia respectivă. într-o scrisoare datată 15 martie 1982, cei trei preşedinţi ai Camerei de Acuzare din Geneva au afirmat că nu sunt competenţi a se pronunţa asupra punerii în libertate a reclamantului, întrucât acesta era deţinut în vederea extrădării pe baza unui mandat de arestare federal.
3. A treia cerere
28. La 21 mai 1982, dl Sanchez-Reisse a înaintat Biroului o nouă cerere de liberare; el a cerut punerea în libertate datorită deteriorării sănătăţii, prezentând în acest sens două certificate medicale. Deşi primul dintre acestea, datat 18 martie, afirma că reclamantul putea fi îngrijit în continuare de autorităţile penitenciare, cel de-al doilea, datat 18 mai, nota o deteriorare progresivă: „Lipsa reperelor din mediul său actual favorizeză dezvoltarea gândirii sale paranoide şi a dificultăţilor întâmpinate în aprecierea realităţii".
29. Cererea a fost primită de Birou luni, 24 mai. întrucât tocmai finalizase investigaţiile în legătură cu cererea de extrădare, în aceeaşi zi Biroul a înaintat Curţii Federale dosarul complet. Biroul nu a înaintat însă şi opinia sa cu privire la cererea de liberare, aceasta fiindu-i cerută la data de 2 iunie 1982 de Curtea Federală, care a fixat un termen de 10 zile.
30. Preşedintele Secţiei 1 de drept public 1-a informat pe avocatul reclamantului despre solicitarea opiniei Biroului cu privire la cererea de punere în libertate.
31. La 6 iulie 1982, Curtea Federală a respins cererea, aşa cum sugerase Biroul în opinia sa din 9 iunie. Curtea Federală a apreciat că dl Sanchez-Reisse nu adusese nici un element nou a cărui importanţă să fi justificat luarea unei decizii diferite de cea din 25 februarie 1982 (paragraful 26). Decizia a fost comunicată la 9 iulie.
II. DREPTUL ELVEŢIAN ÎN MATERIA EXTRĂDĂRII
32. Procedura extrădării dintre Elveţia şi Republica Argentina este reglementată în principal de un tratat bilateral şi, în subsidiar, de dreptul intern.
Semnată la 21 noiembrie 1906, Convenţia dintre Elveţia şi Republica Argentina cu privire la extrădarea persoanelor care au comis fapte penale a devenit obligatorie pentru cele două state în 1912. Convenţia stabileşte condiţiile formale şi de fond ale extrădării, dar nu se referă, expres sau tacit, la modalitatea de control judiciar a detenţiei ce precede extrădarea. în consecinţă, legea aplicabilă în aceste situaţii este cea elveţiană. La data comiterii faptelor, până la 31 decembrie 1982, era aplicabilă o lege din 1892.
1. Legea federală din 22 ianuarie 1892 asupra extrădării către state străine
33. Legea federală din 22 ianuarie 1892 privind extrădarea (Legea din 1892) prevedea împărţirea competenţelor între Consiliul Federal (guvernul central), care, din considerente de ordin practic, delegase Biroului Federal al Poliţiei exercitarea acestor atribuţii, şi Curtea Federală, singura autoritate judecătorească din Elveţia cu atribuţii în chestiunea extrădării.
a) Biroul Federal al Poliţiei
34. Biroul primea cererile de arestare provizorie în vederea extrădării, precum şi cererile oficiale de extrădare. Biroul coresponda direct cu reprezentanţii diplomatici acreditaţi la Berna, fără a trece în mod necesar prin Departamentul Federal al Afacerilor Străine, ca şi cu Secretariatul General şi birourile naţionale ale Interpolului. Biroul decidea dacă era necesară arestarea persoanei în cauză, caz în care elibera un „mandat de arestare în vederea extrădării", cu valabilitate pe întregul teritoriu al Elveţiei şi aplicabil imediat.
îndată ce persoana era arestată, Biroul se ocupa de desfăşurarea procedurilor. .Dispunea audierea acelei persoane de către autorităţile cantonale competente, în legătură cu cererea de extrădare; îi desemna, dacă era necesar, un avocat din oficiu ; coresponda cu avocaţii, infor- mându-i despre termenele fixate; controla corespondenţa arestatului şi acorda ori refuza acestuia dreptul la vizită sau autorizaţia de a telefona etc.
Dar mai ales, însuşi Biroul se pronunţa, în majoritatea cazurilor, asupra cererilor de extrădare şi a celor de liberare provizorie.
Prima competenţă (aceea de a se pronunţa asupra cererilor de extrădare) i-a fost conferită de articolul 22 din legea din 1892: ea se exercita „dacă persoana arestată consimţise să fie extrădată de îndată şi... nu exista nici un impediment legal la extrădare sau... persoana respectivă refuzase extrădarea doar din motive care nu se întemeiau pe legea [din 1892], pe tratat sau pe o declaraţie de reciprocitate...".
A doua competenţă (de a se pronunţa asupra cererilor de liberare provizorie) îi era conferită de articolul 25 paragraful 2 şi se exercita în toate cazurile în care chestiunea nu fusese deferită Curţii Federale. Biroul putea dispune punerea în libertate, dacă aceasta era cerută de împrejurări (articolul 25 paragraful 1).
Ori de câte ori Curtea Federală trebuia să se pronunţe, Biroul efectua investigaţiile necesare. Atunci când Curtea Federală refuza să autorizeze extrădarea, Biroul era obligat să respecte această decizie. Pe de altă parte, când Curtea autoriza extrădarea, Biroul putea totuşi, din motive importante de oportunitate politică, să refuze extrădarea persoanei respective.
în fine, Biroul ordona predarea persoanei extrădate, stabilea modalităţile de predare şi informa statul străin de rezultatul cererii de extrădare.
(b) Curtea Federală
35. Curtea Federală era implicată în procedura extrădării în două situaţii.
Dacă persoana arestată se opunea extrădării, ridicând obiecţii bazate pe lege, un tratat sau o declaraţie de reciprocitate (articolul 23), Curtea Federală era competentă să se pronunţe pe fondul extrădării (articolul 24), având posibilitatea să dispună o anchetă suplimentară (articolul 23 paragraful 2) şi audierea persoanei în cauză (articolul 23 paragraful 3). în această ultimă ipoteză - foarte rară, de altfel arestatul putea fi asistat de un apărător, la nevoie desemnat de Curtea Federală, iar audierea era publică, excepţie făcând situaţiile în care existau motive serioase în sens contrar (articolul 23 paragraful 3). .
Atunci când era sesizată cu un astfel de caz (articolul 25 paragraful 2), de pildă în cazul obiecţiilor care vizau fondul extrădării, Curtea Federală avea şi responsabilitatea de a se pronunţa asupra cererilor ulterioare de liberare provizorie adresate de persoana arestată în vederea extrădării. Curtea Federală avea dreptul să dispună punerea în libertate, dacă circumstanţele cauzei cereau această măsură (articolul 25 paragraful 1).
2. Schimbul de scrisori din perioada 1976-1977
dintre Departamentul Federal al Justiţiei şi Poliţiei şi Curtea Federală
36. într-un raport din 1968 adresat Parlamentului Federal, guvernul elveţian semnala un număr de lacune ale legii din 1892, din punctul de vedere al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului, pe care se pregătea să o ratifice:
„Pentru persoanele aflate în arest provizoriu din ordinul Departamentului Federal al Justiţiei şi Poliţiei, ca urmare a cererii formulate de un alt stat, nu este prevăzută nici o cale de atac în justiţie împotriva deciziei de arestare. Legea federală privind extrădarea în state străine este în curs de revizuire şi se intenţionează introducerea unei căi de atac în justiţie împotriva arestărilor, în conformitate cu articolul 5 paragraful 4 din Convenţie" (Buletinul Federal, 1968, voi. II, pp. 1102-1103).
37. Confederaţia a ratificat Convenţia la 28 decembrie 1974. Deşi declarată neadmisibilă de către Comisie la 6 octombrie 1976_ , plângerea Lynas versus Elveţia (nr. 7317/75) a dezvăluit lacunele dreptului elveţian în chestiunea extrădării, din perspectiva exigenţelor articolului 5 paragraful 4. Guvernul a considerat că, în aşteptarea intrării în vigoare a noii Legi federale cu privire la asistenţa mutuală internaţională în materia penală, trebuie adoptată o soluţie care să preîntâmpine dificultăţile apărute. Luând ca bază de plecare faptul că articolul 5 paragraful 4 era direct aplicabil în dreptul elveţian, Departamentul Federal al Justiţiei şi Poliţiei a luat iniţiativa unui schimb de opinii cu Curtea Federală. într-un schimb de scrisori (nepubiicate) datate 27 decembrie 1976, 28 ianuarie 1977, 29 aprilie 1977 şi 9 mai 1977, cele două instituţii au căzut de acord asupra interpretării articolelor 22 şi 25 din lege, în special a paragrafului 2 din articolul 25, astfel încât să stabilească o competenţă generală şi exclusivă a Curţii Federale: (1) de a se pronunţa asupra oricărei obiecţii ridicate împotriva arestării în vederea extrădării (de atunci, această cale de atac a fost menţionată în mod expres pe mandatul de arestare, pe verso, a cărui primire trebuia confirmată în scris de persoana în cauză) şi (2) de a se pronunţa asupra oricărei cereri de punere în libertate, chiar şi atunci când, din lipsa vreunei obiecţii la extrădare, Curtea Federală nu era competentă pe fond.
38. Intrată în vigoare la 1 ianuarie 1983 - deci după terminarea procedurii în litigiu -, Legea federală din 20 martie 1981 cu privire la asistenţa mutuală internaţională în materia penală (Legea din 1981) defineşte regimul tranzitoriu care fusese stabilit prin schimbul de scrisori. Camera de Acuzare a Curţii Federale se pronunţă nu numai asupra contestaţiilor referitoare la mandatele de arestare în vederea extrădării (articolul 48 paragraful 2), dar şi asupra contestaţiilor împotriva oricărui refuz de punere în libertate din partea Biroului (articolul 50 paragraful 4; hotărârea din 8 aprilie 1983, Colecţia de Hotărâri ale Curţii Federale elveţiene).
în privinţa fondului extrădării. Biroul este acum competent să decidă în primă instanţă (articolul 55 paragraful 1). Totuşi, dacă persoana în cauză susţine că „este urmărită penal din motive politice" sau dacă „ancheta relevă motive serioase pentru a crede că infracţiunea are un caracter politic", decizia aparţine Curţii Federale (articolul 55 paragraful 3).
Decizia Biroului poate fi atacată la Curtea Federală pe calea unui recurs în interesul legii administrative (articolul 55 paragraful 3).
39. -41. [Paragrafele 39-41 descriu procedura urmată în faţa Comisiei şi argumentaţia finală a părţilor în faţa Curţii.]
ÎN DREPT
I. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 5 PARAGRAFUL 4
42. Reclamantul a invocat articolul 5 paragraful 4 al Convenţiei, care prevede:
„Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală".
Reclamantul a susţinut că examinarea cererilor sale de liberare provizorie din 25 ianuarie şi 21 mai 1982 nu a satisfăcut cerinţele prevederii citate mai sus, nici în privinţa procedurii şi nici în cea a termenului; cât despre cererea din 9 noiembrie 1981, aceasta nu intră în calcul, întrucât şi-a retras-o (vezi paragraful 22).
A. Procedura urmată
43. Dl Sanchez-Reisse a susţinut că sistemul elveţian de contestare a arestării în vederea extrădării nu oferea, la acea vreme, garanţii suficiente în sensul articolului 5 paragraful 4.
1. Lipsa accesului direct la o instanţă de judecată
44. în primul rând, reclamantul s-a plâns de faptul că nu a putut să se adreseze direct instanţei. Fiind obligat, ca orice deţinut în vederea extrădării, să se adreseze mai întâi unui organ administrativ, el nu a beneficiat de un acces direct la autoritatea judecătorească abilitată să se pronunţe asupra cererii sale de liberare provizorie.
Comisia a găsit surprinzător faptul că instanţele ar putea analiza o astfel de cerere numai dacă este însoţită de opinia executivului care, prin definiţie, refuza punerea în libertate.
Pe de altă parte, în opinia guvernului, nimic nu împiedica statele contractante să reglementeze accesul în justiţie atunci când măsurile adoptate serveau uitfei bune administrări a justiţiei.
45. O dată ce dl Sanchez-Reisse a declarat că se opune extrădării, Curtea Federală era singura competentă de a se pronunţa asupra punerii în libertate (articolul 25 din Legea din 1892; vezi paragraful 35 alineatul 3). Deşi, din punct de vedere juridic, cererea era adresată Curţii Federale, practica - consacrată în acea perioadă de Legea din 1981 (vezi paragraful 38) - cerea ca Biroul să primească primul cererea, în vederea examinării şi exprimării unei opinii.
Curtea consideră că intervenţia Biroului nu a împiedicat accesul reclamantului la Curtea Federală şi nici nu i-a limitat acesteia din urmă competenţa de examinare. Mai mult, intervenţia Biroului poate răspunde unui interes legitim: cum extrădarea pune în joc, prin chiar natura sa, relaţiile internaţionale ale statului, se poate concepe ca executivul să aibă ocazia de a se pronunţa asupra unei măsuri care poate avea o influenţă într-un domeniu atât de delicat.
2. Imposibilitatea de a se apăra în persoană
46. Reclamantul s-a plâns şi de imposibilitatea de a se apăra el însuşi, procedura desfăşu- rându-se numai în scris, devenind astfel necesară asistarea de către un avocat. Reclamantul a afirmat că un deţinut trebuie să aibă posibilitatea de a verifica acţiunile întreprinse de avocat, mai ales prin participarea la dezbateri, cu atât mai mult, cu cât avocatul este desemnat de Biroul Federal al Poliţiei.
Guvernul a susţinut că în Convenţie nu este garantat un drept absolut de apărare în persoană, o dată ce absenţa unui avocat, în anumite împrejurări, poate să aducă prejudicii persoanei respective. Comisia nu s-a pronunţat asupra acestei chestiuni.
47. Curtea consideră că susţinerea reclamantului - care de fapt şi-a ales singur apărătorul - nu rezistă unui examen. Curtea nu găseşte în textul articolului 5 paragraful 4 nici o
bază în acest sens. în plus, se pierde din vedere faptul că legea elveţiană, prin cerinţa asistării de către un avocat, conferă o importantă garanţie persoanei aflate în procedura extrădării. Deţinutul este, prin definiţie, un străin de ţara în cauză, adesea puţin familiarizat cu sistemul judiciar al acesteia. Mai mult decât atât, dl Sanchez-Reisse nu a dovedit că are cunoştinţe juridice suficiente încât să-şi prezinte singur cererile în scris.
3. Imposibilitatea de a replica opiniei Poliţiei Federale
şi de a compărea în faţa instanţei
48. Dl Sanchez-Reisse susţine că ar fi trebuit să i se dea posibilitatea de a replica opiniei Biroului, automat negativă o dată ce însăşi existenţa acestei opinii implică, din partea autorităţilor administrative, refuzul punerii în libertate.
în acelaşi timp, reclamantul a invocat faptul că nu a avut posibilitatea să apară în faţa instanţei - din oficiu sau la cerere - pentru a-şi pleda punerea în libertate. în opinia sa, aceasta a fost cauza înrăutăţirii stării sănătăţii sale, care era de altfel motivul principal al cererii de punere în libertate. El a susţinut că absenţa oricărui contact cu instanţa este incom-patibilă cu însăşi esenţa lui habeas corpus. Detenţia a fost cu atât mai greu de suportat, cu cât arestarea în vederea extrădării conferă deţinutului mai puţine puncte de referinţă decât arestarea preventivă obişnuită: în Elveţia, judecătorul care se pronunţă asupra extrădării se limitează la verificarea întrunirii cerinţelor tratatului, fără să controleze fondul acuzaţiei.
49. Guvernul a afirmat că opinia Biroului este doar o contrapondere la motivele aduse de deţinut în sprijinul cererii sale de punere în libertate, conform cerinţei egalităţii armelor.
De asemenea, guvernul a contestat existenţa unui drept de a apărea în faţa instanţei. Preconizând o interpretare sistematică a articolului 5, guvernul a subliniat în special contrastul dintre paragrafele 3 şi 4, invocând în acest sens jurisprudenţa Curţii, mai precis cazurile Winterwerp versus Olanda şi X versus Regatul Unit. în opinia sa, privarea de libertate a unei persoane în vederea extrădării este o măsură de cooperare internaţională, circumstanţele particulare ale persoanei trecând pe planul doi.
50. în opinia delegatului Comisiei, o dată cu transmiterea cererii Curţii Federale, Biroul îşi face cunoscută obiecţia cu privire la punerea în libertate şi poate detalia motivele după cum doreşte. Chiar dacă persoana respectivă obţine o copie a opiniei, nu are şi posibilitatea unei replici; practic, dreptul de a fi ascultat se limitează Ia simpla depunere a cererii. în lipsa unor prevederi care să permită replicile, procedura în cauză devine neechilibrată; ea nu asigură „minima contradictorialitate" urmărită de articolul 5 paragraful 4.
Pe de altă parte, delegatul Comisiei a considerat că o procedură care se desfăşoară în întregime în scris poate să îndeplinească cerinţele articolului 5 paragraful 4 dacă persoana în cauză este asistată de un avocat şi are posibilitatea de a contesta în faţa instanţelor competente legalitatea deţinerii sale. în opinia delegatului Comisiei, nu este esenţial ca reclamantul să apară în faţa Curţii Federale.
51. în opinia Curţii, articolul 5 paragraful 4 cerea ca dl Sanchez-Reisse să beneficieze, într-un fel sau altul, de o procedură care să respecte principiul contradictorialităţii. Ar fi fost foarte potrivit ca reclamantul să aibă posibilitatea să comenteze în scris opinia Biroului; or, nimic nu dovedeşte că i s-a dat această posibilitate. Desigur, el a arătat în scris motivele pe care îşi întemeia cererea de punere în libertate, dar acest unic fapt nu realizează însă acea indispensabilă „egalitate a armelor", întrucât opinia Biroului poate introduce ulterior elemente de fapt sau de drept care ar solicita din partea deţinutului reacţii, critici sau chiar întrebări care să fie avute în vedere de Curtea Federală înainte de a se pronunţa.
Replica reclamantului nu trebuie să fie neapărat scrisă; cerinţa articolului 5 paragraful 4 ar putea fi respectată şi dacă persoana ar apărea în faţa Curţii Federale.
Posibilitatea ca un deţinut „să fie ascultat în persoană sau, la nevoie, prin intermediul unei forme de reprezentare" (vezi hotărârea din cazul Winterwerp) figurează în anumite cazuri printre „garanţiile fundamentale ale procedurii aplicate în chestiunea privării de libertate" (vezi hotărârea Curţii din cazul De Wilde, Ooms şi Versyp). în ciuda deosebirilor de formulare dintre paragraful 3 (dreptul de a fi adus în faţa unui judecător sau a altui magistrat) şi paragraful 4 (dreptul de a introduce recurs în faţa unui tribunal) ale articolului 5, juris- prudenţa de până acum a Curţii referitoare la aceste două paragrafe tinde să recunoască necesitatea audierii persoanei interesate de către autorităţile judiciare (vezi, printre altele, în plus faţă de cazul Winterwerp, hotărârea Curţii din cazul Schiesser). Totuşi, aceste decizii privesc doar chestiuni rezultând din literele c) şi e) ale paragrafului 1. Or, „modalităţile de procedură cerute de Convenţie nu trebuie... în mod necesar să fie identice în fiecare dintre cazurile în care este cerută intervenţia unei instanţe judecătoreşti" (cazul De Wilde, Ooms şi Versyp).
în cazul de faţă, Curţii Federale i s-a cerut să ia în considerare degradarea sănătăţii reclamantului, factor care ar fi militat în favoarea ascultării sale în persoană, însă instanţa a dispus doar de certificate medicale ataşate la cea de-a treia cerere de liberare provizorie (paragraful 28). Nu există nici un motiv pentru a crede că prezenţa reclamantului ar fi convins judecătorii de necesitatea punerii sale în libertate.
Cu toate acestea, concluzia este că dl Sanchez-Reisse nu a beneficiat de o procedură care să asigure principiul contradictorialităţii.
4. Recapitulare
52. în rezumat, procedura urmată în cele două situaţii vizate nu a satisfăcut, în ansamblul său, cerinţele articolului 5 paragraful 4.
B. Durata procedurilor
53. înainte de a examina respectarea cerinţei ca deciziile să fie luate „într-un termen scurt", trebuie stabilită durata procedurilor în cazul de faţă.
1. Perioadele care vor fi luate în considerare
54. în privinţa perioadelor care trebuie luate în considerare, reclamantul a susţinut că ele au început cu adresarea cererilor de liberare provizorie. Guvernul, pe de altă parte, a afirmat că trebuie luate în considerare doar procedurile din faţa Curţii Federale. Ca şi Comisia, Curtea observă că sesizarea Biroului deschide faza administrativă a procedurilor şi constituie precondiţia exerciţiului Curţii Federale de „verificare judiciară a legalităţii măsurii" (vezi cazul De Wilde, Ooms şi Versyp). Aşadar, datele relevante în speţă sunt 25 ianuarie şi 21 mai 1982.
Perioadele în discuţie s-au încheiat la 25 februarie şi, respectiv, la 6 iulie 1982, date la care au fost respinse cererile (vezi paragrafele 26 şi 31). Durata totală a perioadelor care vor fi luate în considerare este deci 31 de zile pentru primul caz şi 46 de zile pentru al doilea.
2. Respectarea cerinţei ca deciziile să fie luate „într-un termen scurt"
55. Urmează a se stabili dacă aceste perioade corespund cerinţei articolului 5 paragraful 4 ca deciziile să fie luate „într-un termen scurt". în opinia Curţii, acest concept nu poate fi definit în abstract, ci trebuie stabilit - ca şi cel de „termen rezonabil" prevăzut în articolul 5 paragraful 3 şi articolul 6 paragraful 1 (jurisprudenţă constantă) - în lumina circumstanţelor fiecărui caz.
56. în acest context, guvernul a invocat diverse elemente care, în ansamblu, au fost privite ca explicând şi scuzând într-un mod satisfăcător duratele constatate în cele două sitbaţii: natura detenţiei în vederea extrădării, care este greu disociabilă de procedura extrădării; caracterul mixt - administrativ, apoi judiciar - al procedurilor aplicabile şi faptul că decizia pe fond cu privire la vinovăţia sau nevinovăţia persoanei este luată în principiu de o instanţă judecătorească străină; în plus, în acest caz, tardivitatea cererilor de liberare provizorie; motivele care justificau continuarea detenţiei, cum ar fi gravitatea faptelor de care era acuzat şi riscul ca, o dată pus în libertate, să fugă; complexitatea chestiunii extrădării; stadiul avansat al procedurii de extrădare; legăturile dintre cazul reclamantului şi cele ale complicilor săi; diferenţa aflată în joc, pentru dl Sanchez-Reisse, între rezultatul refuzului său la extrădare şi soarta cererilor sale de liberare provizorie.
57. Cu siguranţă, chestiunea extrădării a constituit fundalul cererilor de punere în libertate şi, în mod necesar, a avut un rol important în opinia Biroului şi în decizia Curţii Federale. Mai mult, în materia extrădării, detenţia constituie regula, iar punerea în libertate excepţia, atunci când extrădarea cerută de statul străin nu apare inacceptabilă autorităţilor statului în care se găseşte persoana în cauză.
Aceasta nu înseamnă că reclamantul nu era îndreptăţit la o decizie într-un termen scurt - pozitivă sau negativă - asupra legalităţii detenţiei sale. Mai mult, deciziile din 25 februarie şi 6 iulie 1982 arată clar că instanţa federală s-a limitat la examinarea cererilor în litigiu: în urma unei succinte expuneri a faptelor, ea a cumpănit între riscul menţinerii dlui Sanchez- -Reisse în detenţie şi acela al liberării sale provizorii. Nimic nu conduce la concluzia că era vorba de o problemă complexă care necesita investigaţii lungi şi care merita un studiu aprofundat. Mai mult, de vreme ce starea sănătăţii persoanei în cauză era cu siguranţă inseparabilă de celelalte consideraţii, acestea din urmă reieşeau cu uşurinţă din dosarul aflat în studiu de aproape un an.
58. Acestor remarce valabile în egală măsură celor două proceduri li se adaugă altele, caracteristice fiecăreia dintre ele.
59. în privinţa celei de-a doua cereri - prima a fost retrasă de reclamant (vezi paragraful 22) şi nu intră în discuţie -, Comisia susţine că singurul element nou - fapt necontestat de guvern - era starea sănătăţii dlui Sanchez-Reisse (vezi paragraful 23). Acest element a determinat Biroul să contacteze serviciul medical al închisorii Champ-Dollon, pentru ca autoritatea competentă să se pronunţe prompt. Şi totuşi, Biroului i-au trebuit 21 de zile, iar Curţii Federale încă 10, în total 31 de zile. Curtea consideră acest interval ca nejustificat.
60. Cea de-a treia cerere înaintată Curţii Federale de către Birou nu conţinea şi opinia acestuia din urmă. Deşi se afla în posesia întregului dosar, Curtea Federală, conform practicii sale, a amânat pronunţarea până la primirea acesteia, ceea ce a dus la o întârziere de câteva zile (vezi paragrafele 29 şi 31).
Pentru a explica durata procedurilor, care au fost o dată şi jumătate mai lungi decât în cazul primei cereri, guvernul a adus mai multe argumente: Curtea Federală trecea printr-o perioadă foarte încărcată; se afla pe punctul de a se pronunţa asupra fondului extrădării, ceea ce lua cazului din caracterul său prioritar; nu putea hotărî decât în sensul respingerii cererii, de vreme ce aceasta invoca motive identice cu cele din cererile precedente.
Curtea nu vede de ce aceşti factori trebuiau să-1 priveze pe dl Sanchez-Reisse de garanţia celerităţii prevăzută de articolul 5 paragraful 4. Din contră, chestiunea se dovedea cu atât mai simplă, cu cât reclamantul o ridicase în termeni similari într-o cerere anterioară. Aşadar şi aici, perioada în cauză - 20 de zile pentru Birou şi încă 26 de zile pentru Curtea Federală - a fost excesivă.
3. Recapitulare
61. în rezumat, timpul scurs între depunerea cererilor şi deciziile adoptate nu au îndeplinit cerinţa de „termen scurt" prevăzută de articolul 5 paragraful 4.
II. APLICAREA ARTICOLULUI 50
62. în privinţa costurilor şi cheltuielilor de judecată, reclamantul a solicitat o reparaţie echitabilă în temeiul articolului 50 care prevede:
[textul articolului 50]
Prezentată în scris la 3 aprilie 1986 (paragraful 8), cererea s-a referit doar la onorariile avocaţilor (5.000 de franci elveţieni) şi cheltuielile de cazare şi transport (1.868 de franci elveţieni).
în comentariile din 24 aprilie (vezi paragraful 8), delegatul Comisiei a apreciat cererea ca fiind rezonabilă.
Guvernul şi-a depus observaţiile la 24 ianuarie 1986 (paragraful 8). Preconizând cu titlu pur subsidiar ipoteza în care Curtea ar constata o încălcare a Convenţiei, guvernul a estimat de fapt problema aplicării articolului 50 şi nu a combătut în principiu solicitarea dlui Sanchez-Reisse. Cu toate acestea, guvernul a invitat Curtea să ia în considerare, după caz, respingerea anumitor cereri şi a insistat pentru păstrarea unei relaţii de proporţionalitate cu sumele acordate în două cazuri anterioare în care Elveţia a fost implicată (Minelli; Zimmermann şi Steiner).
63. Curtea consideră îndeplinite condiţiile stabilite în jurisprudenţa sa (vezi, între altele, hotărârea din cazul Minelli) şi, în consecinţă, acceptă cererea reclamantului.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA
1. Hotărăşte cu cinci voturi la două că s-a încălcat articolul 5 paragraful 4 al Convenţiei, prin nerespectarea garanţiilor procedurale;
2. Hotărăşte cu şase voturi la unu că s-a încălcat articolul 5 paragraful 4, prin neluarea deciziilor într-un „termen scurt" ;
3. Hotărăşte cu şase voturi la unu că statul pârât trebuie să plătească reclamantului suma de 6.886 (şase mii opt sute optzeci şi şase) de franci elveţieni cu titlul de costuri şi cheltuieli.
Redactată în limbile engleză şi franceză şi pronunţată în şedinţă publică, în Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 21 octombrie 1986.
Semnată:
Walter Ganshof Van Der Meersch, preşedinte Marc-Andre Eissen, grefier
| ← Colozza contra Italiei - Reclamant care nu a avut cunostinta de... | Bozano contra Franței - Masura de extradare deghizata, sub... → |
|---|
