ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 10 - Militari arestati abuziv - Engel si altii contra Olandei

III. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 10 A. Cu privire ia încălcarea articolului 10 luat separat

94. Dnii Dona şi Schul au reclamat încălcarea articolului 10, care stipulează:

„ 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autori­tăţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de infor­maţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti".

Plângerea, declarată admisibilă de către Comisie, priveşte numai pedeapsa disciplinară suferită de reclamanţi după 17 noiembrie 1971 pentru colaborarea la publicarea şi distri­buţia numărului 8 din Alarma. Nu se referă la interdicţia pe baza „Decretului privind Distribuirea Materialelor Scrise" a acestui număr, a numărului 6 din Alarma şi a Buletinului informativ pentru noii recruţi şi nici la arestul strict impus reclamanţilor la 13 august 1971 pentru participarea lor la distribuirea unui pamflet în timpul incidentelor de la Ermelo (para­grafele 43-45).

95. Pedeapsa contestată a constituit, fără îndoială, o „interferenţă" cu exerciţiul dreptului la exprimare al dlor Dona şi Schul, aşa cum acesta este garantat de paragraful 1 al artico­lului 10. în consecinţă, se impune o examinare a cauzei din perspectiva paragrafului 2.

96. Pedeapsa a fost, fără îndoială, „prevăzută de lege", respectiv de articolele 2 para­graful 2, 5-A-8, 18, 19 şi 37 ale Actului din 1903, raportate la articolul 147 din Codul penal militar. Chiar şi în privinţa roiului jucat de acuzaţi în editarea şi distribuirea, anterioare numărului 8 din Alarma, de materiale scrise interzise de autorităţile militare, pedeapsa se baza pe Actul din 1903 (paragraful 90) şi nu pe „Decretul privind Distribuirea Materialelor Scrise". Astfel, Curtea nu este nevoită să ia în considerare memoriile reclamanţilor privind validitatea acestui decret.

97. Pentru a arăta că interferenţa în chestiune întrunea, de asemenea, şi alte condiţii ale paragrafului 2 din articolul 10, guvernul a susţinut că măsurile luate în acest caz erau „nece­sare într-o societate democratică", „pentru apărarea ordinii". Ele se bazau pe articolul 10 paragraful 2 numai cu referinţă la această cerinţă.

98. Curtea subliniază în primul rând, ca şi guvernul şi Comisia, că ideea de „ordine", aşa cum este înţeleasă de această prevedere, nu se referă numai la ordinea publică sau „ordre public" în sensul articolelor 6 paragraful 1 şi 9 paragraful 2 ale Convenţiei şi al articolului 2 paragraful 3 al Protocolului nr. 4: acest concept acoperă, de asemenea, ordinea care trebuie să prevaleze în limitele unui grup social specific. Este aşa, spre exemplu, atunci când, ca şi în cazul Forţelor Armate, dezordinea în cadrul unui asemenea grup poate avea repercusiuni asupra ordinii întregii societăţi. Rezultă că pedepsele în cauză întruneau această condiţie dacă şi în măsura în care scopul lor era prevenirea dezordinii în rândurile Forţelor Armate olandeze.

Dnii Dona şi Schul au afirmat că articolul 10 paragraful 2 se referă la „apărarea ordinii" numai în legătură cu „prevenirea infracţiunilor". Curtea nu împărtăşeşte acest punct de vedere. în timp ce versiunea franceză foloseşte conjuncţia coordonatoare „şi", limba engleză foloseşte disjunctivul „sau". Luând în considerare contextul şi sistemul general al artico­lului 10, versiunea engleză oferă un ghid mult mai sigur asupra acestei chestiuni. în aceste condiţii, Curtea găseşte că nu este necesar să examineze dacă tratamentul aplicat reclaman­ţilor avusese scopul de a „preveni infracţiunile", pe lângă acela al „apărării ordinii".

99. Rămâne de văzut dacă interferenţa cu libertatea de exprimare a dlor Dona şi Schul a

fost „necesară într-o societate democratică", „pentru apărarea ordinii".

100. Libertatea de exprimare garantată de articolul 10 se aplică, bineînţeles, atât milita-rilor, cât şi altor persoane aflate sub jurisdicţia statelor contractante. Totuşi, funcţionareaadecvată a unei armate este greu imaginabilă fără regulamente juridice destinate să împiedicemilitarii de la subminarea disciplinei militare, spre exemplu, prin materiale scrise. Artico-lul 147 al Codului penal militar olandez (paragraful 43) se bazează pe această cerinţă legitimăşi nu contrazice în sine articolul 10 al Convenţiei.Fără îndoială, Curtea are jurisdicţia de a supraveghea, pe baza Convenţiei, maniera în care legislaţia internă a Olandei a fost aplicată în cazul de faţă, dar în această privinţă nu trebuie să fie desconsiderate nici caracteristicile particulare ale vieţii militare (paragraful 54), „îndatoririle" specifice şi „responsabilităţile" revenind membrilor Forţelor Armate sau marja de apreciere pe care articolul 10 paragraful 2, ca şi articolul 8 paragraful 2 o lasă statelor contractante (hotărârea De Wilde, Ooms şi Versyp din 18 iunie 1971, ... şi hotărârea Golder din 21 februarie 1975...).

101. Curtea ia notă că reclamanţii au contribuit, într-un moment în care atmosfera încazarma de la Ermelo era oarecum încărcată, la publicarea şi distribuţia unei scrieri din caresunt reproduse mai sus extrase relevante (paragrafele 43 şi 51). în aceste circumstanţe, CurteaMilitară Supremă ar fi putut avea motive bine întemeiate să considere că aceştia încercaserăsă submineze disciplina militară şi că era necesar, pentru prevenirea dezordinii, să fie impusepedepsele respective. Nu era vorba deci de lipsirea lor de libertatea de exprimare, ci numaide pedepsirea exercitării abuzive de către ei a acestei libertăţi. în consecinţă, nu pare căaceastă decizie a încălcat articolul 10 paragraful 2.

B. Cu privire la încălcarea articolelor 10 şi 14 luate împreună

1. Dnii Dona şi Schul susţin o dublă încălcare a articolelor 10 şi 14 luate împreună. Ei subliniază că un civil olandez într-o situaţie comparabilă nu riscă nici cea mai mică pedeapsă, în plus, ei pretind că au fost pedepsiţi mai sever decât un număr de militari olandezi care nu aparţineau VVDM, şi care de asemenea fuseseră acuzaţi pentru scrierea sau distribuirea de materiale care puteau să submineze disciplina militară.
2. în ce priveşte prima chestiune, Curtea subliniază că distincţia în cauză este expli­cabilă prin diferenţele dintre viaţa civilă şi cea militară şi, mai concret, prin „îndatoririle" şi „responsabilităţile" specifice membrilor Forţelor Armate în domeniul libertăţii de exprimare (paragrafele 54 şi 100). în privinţa celei de-a doua chestiuni, Curtea atrage atenţia că, în principiu, nu intră în atribuţiile sale comparaţia dintre diverse decizii ale instanţelor naţionale, chiar dacă au fost luate în proceduri aparent similare; trebuie, ca şi statele contractante, să respecte independenţa acestor instanţe. O asemenea decizie ar deveni de fapt discriminatorie în caracterul său dacă s-ar îndepărta de alte cazuri până într-atât încât să constituie un act de negare a justiţiei sau un abuz manifest, în timp ce informaţiile primite de Curte nu permit o concluzie de acest fel.

C. Cu privire la încălcarea articolului 10 raportat la articolele 17 şi 18

104. în continuare, dnii Dona şi Schul s-au plâns că, în contradicţie cu articolele 17şi 18, exerciţiul libertăţii de exprimare a fost supus unei „limitări într-o măsură mai maredecât se prevede" în articolul 10 şi pentru un „scop" nemenţionat aici.Această plângere nu va fi examinată deoarece Curtea a decis deja că limitarea menţionată era justificată în conformitate cu paragraful 2 al articolului 10 (paragrafele 96-101).

IV. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 11

105. Potrivit dlor Dona şi Schul, după apariţia cazului lor, mulţi soldaţi membri aiVVDM au suferit pedepse pentru a fi scris şi/sau distribuit publicaţii care tindeau săsubmineze disciplina, în sensul articolului 147 din Codul penal militar. în memoriile lor,acestea erau măsuri sistematice menite a împiedica funcţionarea VVDM, încălcând în acestfel articolul 11 al Convenţiei, care prevede că:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de aso­ciere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu inter­zice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat".

1. Curtea ar putea lua în considerare numai cazul celor doi reclamanţi şi nu situaţia altor persoane sau a unei asociaţii care nu i-a autorizat să depună o plângere la Comisie în numele lor (hotărâreaDe Becker din 27 martie 1962..., şi hotărârea Golder din 21 februarie 1975...).
2. în măsura în care dnii Dona şi Schul se bazează, de asemenea, şi pe libertatea proprie de asociere, Curtea constată că aceştia nu au fost pedepsiţi nici pe motivul apar­tenenţei la VVDM, şi nici pe acela al participării lor la activităţile acestei asociaţii, incluzând pregătirea şi publicarea Alarmei. Curtea Militară Supremă i-a pedepsit numai pentru că a considerat că aceştia îşi folosiseră libertatea de exprimare în scopul subminării disciplinei militare.
3. Datorită absenţei oricărei interferenţe cu dreptul celor doi reclamanţi conform para­grafului 1 al articolului 11, Curtea nu este nevoită să ia în considerare paragraful 2 sau articolele 14, 17 şi 18.

V. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50

109. Conform articolului 50 al Convenţiei,[textul articolului 50 din Convenţie]

110. La audierea din 29 octombrie 1975 Curtea, urmând Regula procedurală 47 bis, a cerutpărţilor să-şi prezinte observaţiile asupra chestiunii aplicării articolului 50 în cazul de faţă.

Din răspunsul delegatului principal al Comisiei rezultă că reclamanţii nu solicită compen­saţii materiale. Totuşi, ei aşteaptă acordarea unei juste satisfacţii în cazul în care Curtea ar constata nerespectarea cerinţelor Convenţiei într-una sau mai multe privinţe, dar pentru moment nu există nici un indiciu că pretenţiile lor s-ar referi la satisfacţii care să ia forma unor compensaţii financiare.

La rândul său, guvernul, prin reprezentantul său, a declarat că lasă acest aspect la aprecierea Curţii.

111. Chestiunea aplicării articolului 50 al Convenţiei nu apare în cazul dlui van der Wiel sau în cazul acelor plângeri ale dlor Engel, de Wit, Dona şi Senul pe care Curtea nu le-a reţinut. Pe de altă parte, se constată încălcarea articolului 5 paragraful 1 în cazul dlui Engel şi a articolului 6 paragraful 1 în cazul dlor de Wit, Dona şi Schul (paragrafele 69 şi 89). Informaţiile furnizate de delegatul principal al Comisiei arată totuşi că problema nu este în măsură să fie lămurită; este deci necesară amânarea ei şi stabilirea unor proceduri viitoare.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEAHotărăşte, în unanimitate, că articolul 5 nu era aplicabil în cazul arestului uşor al dlui Engel (a doua pedeapsă) şi nici în cazul dlui van der Wiel;

1. Hotărăşte, cu douăsprezece voturi la unu, că acelaşi articol nu era aplicabil nici arestului agravat al dlui de Wit sau arestului agravat provizoriu al dlor Dona şi Schul;
2. Hotărăşte, cu unsprezece voturi la două, că transferul dlor Dona şi Schul la o unitate disciplinară nu a încălcat articolul 5 paragraful 1;
3. Hotărăşte, cu nouă voturi la patru, că întreaga perioadă a arestului strict provizoriu al dlui Engel a încălcat articolul 5 paragraful 1, din moment ce nu poate fi găsită nici o justificare pentru această măsură, în nici un subparagraf al acestei prevederi;
4. Hotărăşte, cu zece voturi la trei, că, în plus, s-a încălcat articolul 5 paragraful 1, în sensul că s-a depăşit perioada de 24 de ore stipulată de articolul 45 al Actului de Disci­plină Militară olandez din 27 aprilie 1903 ;
5. Hotărăşte, în unanimitate, că transferul dlor Dona şi Schul la o unitate disciplinară şi arestul provizoriu al dlui Engel nu au încălcat prevederile articolelor 5 paragraful 1 şi 14 luate împreună;
6. Hotărăşte, cu douăsprezece voturi la unu, că nu a existat nici o încălcare a articolului 5 paragraful 4 cu privire la transferul dlor Dona şi Schul la o unitate disciplinară;
7. Hotărăşte, cu unsprezece voturi la două, că articolul 6 nu era aplicabil dlui Engel în raport cu o „acuzaţie penală" ;
8. Hotărăşte, în unanimitate, că articolul 6 nu era aplicabil în cazul acestui reclamant în raport cu „drepturile şi obligaţiile civile" ;

10. Hotărăşte, în unanimitate, că acelaşi articol nu era aplicabil nici în cazul dlui van der Wiel;

11. Hotărăşte, cu unsprezece voturi la două, că s-a încălcat articolul 6 paragraful 1 în cazul dlor de Wit, Dona şi Schul, în sensul în care audierile în faţa Curţii Militare Supreme avuseseră locin camera ;

12. Hotărăşte, în unanimitate, că nu s-a încălcat articolul 6 paragraful 2 în cazul dlor Dona şi Schul;

13. Hotărăşte, în unanimitate, că nu s-a încălcat articolul 6 paragraful 3(b) în cazul dlor de Wit, Dona şi Schul;

14. Hotărăşte, cu nouă voturi la patru, că nu s-a încălcat articolul 6 paragraful 3(c) în cazul acestor trei reclamanţi;

15. Hotărăşte, cu nouă voturi la patru, că nu s-a încălcat articolul 6 paragraful 3(d) în cazul dlui de Wit;

16. Hotărăşte, cu douăsprezece voturi la unu, că nu s-a încălcat articolul 6 paragraful 3(d) în cazul dlor Dona şi Schul;

17. Hotărăşte, în unanimitate, că nu s-au încălcat articolele 6 şi 14 luate împreună în cazul dlor de Wit, Dona şi Schul;

18. Hotărăşte, în unanimitate, că nu era necesară luarea unei hotărâri în privinţa plângerii dlor Dona şi Schul referitoare la încălcarea articolelor 6 şi 14 luate împreună;

19. Hotărăşte, în unanimitate, că nu a existat o încălcare a articolului 10 luat separat sau împreună cu articolele 14, 17 sau 18 în cazul dlor Dona şi Schul;

20. Hotărăşte, în unanimitate, că nu s-a încălcat articolul 11 în cazul dlor Dona şi Schul;

21. Hotărăşte, în unanimitate, că problema aplicării articolului 50 nu se ridică în cazul dlor van der Wiel sau cu privire la plângerile dlor Engel, de Wit, Dona şi Schul, pe care Curtea, în consecinţă, nu le reţine (punctele 1 până la 3, de la 6 la 10 şi de la 12 la 20 de mai sus);

22. Hotărăşte, cu douăsprezece voturi la unu, că această chestiune nu este pregătită pentru o decizie datorită încălcărilor constatate în cazul dlui Engel (articolul 5 paragraful 1, punctele 4 şi 5 de mai sus) şi în cazul dlor de Wit, Dona şi Schul (articolul 6 para­graful 1, punctul 11 de mai sus);

De aceea,

1. amână chestiunea aplicării articolului 50 în raport cu aceşti patru reclamanţi;

   1. invită delegaţii Comisiei să-şi prezinte în scris, în termen de o lună de la această hotărâre, observaţiile proprii asupra chestiunii în cauză;
   2. decide că guvernul are dreptul să răspundă în scris acestor observaţii în termen de o lună de la data la care grefierul le va fi comunicat guvernului;
   3. stabileşte că vor avea loc proceduri ulterioare cu privire la acest aspect al cauzei.

Redactată în limbile franceză şi engleză, textul francez fiind cel autentic, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, astăzi, a opta zi a lunii iunie, una mie nouă sute şaptezeci şi şase.

Semnat:

Hermann Moşier, preşedinte Marc-Andre Eissen, grefier

[.-]

OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI ZEKIA

Am subscris cu respect la partea principală a hotărârii... Faptul că un anumit nivel de restricţie poate fi impus asupra dreptului la libertate al unui recrut sau soldat, fără încălcarea articolului 5, în timp ce o asemenea restricţie nu poate fi impusă în mod legal în cazul unui civil este admisibil. [...]

Am simţit însă că nu mă pot asocia cu linia de interpretare abordată în determinarea sferei de aplicare în cazul de faţă a unor anumite articole din Convenţie, şi anume articolele 5 paragraful l(a), 6 paragraful 1, 6 paragraful 3(c) şi (d). După părerea mea, în lumina crite­riilor enunţate de această Curte, dacă un recrut sau soldat este acuzat de un delict care aduce cu sine privarea de libertate, precum transferul la o unitate disciplinară, iar procedurile sunt direcţionate înspre acest rezultat, un asemenea recrut sau soldat este cu totul îndreptăţit să se folosească de prevederile articolelor în considerare. în realitate, procedurile demarate în ceea ce-1 priveşte au un caracter penal şi, în ceea ce priveşte procedurile în instanţă, nu e nevoie să existe nici o diferenţă între el şi un civil. Nu sugerez că aceste proceduri ar trebui să intre în competenţa unor instanţe civile. Dimpotrivă, consider foarte potrivit ca o instanţă militară compusă din unul sau mai mulţi judecători, asistaţi de asesori sau avocaţi dacă este nevoie, să aibă posibilitatea de a lua la cunoştinţă cazuri în care urmează să fie judecaţi militari.

[Judecătorul Zekia consideră că ofiţerul comandant şi-a asumat statutul unui judecător care a constituit o primă instanţă (dar acesta nu e nici judecător şi nici nu are dreptul de a constitui o instanţă), iar ofiţerul însărcinat cu contestaţiile şi-a asumat rolul unei instanţe de revizie, în timp, ce Curtea Militară Supremă exercită o jurisdicţie de apel în privinţa deciziilor ofiţerilor comandanţi şi ale ofiţerilor însărcinaţi cu primirea contestaţiilor, iar condamnarea şi pedeapsa nu emană de la această curte. Procedurile în faţa ofiţerilor sunt conduse parţial într-o manieră extra-judiciară şi nu respectă în întregime articolele 6 paragraful 1 şi 6paragrafele 3(c) şi (d) ale Convenţiei.]

Curtea Militară Supremă este în mod corect considerată instanţă, deşi procedurile se desfăşoară in camera, în contradicţie cu articolul 6 paragraful 1. Această instanţă nu trebuie să se substituie unui tribunal, ci mai degrabă să corecteze deciziile deja luate, precum şi condamnările şi sentinţele deja date. De aceea, părerea mea este că cerinţele articolului 5 paragraful l(a) nu au fost satisfăcute. Constituie un mare avantaj pentru persoanele inculpate posibilitatea de a fi audiate, mai întâi de un tribunal care oferă egalitatea armelor şi respectă regulile unei judecăţi corecte. în cazul condamnării şi primirii unei sentinţe, este din nou un avantaj în plus pentru condamnat că are şansa de a-şi susţine nevinovăţia în faţa unei instanţe superioare. în mod obişnuit, o instanţă de apel se consideră limitată de concluziile factuale ale instanţei inferioare, cu excepţia cazului în care există motive puternice de a le respinge. Importanţa unui tribunal de primă înfăţişare în administrarea justiţiei nu poate fi considerată ca fiind supraevaluată. Pe de altă parte, considerând că nu mă înşel gândind că, o dată ce se urmăreşte lipsirea unui soldat de dreptul său la libertate într-o măsură inadmisibilă şi de nepermis în raport cu statutul său de soldat sau recrut, el este îndreptăţit să fie tratat ca civil, atunci detenţia reclamanţilor, fie sub forma arestului agravat, fie a arestului provizoriu, înainte ca aceste cazuri să fie audiate de Curtea Militară Supremă, ar constitui o detenţie anterioară condamnării de către o instanţă competentă. Mai mult, detenţia reclamanţilor pe perioada indicată mai sus, înaintea audierii cazului de către Curtea Militară Supremă, a fost decisă pe baza unei condamnări şi sentinţe hotărâte de un ofiţer comandant care nu constituia o instanţă competentă, iar o asemenea detenţie nu era legată de exigenţele stagiului militar.

[...] Ajungând la articolul 6 paragraful 3(c), din dosar rezultă că reclamanţii au fost asistaţi numai în legătură cu aspectele legale ale cazului lor şi foarte probabil fiindcă recurseseră la articole ale Convenţiei. Acest lucru, după mine, nu satisface prevederile sus-menţionatului subparagraf. Cât despre articolul 6 paragraful 3(d), reclamanţii nu au putut obţine prezenţa şi examinarea unor martori pe care doreau să-i citeze în favoarea propriei apărări. Omisiunea sau refuzul de a cita asemenea martori în favoarea apărării nu pare să se bazeze nici pe irelevanţa mărturiei lor şi nici pe un alt motiv consistent. Reclamanţilor nu li s-a acordat în întregime şansa examinării martorilor împotriva lor fie în mod direct, fie prin consilierul lor sau prin intermediul instanţei, aşa cum prevede subparagraful 3(d) al artico­lului 6 al Convenţiei.

OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI CREMONA .

Sunt de acord cu majoritatea colegilor mei judecători cu privire la constatarea încălcărilor Convenţiei indicate în hotărâre. Dar ajungând, împreună cu ei, la concluzia că anumite măsuri punitive contestate în cazul de faţă (arestul strict şi transferul la o unitate disciplinară) constituiau de fapt privări ale libertăţii personale şi, în contextul caracteristicilor şi exigen­ţelor speciale ale vieţii militare, cred că anumite alte aspecte devin pertinente şi exact în privinţa acestor aspecte, pe care le voi expune pe scurt mai jos, mă situez, cu respect, în dezacord cu concluziile la care a ajuns majoritatea colegilor mei.

[Judecătorul Cremona consideră criteriul duratei unei posibile privări de libertate (acolo unde unele măsuri sunt considerate privare de libertate, dar în acelaşi timp nu implică „acuzaţii penale", ca în cazul scurtului arest strict al dlui Engel) inutilizabil, iar de aici orice susceptibilitate de pedeapsă determinând o privare de libertate necontestabilă trebuie privită ca determinând o „acuzaţie penală" indiferent de durata acesteia. Durata va fi rele­vantă numai ca măsură a gravităţii pedepsei. ]

[Judecătorul Cremona consideră, de asemenea, că dreptul garantat de articolul 6 para­graful 3(c) nu trebuie limitat exclusiv la vreun aspect legal care apare în cauză. Asistenţa legală acordată de Curtea Militară Supremă era limitată la aspectele legale ale cazului.] Această limitare era de fapt subiectul prezentei plângeri şi găsesc că aplicarea ei în cazul reclamanţilor menţionaţi în paragraful 91 al hotărârii aduce atingere articolului 6 paragraful 3(c) al Convenţiei. Asistenţa legală cerută de această prevedere se referă la cauză în întregul său, adică în toate aspectele sale, deopotrivă legale şi de fapt. într-adevăr, este foarte clar că orice cauză este construită deopotrivă din lege şi fapte şi că amândouă sunt importante pentru apărare (ceea ce constituie aspectul menit a fi protejat de această prevedere) şi că uneori s-ar putea să nu fie aşa de uşor să le separăm una de cealaltă. [...]

[Judecătorul Cremona consideră, de asemenea, că s-a încălcat articolul 6 paragra­ful 3(d) prin aceea că nu au fost citaţi doi dintre martorii apărării dlui de Wit. El consideră că a fost inacceptabilă respingerea acestora pe motivul că nu erau necesari, în timp ce ar fi fost relevantă, de exemplu, o considerare justificabilă a martorilor.]

[...]

OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI EVRIGENIS

1. Spre marele meu regret, nu mă găsesc în postura de a concura majoritatea Curţii asupra punctelor 3, 14, 15 şi 16 ale dispozitivului hotărârii. Iată chestiunile care mă fac să fiu în dezacord:

[...]

Sunt convins că examinarea cazurilor de transfer la o unitate disciplinară necesită, în lumina noţiunii de „acuzaţie penală" din articolul 6, o serie de observaţii de o natură mai generală. îmi iau libertatea de a le prezenta aici în dorinţa de a demonstra că dezacordul meu cu majoritatea asupra acestor chestiuni este mai pronunţat.

[Judecătorul Evrigenis consideră că, din moment ce acuzaţiile sunt considerate a fi penale, nu se poate susţine concluzia că unica problemă în ceea ce priveşte articolul 6 cu referire la Curtea Militară Supremă era că audierea nu fusese publică.] într-adevăr, mi se pare foarte greu de admis că o instanţă penală, indiferent de nivelul sau jurisdicţia ei, să poată, fără a contraveni prevederilor articolului 6, să opereze cu un avocat al apărării supus unor restricţii importante asupra libertăţii de acţiune permise în mod tradiţional de procedura penală a ţărilor democratice din Europa şi să opereze cu regulamente de strângere a probelor puţin favorabile acuzatului. Nu se pot atribui, bineînţeles, aceste deficienţe Curţii Militare care, trebuie amintit, opera pe baza legilor olandeze în cazurile de faţă ca tribunal disciplinar şi deci nu era obligată în mod normal să-şi pună problema dacă respecta articolul 6 al Convenţiei. Hotărârea noastră este cea care, trasând linia de graniţă dincolo de care disci­plinarul devine penal, cere retrospectiv, în virtutea Convenţiei, ca un tribunal disciplinar să fi acordat garanţiile unei instanţe penale. Mi-e teamă că opinia majorităţii, în măsura în care restrânge aceste garanţii, ar putea duce la interpretarea articolului 6 şi în special a noţiunii de instanţă penală într-un mod care, aş putea spune, nu este fără riscuri. [...]

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță