ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 6 - Militari arestati abuziv - Engel si altii contra Olandei

II. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 6

A. Cu privire la încălcarea reclamată a articolului 6 luat separat

78. Cei cinci reclamanţi susţin încălcarea articolului 6 care prevede:

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţe poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când inte­resele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publici­tatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.

2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţiava fi legal stabilită.

3. Orice acuzat are, în special, dreptul:

1. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;

2. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

   1. să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci cârid interesele justiţiei o cer;
   2. să întrebe dacă să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;
   3. să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere".

79. Atât pentru guvern, cât şi pentru Comisie, procedurile împotriva dlor Engel, van derWiel, de Wit, Dona şi Schul nu implicau determinarea nici a unor „drepturi şi obligaţii cucaracter civil" şi nici a „oricărei acuzaţii în materie penală".Ajunsă astfel la examinarea aplicabilităţii articolului 6 în cazul de faţă, Curtea va investiga mai întâi dacă procedurile menţionate priveau „oricare acuzaţie în materie penală" în sensul acestui text; pentru că, deşi disciplinare în contextul legii olandeze, acestea aveau scopul de a reprima prin pedepse delictele de care reclamanţii erau acuzaţi, un obiectiv analog scopului general al legii penale.

1. Cu privire la aplicabilitatea articolului 6

(a) Asupra existentei „oricărei acuzaţii în materie penală"

80. Toate statele contractante fac o distincţie pe termen lung, chiar dacă în forme şi grade .diferite, între procedurile disciplinare şi cele penale. în ceea ce îl priveşte pe individulafectat, primele oferă de obicei avantaje substanţiale în comparaţie cu ultimele - de exemplu,în privinţa hotărârilor adoptate. Hotărârile disciplinare, în general mai puţin severe, nu aparîn cazierul persoanei şi au consecinţe mai reduse. Totuşi, poate fi şi altfel; mai mult, proce-durile penale sunt în mod obişnuit însoţite de garanţii mai solide.Trebuie deci să ne întrebăm dacă soluţia adoptată în legătură cu acest aspect la nivel naţional este sau nu decisivă din punctul de vedere al Convenţiei. încetează oare articolul 6 să fie aplicabil numai pentru că organele competente ale statelor contractante clasifică drept disciplinară o acţiune sau omisiunea sa sau procedurile pe care le decide împotriva autorului sau, dimpotrivă, articolul 6 se aplică numai în anumite cazuri, care nu suportă această clasificare ? Această problemă, a cărei importanţă e recunoscută de guvern, a fost ridicată în mod just de Comisie; ea survine mai ales atunci când o acţiune sau omisiunea sa sunt tratate de legile interne ale statului pârât ca o ofensă mixtă, adică penală şi disciplinară în acelaşi timp, şi acolo unde există deci posibilitatea opţiunii între proceduri penale şi disciplinare sau chiar a cumulării acestora.

81. Curtea a acordat atenţie memoriilor reclamanţilor, ale guvernului şi ale Comisieiprivind ceea ce ei au numit „autonomia" conceptului de „acuzaţie în materie penală", darnu subscrie în întregime nici unuia dintre aceste memorii [...].

In hotărârea Neumeister din 27 iunie 1968, Curtea susţinuse deja că termenul „acuzaţie" trebuie să fie înţeles „în sensul Convenţiei" (a se vedea şi hotărârea Wemhoff din 27 iunie 1968... şi hotărârea Ringeisen din 16 iulie 1971, ...).

Chestiunea „autonomiei" conceptului de „penal" nu cere un răspuns similar.

Convenţia permite fără nici un dubiu statelor, în îndeplinirea funcţiei lor de apărători ai interesului public, să menţină sau să stabilească o distincţie între legea penală şi legea disci­plinară şi să hotărască linia de demarcaţie dintre cele două, însă numai în funcţie de anumite condiţii. Convenţia lasă la latitudinea statelor desemnarea ca delict penal a unui act sau a unei omisiuni care nu constituie exercitarea normală a unuia dintre drepturile pe care le protejează. Acest lucru este făcut clar, în mod special, în articolul 7, O asemenea alegere, care are efectul de a face articolele 6 şi 7 aplicabile, scapă în principiu de sub supravegherea Curţii.în privinţa alegerii inverse, aceasta este subiectul unor reguli mai stricte. Dacă statele contractante ar putea clasifica la libera lor alegere un delict ca fiind disciplinar, şi nu penal sau ar putea aduce în justiţie pe autorul unui delict „mixt" la nivel disciplinar mai degrabă decât la nivel penal, operarea clauzelor fundamentale ale articolelor 6 şi 7 ar fi subordonată voinţei lor suverane. Libertatea de acţiune extinsă atât de mult ar putea duce la rezultate incompatibile cu scopul şi obiectul Convenţiei. Curtea are deci, în conformitate cu articolul 6 şi chiar fără a se referi la articolele 17 şi 18, jurisdicţia de a se convinge că aspectul disci­plinar nu este în mod impropriu extins asupra penalului.

Pe scurt, „autonomia" conceptului de „penal" operează, cum ar fi, numai într-o singură direcţie.

82. Aici, Curtea trebuie să specifice, limitându-se la sfera serviciului militar, cum vastabili dacă o „acuzaţie" având în conformitate cu legislaţia statului în cauză un caracterdisciplinar - aşa cum s-a întâmplat în cazul de faţă - nu va conta totuşi ca acuzaţie „penală"în sensul articolului 6.în legătură cu aceasta, este necesar în primul rând să se ştie dacă prevederea sau preve­derile care definesc delictul sub acuzare aparţin, în cadrul sistemului legal al statului pârât, legislaţiei penale, celei disciplinare sau amândurora în acelaşi timp. Acesta este însă numai un punct de plecare. Indicaţiile date în acest fel au numai o valoare formală şi relativă şi trebuie să fie examinate în lumina unui denominator comun al legislaţiei respective a dife­ritelor state contractante.însăşi natura delictului este un factor de mare însemnătate. Atunci când un militar se află în situaţia de a fi acuzat de o acţiune sau omisiune care se presupune a contraveni legislaţiei care guvernează funcţionarea forţelor armate, statul poate, în principiu, să folosească împo­triva acestuia cu prioritate legislaţia disciplinară mai degrabă decât legislaţia penală. în acest sens, Curtea îşi exprimă asentimentul faţă de guvern.Totuşi, supravegherea de către Curte nu se opreşte aici. O asemenea supraveghere s-ar dovedi în general iluzorie dacă nu ar lua în considerare gradul de severitate a pedepsei pe care persoana în cauză riscă să o atragă asupra sa. într-o societate care se supune legii, aparţin sferei „penale" privările de libertate care sunt susceptibile a fi impuse ca pedepse, cu excepţia acelora care prin natura, durata sau maniera lor de execuţie nu devin în mod apreciabil vătămătoare. Seriozitatea mizei care este în joc, tradiţiile statelor contractante şi importanţa care prin Convenţie este acordată respectului pentru libertatea fizică a persoanei, toate acestea cer ca lucrurile să se petreacă în acest fel (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea De Wilde, Ooms şi Versyp din 18 iunie 1971, ...).

83. Numai pe baza acestor criterii Curtea va hotărî dacă doar unii sau toţi reclamanţii aufost subiectul unei „acuzaţii penale" în sensul articolului 6 paragraful 1.în aceste circumstanţe, acuzaţia care avea calitatea de a fi relevantă este conţinută în decizia ofiţerului comandant, confirmat sau corectat de ofiţerul însărcinat cu contestaţiile. Fără îndoială că această decizie avea capacitatea de a lămuri, o dată pentru totdeauna, care era miza pusă în joc, din moment ce tribunalul la care s-a apelat pentru a se obţine o decizie, Curtea Militară Supremă, nu avea nici o jurisdicţie de a pronunţa o pedeapsă mai severă (paragraful 31).

84. în legislaţia olandeză, delictele invocate împotriva dlor Engel, van der Wiel, de Wit, Dona şi Schul erau reglementate de norme legale disciplinare (Actul din 1903 şi Regulamen­tele privind Disciplina Militară), deşi cele de care erau acuzaţi dnii Dona şi Schul (artico­lul 147 din Codul penal militar), poate chiar şi cele de care erau acuzaţi dnii Engel şi de Wit (articolele 96 şi 114 din amintitul Cod...), erau pasibile de proceduri penale. Mai mult, în opinia autorităţilor militare, toate delictele constituiau contravenţii împotriva regulamentelor legale în vigoare privind sistemul de funcţionare al Forţelor Armate olandeze. Din acest punct de vedere, varianta acţiunii disciplinare era justificată.

85. Pedeapsa maximă pe care Curtea Militară Supremă o putea pronunţa era de patru zile arest uşor pentru dl van der Wiel, două zile de arest strict pentru dl Engel (a treia pedeapsă) şi de la trei la patru luni transfer la o unitate disciplinară pentru dnii de Wit, Dona şi Schul. Dl van der Wiel era deci pasibil numai de o pedeapsă uşoară care nu ocaziona privarea de libertate (paragraful 61 de mai sus).Pedepsa implicând privarea de libertate care îl ameninţa teoretic pe dl Engel era de o durată prea scurtă pentru a ţine de legea „penală". Mai mult, acesta nu risca executarea pedepsei o dată cu încheierea procedurilor instituite la Curtea Militară Supremă la 7 aprilie 1971, din moment ce o executase deja de la 20 la 22 martie (paragrafele 34-36, 63 şi 66).

Pe de altă parte, „acuzaţiile" împotriva dlor de Wit, Dona şi Schul aparţineau într-adevăr sferei „penale" deoarece scopul acuzaţiilor era impunerea unor pedepse serioase care implicau privarea de libertate (paragraful 64 de mai sus). Curtea Militară Supremă 1-a condamnat fără echivoc pe dl de Wit numai la douăsprezece zile de arest agravat, altfel spus la o pedeapsă care nu implica privarea de libertate (paragraful 62), dar rezultatul final al recursului nu poate diminua importanţa a ceea ce fusese iniţial în discuţie.Cu siguranţă, Convenţia nu impunea autorităţilor competente judecarea dlor de Wit, Dona şi Schul, pe baza Codului penal militar, în faţa Curţii Marţiale (paragraful 14), soluţie care s-ar fi dovedit mai puţin avantajoasă pentru reclamanţi. Convenţia obliga totuşi autorităţile să acorde acestora garanţiile articolului 6.

(b) Asupra existenţei unei „încălcări" a „drepturilor civile"

86. Trei dintre cei cinci reclamanţi susţin, ca alternativă, că procedurile judiciare insti­tuite împotriva lor priveau „încălcarea" unor „drepturi civile": dl Engel caracterizează drept „civilă" libertatea sa de întrunire şi asociere (articolul 11), iar dnii Dona şi Schul - libertatea de exprimare (articolul 10).

87. Articolul 6 se dovedeşte mai puţin exact în determinarea unor asemenea drepturi decât în determinarea „acuzaţiilor penale" ; în timp ce paragraful 1 se aplică ambelor chestiuni, paragrafele 2 şi 3 protejează numai „persoanele acuzate de o infracţiune". Din moment ce dnii Dona şi Schul făceau subiectul unor „acuzaţii penale" (paragraful 85 de mai sus), articolul 6 le era aplicabil integral. Curtea consideră superfluu să lămurească dacă paragraful 1 era relevant pe alte baze, deoarece chestiunea este lipsită de orice interes practic.

în ceea ce-1 priveşte pe dl Engel, care nu fusese „acuzat de o infracţiune" (paragraful 85, al treilea subparagraf), procedura judiciară împotriva acestuia era pricinuită numai de delicte împotriva disciplinei militare, anume absenţa sa de la domiciliu la 17 martie 1971, şi, în al doilea rând, de nesocotirea pedepselor impuse în cele două zile care au urmat. în aceste circumstanţe-, în cazul de faţă, nu este nevoie să se ia o hotărâre în privinţa stabilirii dacă libertatea de întrunire şi asociere este „civilă".

88. Pe scurt, este de datoria Curţii să examineze, pe baza articolului 6, tratamentulacordat dlor de Wit, Dona şi Schul, dar nu şi cel pe care dnii Engel şi van der Wiel l-aureclamat.

2. Cu privire la respectarea articolului 6

89. Curtea Militară Supremă, înaintea căreia au apărut dnii de Wit, Dona şi Schul,constituia un „tribunal independent şi imparţial stabilit de lege" (paragrafele 30 şi 68) şinimic nu indică faptul că aceasta nu le asigurase o „audiere imparţială". „Termenul" scursîntre „acuzaţie" şi decizia finală apare ca fiind „rezonabil". Nu a ajuns la şase săptămâni încazul dlor Dona şi Schul (8 octombrie-17 noiembrie 1971) şi a depăşit cu puţin două luni încazul dlui de Wit (22 februarie-28 aprilie 1971). Mai mult, sentinţa a fost „pronunţată înmod public".în schimb, audierile în prezenţa părţilor avuseseră loc în Cameră, în conformitate cu practica stabilită la Curtea Militară Supremă în cazul procedurilor disciplinare (para­graful 31). De fapt, reclamanţii nu par să fi avut de suferit în această privinţă; într-adevăr, instanţa menţionată ameliorase situaţia a doi dintre aceştia, respectiv a dlui Schul şi, într-o măsură şi mai mare, a dlui de Wit. Totuşi, în domeniul pe care îl reglementează, articolul 6 paragraful 1 solicită într-o manieră generală ca procedurile judiciare să fie publice. Bine­înţeles, articolul 6 prevede excepţii, pe care le enumera, dar guvernul nu a pledat şi nu reiese din dosar că circumstanţele cazului tindeau spre una din situaţiile în care articolul 6 permite ca „presa şi publicul (să fie) excluse". Rezultă că în această chestiune particulară s-a încălcat paragraful 1 al articolului 6.

90. Dnii Dona şi Schul reclamă că la Curtea Militară Supremă s-a luat în considerareparticiparea lor la publicarea, anterioară numărului 8 din Alarma, a două scrieri a cărordistribuţie fusese numai provizoriu interzisă pe baza „Decretului privind DistribuireaMaterialelor Scrise" şi pentru care nu fuseseră niciodată aduşi în faţa instanţei (para-graful 49). S-a susţinut că, din această cauză, la Curtea Militară Supremă nu a fost respectatăprezumţia de nevinovăţie proclamată de paragraful 2 al articolului 6.în realitate, această clauză nu se extinde şi în domeniul invocat de reclamanţi. Aşa cum formularea sa o arată, clauza se referă numai la dovada vinovăţiei şi nu la natura şi nivelul pedepsei. De aceea, prezumţia de nevinovăţie nu împiedică forul juridic naţional, atunci când decide asupra unei pedepse pe care o aplică unui acuzat condamnat în termenii legii pentru delictul supus deliberării sale, de a lua în considerare factori referitori la personalitatea celui în cauză.Dnii Dona şi Schul au fost „dovediţi vinovaţi potrivit legii" în faţa Curţii Militare Supreme în legătură cu delictele de care fuseseră acuzaţi (nr. 8 din Alarma). Instanţa a luat de asemenea în considerare şi anumite fapte similare stabilite, a căror valoare de adevăr nu fusese contestată de dnii Dona şi Schul, numai în scopul determinării pedepsei lor în lumina caracterului şi purtării anterioare. Instanţa nu i-a pedepsit pentru aceste fapte în sine [...].

91. Dnii de Wit, Dona şi Schul nu neagă că, în ceea ce îi priveşte, s-a respectatsubparagraful (a) al paragrafului 3 din articolul 6 şi este evident că nu se bazează pesubparagraful (e). Pe de altă parte, ei susţin că nu beneficiaseră de garanţiile prevăzute desubparagrafele (b), (c) şi (d).Afirmaţiile lor se dovedesc totuşi mult prea vagi pentru a îndreptăţi Curtea să conclu­zioneze că ei nu „au dispus de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării" în sensul subparagrafului (b).în plus, fiecare dintre cei trei reclamanţi avusese ocazia „de a se apăra în persoană" la diferitele niveluri ale procedurilor. Ei beneficiaseră în faţa Curţii Militare Supreme şi, în cazul dlui de Wit, în faţa ofiţerului însărcinat cu contestaţiile de „un apărător ales", în persoana unui camarad care era avocat în viaţa civilă, Serviciile dlui Eggenkamp fuseseră, e adevărat, limitate la a se ocupa de chestiunile legale în dispută. în circumstanţele cazului, această restricţie a putut fi totuşi reconciliată cu interesele justiţiei întrucât, cu siguranţă, reclamanţii nu erau incapabili să furnizeze personal explicaţii asupra faptelor simple din acuzaţiile împotriva lor. In consecinţă, nu rezultă în acest caz nici o interferenţă cu dreptul protejat de subparagraful (c).Informaţiile obţinute de Curte, în special cu ocazia audierilor din 28 şi 29 octombrie 1975, nu evidenţiază nici o încălcare a subparagrafului (d), în pofida opiniei contrare a reclamanţilor, această prevedere nu necesită prezenţa şi examinarea fiecărui martor în numele acuzatului. Scopul său esenţial, aşa cum este indicat de cuvintele „în aceleaşi condiţii", este deplina „egalitate a părţilor" în chestiune. Cu această condiţie, decizia asupra relevanţei unei dovezi propuse este lăsată la latitudinea autorităţilor naţionale competente în măsura în care acest lucru este compatibil cu conceptul de proces imparţial care domină întregul articol 6. Articolul 65 din Actul din 1903 şi articolul 56 din „Instrucţiunile provizorii" din 20 iulie 1814 plasează acuzarea şi apărarea pe picior de egalitate: martorii ambelor părţi sunt chemaţi numai dacă ofiţerul însărcinat cu contestaţiile sau Curtea Militară Supremă consideră necesar, în ceea ce priveşte modalitatea în care această legislaţie a fost aplicată în prezentul caz, Curtea ia notă că nici o audiere a martorilor acuzării nu a avut loc în faţa Curţii Militare Supreme în cazul dlor de Wit, Dona şi Schul şi că nu rezultă din dosarul cazului că aceşti reclamanţi au cerut instanţei audierea martorilor în numele lor. Fără îndoială că dl de Wit obiectează că ofiţerul însărcinat cu contestaţiile a audiat numai pe unul dintre cei trei martori în numele său pe care susţine că îi propusese, dar acest fapt în sine nu poate justifica consta­tarea unei încălcări a articolului 6 paragraful 3(d).

B. Cu privire la încălcarea reclamată a articolelor 6 şi 14 luate împreună

92. Potrivit reclamanţilor, procedurile disciplinare împotriva cărora s-au plâns nu aurespectat articolele 6 şi 14 luate împreună, din moment ce nu beneficiaseră de toate garanţiilepe care procedurile penale le oferă civililor_ . în timp ce procedura disciplinară militară nu prevede aceleaşi garanţii ca procedurile penale împotriva civililor, ea oferă în schimb avantaje substanţiale celor care sunt subiectul ei (paragraful 80). Distincţiile între aceste două tipuri de proceduri din legislaţia statelor contractante sunt explicabile în lumina diferenţelor dintre condiţia de militar şi cea de civil. Acestea nu pot fi considerate ca implicând o discriminare a membrilor Forţelor Armate, în sensul articolelor 6 şi 14 luate împreună.

C. Cu privire la încălcarea reclamată a articolelor 6 şi 18 luate împreună

93. Potrivit dlor Dona şi Schul, decizia de a adopta proceduri disciplinare şi nu penaleîmpotriva lor avea rezultatul sau chiar scopul de a-i lipsi de avantajele articolului 6. Alegereafăcută de autorităţile competente avea un caracter arbitrar, care nu putea să fie reconciliat cuarticolul 18.Concluzia Curţii asupra aplicabilităţii şi respectării articolului 6 în cazul acestor doi reclamanţi (paragrafele 85 şi 89-91) face ca judecarea acestei plângeri să nu fie necesară.