PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI - Militari arestati abuziv - Engel si altii contra Olandei

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

52. Plângerile au fost înaintate Comisiei la 6 iulie 1971 de către dl Engel, la 31 mai 1971de către dl van der Wiel şi dl de Wit, la 19 decembrie 1971 de către dl Dona şi la 29decembrie 1971 de către dl Schul. La 10 februarie 1972, Comisia a decis să reuneascăplângerile în conformitate cu Regula 39 - de atunci - din Regulamentele sale de Procedură.Ca trăsătură comună, toţi reclamanţii pretindeau că pedepsele impuse lor constituiau o privare a libertăţii în dezacord cu articolul 5 al Convenţiei, că procedurile în faţa autorităţilor militare şi a Curţii Militare Supreme nu erau în conformitate cu cerinţele articolului 6 şi că maniera în care fuseseră trataţi era discriminatorie şi încălca prevederile articolului 14 coroborat cu articolele 5 şi 6.Dl Engel a reclamat, de asemenea, încălcarea distinctă a articolului 5 în legătură cu arestul său provizoriu şi o încălcare a articolului 11 asupra aspectelor particulare ale cazului său.La rândul lor, dnii Schul şi Dona au susţinut că, în ceea ce priveşte custodia provizorie, aceasta fusese decisă cu nerespectarea articolului 5 şi că pedeapsa impusă lor pentru publi­carea şi distribuirea articolelor considerate a fi subminat disciplina militară contravenea articolelor 10, 11, 14, 17 şi 18.în plus, toţi cei cinci reclamanţi au solicitat compensaţii.Plângerile au fost declarate admisibile de Comisie la 17 iulie 1972, cu excepţia plângerii înaintate de dl Engel pe baza articolului 11, care a fost respinsă ca vădit nefondată. [...]

53. în raportul său din 19 iulie 1974, Comisia şi-a exprimat următoarea opinie:

- pedepsele de arest uşor contestate de dnii Engel şi van der Wiel nu au echivalat cu privarea de libertate în sensul articolului 5 al Convenţiei [...];

- celelalte pedepse disciplinare, contestate de dnii Engel, de Wit, Dona şi Schul au încălcat articolul 5 paragraful 1 din moment ce nici unul dintre subparagrafele acestei prevederi nu le-a justificat [...];

- a existat o încălcare a articolului 5 paragraful 4 prin faptul că recursurile celor patru reclamanţi menţionaţi mai sus, formulate împotriva aceloraşi pedepse, nu fuseseră hotă­râte „într-un termen scurt" [...];

- arestul provizoriu al dlui Engel, dispus în conformitate cu articolul 44 al Actului din 1903, contravenea articolului 5 paragraful 1, întrucât depăşea perioada specificată la articolul 45 al Actului numit [...];

- articolul 6 nu era aplicabil nici unei proceduri disciplinare în discuţie [...];

- în cazurile dnilor Dona şi Schul nu s-a stabilit încălcarea nici a articolului 5 al Convenţiei, referitor la custodia provizorie (articolul 20 al Actului din 1903), nici a articolelor 10, 11, 17 sau 18 ale Convenţiei [...];

- nu a existat nici o încălcare a articolului 14, fie că era sau nu raportat la articolele 5, 6, 10 sau 11 [...].

[...]

ÎN DREPT

54. Aşa cum au căzut de acord guvernul, Comisia şi reclamanţii, Convenţia se aplică înprincipiu şi membrilor Forţelor Armate, nu doar civililor. Convenţia specifică în articolele 1şi 14 că „orice persoană aflată sub jurisdicţia" statelor contractante se va bucura „fărădiscriminare" de drepturile şi libertăţile prevăzute în secţiunea I. Articolul 4 paragraful 3(b),care absolvă serviciul militar de interzicerea muncii forţate sau obligatorii, confirmă încontinuare ca regulă generală că garanţiile Convenţiei se extind asupra militarilor. Acelaşilucru este valabil şi pentru articolul 11 paragraful 2, care permite statelor să introducă restricţiispeciale în exercitarea libertăţilor de întrunire şi asociere a membrilor Forţelor Armate.Cu toate acestea, în interpretarea şi aplicarea regulamentelor Convenţiei în cazul de faţă, Curtea are obligaţia de a reţine caracteristicile particulare ale vieţii militare şi efectele ei asupra situaţiei membrilor individuali ai Forţelor Armate.

55. După stabilirea acestor aspecte preliminare, Curtea va examina succesiv, articol cuarticol, fiecare din plângerile înaintate de toţi sau de anumiţi reclamanţi din cei cinci.

I. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 5

A. Cu privire la încălcarea reclamată a paragrafului 1 al articolului 5 luat separat

56. Toţi reclamanţii susţin că pedeapsa ori pedepsele disciplinare, măsura sau măsurile

pronunţate împotriva lor contraveneau articolului 5 paragraful 1, care prevede că:

„Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:

1. dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;

   1. dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării execu­tării unei obligaţii prevăzute de lege;
   2. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare compe­tente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-1 împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
   3. dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supra­veghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente;
   4. dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
   5. dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare".

1. Cu privire la dreptul la libertate în contextul serviciului militar

57. în timpul pregătirii şi al discuţiilor asupra Convenţiei, marea majoritate a statelorcontractante dispuneau de forţe de apărare şi, în consecinţă, de un sistem de disciplinămilitară care implica prin însăşi natura sa posibilitatea de a impune asupra unor drepturi şilibertăţi limitări care nu puteau fi impuse civililor. Existenţa unui asemenea sistem, pe carestatele îl asimilaseră, nu contravenea în sine cu obligaţiile acestora.Cu toate acestea, disciplina militară nu se află în afara sferei articolului 5 paragraful 1. Nu numai că această prevedere trebuie citită în lumina articolelor 1 şi 14 (paragraful 54), dar lista privărilor de libertate este exhaustivă, după cum este arătat de cuvintele „cu excepţia următoarelor cazuri". O pedeapsă sau o măsură disciplinară poate, în consecinţă, să constituie o încălcare a articolului 5 paragraful 1. De altfel, guvernul a recunoscut acest lucru.

58. Proclamând „dreptul la libertate", paragraful 1 al articolului 5 priveşte libertatea individuală în sensul său clasic, adică în sensul libertăţii fizice a persoanei. Scopul său este să se asigure că nimeni nu este lipsit de această libertate într-o manieră arbitrară. Aşa cum guvernul şi Comisia au arătat, articolul 5 paragraful 1 nu se referă numai la restricţiile asupra libertăţii de mişcare (articolul 2 al protocolului nr. 4). Acest lucru este clar deopotrivă din folosirea termenilor „lipsit de libertate", „arest" şi „detenţie", care apar şi în paragra­fele 2-5, şi din comparaţia dintre articolul 5 şi alte prevederi normative ale Convenţiei şi protocoalelor sale.

59. Pentru a determina dacă cineva a fost „lipsit de libertate" în sensul articolului 5, punctul de plecare trebuie să fie situaţia concretă a persoanei respective. Serviciul militar, aşa cum apare în statele contractante, nu constituie în sine o privare de libertate în termenii Convenţiei, din moment ce acest lucru este în mod expres prevăzut în articolul 4 para­graful 3(b). în plus, mai degrabă se impun limitări largi asupra libertăţii de mişcare ale membrilor forţelor armate din cauza cerinţelor specifice ale serviciului militar, astfel încât nici restricţiile normale care însoţesc serviciul militar nu intră în sfera articolului 5.

Fiecare stat e îndreptăţit să-şi organizeze propriul sistem de disciplină militară şi se bucură în privinţa acestei chestiuni de o anumită marjă de apreciere. Limitele pe care articolul 5 le fixează statului nu sunt identice pentru militari şi civili. O pedeapsă sau o măsură disciplinară care, în urma unei examinări, ar fi considerate în mod incontestabil o lipsire de libertate în cazul unui civil pot să nu aibă această caracteristică atunci când sunt impuse unui militar. Cu toate acestea, o asemenea pedeapsă sau măsură nu exce­dează termenii articolului 5 atunci când iau forma unor restricţii care deviază în mod clar de la condiţiile normale de viaţă în cadrul Forţelor Armate ale statelor contractante. Pentru a stabili dacă este aşa, se vor lua în considerare un număr de factori precum natura, durata, efectele şi maniera de execuţie a pedepsei sau măsurii în chestiune.

2. Despre existenţa lipsirii de libertate în cazul de faţă

1. Pe baza acestor premise, Curtea va examina dacă în cazul de faţă au apărut unul sau mai multe exemple de lipsire de libertate. în principala intervenţie a guvernului, această întrebare are un răspuns negativ cu privire la toate pedepsele şi măsurile luate în cauză [...], în timp ce în opinia Comisiei numai arestul uşor este pedeapsa care nu ridică nici o problemă în lumina articolului 5 paragraful 1 [...].
2. Cele trei şi patru zile de arest uşor acordate dlui Engel (paragrafele 34-36, a doua pedeapsă), respectiv dlui van der Wiel (paragrafele 37-39) nu au constituit o privare de libertate. Deşi obligaţi să rămână în cazarmă sau în clădirile şi locuinţele militare, după caz, după orele de program, militarii supuşi acestui tip de pedepse nu sunt închişi şi continuă să-şi exercite atribuţiile (articolul 8 al Actului din 1903 şi paragraful 18). Aceştia rămân, mai mult sau mai puţin, într-un cadru general normal de viaţă militară.

62. Arestul agravat diferă de arestul uşor numai într-o singură privinţă: în afara orelor de program, soldaţii execută arestul într-un loc special desemnat pe care nu li se permite să-1 părăsească pentru a frecventa cantina, cinematograful sau sălile de recreere, dar nu sunt ţinuţi sub cheie (articolul 9-B al Actului din 1903 şi paragraful 19). Drept urmare, Curtea nu consideră privare de libertate nici cele douăsprezece zile de arest agravat pe care dl de Wit le reclamă (paragraful 12).

1. Arestul strict (la care s-a renunţat în 1974) era diferit de arestul uşor şi arestul agravat prin faptul că subofiţerii şi militarii în termen îl executau ziua şi noaptea închişi într-o celulă şi erau deci excluşi de la îndeplinirea obligaţiilor normale (articolul 10-B al Actului din 1903 şi paragraful 20). Acesta presupunea deci privarea de libertate. Rezultă că arestul provizoriu impus dlui Engel în condiţii de arest strict (articolul 44 al Actului din 1903 ; paragrafele 26, 34 şi 35) a avut acelaşi caracter, in ciuda duratei sale scurte (20-22 martie 1971).

64. Mutarea la o unitate disciplinară, pedeapsă de asemenea abolită în 1974, dar aplicată în 1971 dlor Dona şi Schul, reprezenta cea mai severă pedeapsă din regulamentele discipli­nare militare olandeze. Soldaţii supuşi acestei pedepse ca urmare a procedurilor disciplinare nu erau separaţi de cei condamnaţi la aceeaşi pedeapsă ca pedeapsă suplimentară conform legii penale şi timp de o lună sau două nu li se permitea părăsirea bazei. Mutarea dura între trei şi şase luni; această perioadă era considerabil mai lungă decât durata celorlalte pedepse, inclusiv a arestului strict, care putea fi de una până la paisprezece zile. Mai mult, se pare că dnii Dona şi Schul petrecuseră noaptea închişi intr-o celulă (articolele 5, 18 şi 19 ale Actului din 1903, Decretul Regal din 14 iunie 1971 şi paragrafele 21 şi 50). Din aceste cauze diverse, Curtea consideră că au existat circumstanţele privării de libertate.

65. Nu se poate spune acelaşi lucru în privinţa măsurii care, între 8 octombrie şi 3 noiembrie 1971, a precedat numita mutare, din moment ce dnii Dona şi Schul au executat custodia provizorie în condiţii de arest agravat (articolul 20 al Actului din 1903 ; paragrafele 22, 46, 48 şi 62).

66. în consecinţă, Curtea conchide că nici arestul uşor al dlor Engel şi van der Wiel, nici arestul agravat al dlui de Wit şi nici custodia provizorie a dlor Dona şi Schul nu necesită examinări suplimentare în condiţiile paragrafului 1 al articolului 5.Pedeapsa de două zile arest strict impusă dlui Engel la 7 aprilie 1971 şi confirmată de Curtea Militară Supremă la 23 iunie 1971 coincide practic cu o măsură anterioară: s-a presupus că fusese executată cu anticipaţie, respectiv între 20 şi 22 martie 1971, perioada de arest provizoriu a reclamantului (paragrafele 34-36. a treia pedeapsă).Pe de altă parte, Curţii i s-a cerut să stabilească dacă arestul provizoriu ultim menţionat, precum şi mutarea dlor Dona şi Schul la unităţi disciplinare au respectat articolul 5 para­graful 1.

3, Despre compatibilitatea privărilor de libertate din cazul de faţă cu paragraful 1 al articolului 5

67. Guvernul a susţinut, ca alternativă, că mutarea dlor Dona şi Schul la o unitate disci­plinară şi arestul provizoriu al dlui Engel satisfăceau cerinţele subparagrafelor (a) şi (b) ale articolului 5 paragraful 1 ; nu s-au invocat subparagrafele (c)-(f).

68. Subparagraful (a) al articolului 5 paragraful 1 permite detenţia „legală pe baza con­damnării pronunţate de către un tribunal competent".Curtea, ca şi guvernul, notează că această prevedere nu face nici o distincţie pe baza caracterului legal al delictului de care o persoană este găsită vinovată. Se aplică oricărei „condamnări" care provoacă privarea de libertate, pronunţată de un tribunal, fie el penal sau disciplinar, conform legilor interne ale statului în cauză.Dnii Dona şi Schul fuseseră într-adevăr privaţi de libertate „după" condamnarea de către Curtea Militară Supremă. Articolul 64 al Actului din 1903 conferea un efect de suspendare în privinţa recursurilor acestora împotriva deciziilor ofiţerului comandant (8 octombrie 1971) şi ale ofiţerului însărcinat cu plângerile (19 octombrie 1971), fapt în aparenţă trecut cu vederea de Comisie [...], dar pe care guvernul 1-a accentuat pe bună dreptate [...]. în conse­cinţă, transferul acestora la unitatea disciplinară de la Nieuwersluis a survenit doar în virtutea sentinţei finale impuse la 17 noiembrie 1971 (paragrafele 28, 48 şi 50). Rămânea de stabilit dacă hotărârile menţionate fuseseră luate de un „tribunal competent" în sensul articolului 5 paragraful l(a).Curtea Militară Supremă, a cărei jurisdicţie nu era în nici un caz în dispută, este o instanţă din punct de vedere organizaţional. Fără îndoială, cei patru membri militari ai săi nu sunt neînlocuibili prin lege, dar, ca şi cei doi membri civili, se bucură de o independenţă inerentă în sensul noţiunii de „tribunal" prevăzută de Convenţie (hotărârea De Wilde, Ooms şi Versyp din 18 iunie 1971 şi paragraful 30).în plus, nu rezultă din dosarul cazului (paragrafele 31-32 şi 48-49) că dnii Dona şi Schul n-ar fi beneficiat de garanţii judiciare adecvate în faţa Curţii Militare Supreme conform articolului 5 paragraful l(a), prevedere autonomă ale cărei cerinţe nu sunt întotdeauna co-extensive cu cele ale articolului 6. Garanţiile oferite celor doi reclamanţi se dovedesc a fi „adecvate" scopurilor articolului 5 paragraful l(a) dacă este luată în considerare „natura particulară a circumstanţelor" sub care s-au desfăşurat procedurile (hotărârea mai sus citată din 18 iunie 1971). în privinţa articolului 6, Curtea analizează mai jos dacă acesta era apli­cabil în cazul de faţă, iar, în caz afirmativ, dacă a fost respectat.în sfârşit, pedeapsa a fost dispusă şi apoi executată „legal" şi „potrivit căilor legale". Pe scurt, nu a contravenit articolului 5 paragraful 1.

69. Arestul provizoriu al dlui Engel nu intră în mod clar sub incidenţa subparagrafului (a) al articolului 5 paragraful 1.

Guvernul şi-a bazat argumentaţia pe subparagraful (b) în sensul în care acesta permite „ares­tarea sau detenţia legală" în scopul „garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege".

Curtea consideră că expresia „garantarea executării unei obligaţii prevăzute de lege" priveşte numai cazurile în care legea permite detenţia unei persoane pentru a o obliga să îndeplinească o obligaţie specifică şi concretă pe care până atunci aceasta nu a îndeplinit-o. O mai largă interpretare ar atrage după sine consecinţe incompatibile cu noţiunea de domnia legii din care se inspiră întreaga Convenţie (hotărârea Golder din 21 februarie 1975). Ar justifica, de exemplu, recluziunea administrativă menită a constrânge un cetăţean să-şi înde­plinească, în orice privinţă, datoria sa generală de a se supune legii.

De fapt, arestul provizoriu al dlui Engel nu era în nici un caz destinat să garanteze îndeplinirea pe viitor a unei asemenea obligaţii. Articolul 44 al Actului din 1903, aplicabil atunci când un ofiţer are „indicaţii suficiente pentru a presupune că un subordonat a comis un delict serios împotriva disciplinei militare", se referă la comportamentul anterior. Măsura autorizată pe aceste baze este un stadiu pregătitor al procedurilor disciplinare militare şi, din această cauză, este situată într-un context punitiv. Este posibil ca această măsură să aibă în diverse ocazii şi un obiect sau efect incidental de a determina un membru al Forţelor Armate să-şi respecte, de aici înainte, obligaţiile, însă numai cu mari derogări poate să constituie obiectul subparagrafului (b). Dacă ar fi aşa, vorbind de cazul din urmă, acest subparagraf ar putea fi extins şi în cazul pedepselor stricto sensu care implică privarea de libertate, datorită calităţilor preventive ale acestora. Lucrul acesta ar lipsi asemenea pedepse de garanţiile fundamentale ale subparagrafului (a).Măsura în cauză seamănă, în realitate, mai mult cu măsura despre care se vorbeşte în subparagraful (c) al articolului 5 paragraful 1 al Convenţiei. Totuşi, cazul de faţă nu îndeplinea una dintre cerinţele acelei prevederi, din moment ce detenţia dlui Engel între 20 şi 22 martie 1971 nu fusese efectuată „în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente".Nici arestul provizoriu al dlui Engel nu a fost „legal" în sensul articolului 5 paragraful 1 în măsura în care acesta exceda - cu 22 până la 30 de ore, ... - perioada maximă de 24 de ore prevăzută de articolul 45 al Actului din 1903.Potrivit guvernului, ofiţerul însărcinat cu contestaţiile a îndreptat această neregularitate după eveniment, considerând că pedeapsa disciplinară de două zile arest strict impusă recla­mantului pe 5 aprilie 1971 şi confirmată de Curtea Militară Supremă la 23 iunie 1971 s-a executat în avans, adică din 20 până în 22 martie 1971. Totuşi, din punctul de vedere al jurisprudenţei Curţii Europene este clar că aprecierea unei detenţii în cercetare ca făcând parte dintr-o condamnare ulterioară nu poate elimina încălcarea paragrafului 3 al artico­lului 5, dar poate avea repercusiuni numai în conformitate cu articolul 50 pe motivul că a limitat pierderea ocazionată (...; hotărârile Ringeisen din 16 iulie 1971 şi 22 iunie 1972...;hotărârea Neumeister din 7 mai 1974...). Curtea nu vede nici un motiv pentru a recurge la o soluţie diferită în aprecierea compatibilităţii arestului provizoriu al dlui Engel cu paragraful 1 al articolului 5.în concluzie, privarea de libertate a reclamantului de la 20 la 22 martie 1971 a survenit în alte condiţii decât cele prevăzute în acest paragraf.

B. Cu privire la încălcarea reclamată a articolelor 5 paragraful 1 şi 14 luate împreună

70. Potrivit memoriului reclamanţilor, pedepsele şi măsurile în cauză contraveneau, de

asemenea, articolului 5 paragraful 1 citit împreună cu articolul 14 care stipulează că:

„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţio­nală, avere, naştere sau orice altă situaţie".

1. De vreme ce unele din pedepsele şi măsurile de mai sus nu implicau nici un fel de privare de libertate (paragrafele 61, 62 şi 65), presupusa discriminare în legătură cu acestea nu ridică nici o problemă în relaţie cu articolul 14, întrucât nu a afectat exercitarea dreptului prevăzut la articolul 5 paragraful 1. Nu acelaşi lucru se poate spune în privinţa arestului provizoriu al dlui Engel şi nici în cazul transferului dlor Dona şi Schul la o unitate disci­plinară (paragrafele 63 şi 64).

72. Dnii Engel, Dona şi Schul contestă în primul rând diferenţele în tratamentul aplicat diverşilor militari. Conform articolelor 10 şi 44 ale Actului din 1903, arestul provizoriu impus sub forma arestului strict era executat de ofiţeri în adăposturile lor, în corturi sau cazărmi, în timp ce subofiţerii şi soldaţii erau încarceraţi (paragraful 20). în privinţa trans­ferului la o unitate disciplinară, numai soldaţii riscau această pedeapsă (articolele 3-5 ale Actului din 1903 şi paragrafele 16 şi 21).

Distincţia bazată pe gradul militar poate să contravină articolului 14. Enumerarea conţi­nută de această prevedere este ilustrativă şi nu exhaustivă, aşa cum o arată formulările „în special" şi „orice altă situaţie". în afară de aceasta, cuvântul „situaţie" este suficient de larg pentru a include şi categoria gradului. în plus, o distincţie în ceea ce priveşte maniera de execuţie a unei pedepse sau măsuri care provoacă privarea de libertate nu iese din acest motiv în afara sferei articolului 14, deoarece o asemenea distincţie nu poate decât să aibă reper­cusiuni asupra modului în care „exercitarea" dreptului instituit de articolul 5 paragraful 1 este asigurată. Asupra acestor două puncte, Curtea nu subscrie celor arătate de guvern, ci mai degrabă îşi exprimă acordul cu Comisia.

Curtea a luat la cunoştinţă faptul că legislaţia unui număr de state contractante pare să evolueze, chiar dacă în grade diferite, înspre o mai mare egalitate în sfera disciplinară între ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi. Actul olandez din 12 septembrie 1974 oferă un exemplu evident al acestei tendinţe. în special, prin abolirea arestului strict şi a transferului la unităţi disci­plinare, acest act pune capăt distincţiilor criticate de dnii Engel, Dona şi Schul.

Pentru a stabili dacă distincţiile de mai sus constituie o discriminare contrară articolelor 5 şi 14 luate împreună, trebuie avut totuşi în vedere momentul în care acestea erau în vigoare. Curtea va examina chestiunea în lumina hotărârii proprii din 23 iulie 1968 în cazul Belgian Linguistic.

Structura ierarhică inerentă armatei determină diferenţieri în privinţa gradului. în cores­pondenţă cu diversele grade sunt stabilite responsabilităţi diferite, care, la rândul lor, justifică anumite inegalităţi în privinţa tratamentului în sfera disciplinară. Asemenea inegalităţi sunt întâlnite în mod tradiţional în statele contractante şi sunt tolerate de legislaţia umanitară internaţională (paragraful 140 al raportului Comisiei: articolul 88 al Convenţiei de la Geneva din 12 august 1949 referitor la tratamentul prizonierilor de război). în această privinţă, Convenţia Europeană permite autorităţilor naţionale competente o marjă de apreciere considerabilă.

La momentul în discuţie, distincţiile atacate de cei trei reclamanţi îşi aveau echivalentul în sistemul legal intern din aproape toate statele contractante. Bazate pe un element obiectiv în sine, acela al gradului, aceste distincţii ar fi putut fi dictate de un scop legitim, respectiv păstrarea disciplinei prin metode potrivite fiecărei categorii de militari. în timp ce numai soldaţii riscau transferul la o unitate disciplinară, era clar că ei nu deveneau subiectul unor pedepse serioase care-i ameninţau pe ceilalţi membri ai Forţelor Armate, respectiv retrogra­darea, în privinţa încarcerării pe timpul arestului strict, legiuitorul olandez ar fi putut avea suficiente motive pentru a nu aplica această măsură ofiţerilor. în ansamblu, legiuitorul nu pare să fi abuzat în aceste circumstanţe de latitudinea lăsată lui de către Convenţie. Mai mult, Curtea nu consideră că principiul proporţionalităţii, aşa cum este definit în hotărârea sa citată anterior, din 23 iulie 1968, a fost încălcat în cazul de faţă.

73. Dnii Engel, Dona şi Schul obiectează în al doilea rând împotriva inegalităţilor de tratament între militari şi civili. în fapt, înşişi civilii supuşi prin natura ocupaţiei lor unui anumit sistem de disciplină nu pot primi în Olanda, pedepse analoage cu privările de libertate în discuţie. Totuşi, aceasta nu dă naştere nici unei discriminări incompatibile cu Convenţia, condiţiile şi cerinţele vieţii militare fiind prin natura lor diferite de cele ale vieţii civile (paragrafele 54 şi 57).

74. Astfel, Curtea constată că nu a existat nici o încălcare a articolelor 5 paragraful 1 şi 14 luate împreună.

C. Cu privire la încălcarea reclamată a articolului 5 paragraful 4

75. Pe lângă paragraful 1 al articolului 5, reclamanţii invocă paragraful 4 care prevede că:

„Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală".

76. Această chestiune apare numai în privinţa transferului dlor Dona şi Schul la o unitate disciplinară. Dl Engel nu a ridicat această chestiune, nici măcar din punct de vedere factual, cu referinţă la arestul său provizoriu; în privinţa altor pedepse sau măsuri contestate, acestea nu „lipsiseră" pe nimeni de „libertate prin arestare sau deţinere" (paragrafele 61-66).

77. Curtea aminteşte că transferul dlor Dona şi Schul la o unitate disciplinară survenea în urma „condamnării lor de către un tribunal competent", în sensul articolului 5 paragra­ful l(a) (paragraful 68). în timp ce articolul 5 paragraful 4 obligă statele contractante să înlesnească... dreptul la recurs într-o instanţă în cazul în care „decizia care privează o per­soană de libertate este o decizie luată de un corp administrativ", „nu există nici un indiciu că acelaşi principiu se aplică în cazul în care decizia este luată de o instanţă la încheierea procedurilor judiciare". „în cel din urmă caz", de exemplu, „în care o sentinţă cu închisoare este pronunţată după «condamnarea de către un tribunal competent» (articolul 5 paragraful l(a) al Convenţiei)", „revizuirea cerută de articolul 5 paragraful 4 este incorporată în decizie" (hotărârea De Wilde, Ooms şi Versyp din 18 iunie 1971...). Curtea, ca şi guvernul concluzionează aşadar că nu a existat nici o încălcare a articolului 5 paragraful 4 în cazul dlor Dona şi Schul.