FAPTE REFERITOARE LA PERSOANELE RECLAMANTE - Militari arestati abuziv - Engel si altii contra Olandei

FAPTE REFERITOARE LA PERSOANELE RECLAMANTE

Dl Engel

33. în martie 1971, dl Engel era sergent în armata olandeză. în fapt, locuia acasă după orele de program. Reclamantul era membru al Asociaţiei Recruţilor (VVDM), creată în 1966cu scopul de a proteja interesele recruţilor. Era recunoscută de guvern, luase parte la diversenegocieri în acest domeniu şi era formată din aproximativ două treimi din totalul celorrecrutaţi.Dl Engel era candidat la vicepreşedinţia VVDM şi la 12 martie a înaintat o cerere comandantului companiei sale pentru o învoire pentru data de 17 martie pentru a putea asista la o adunare generală la Utrecht la care urmau să aibă loc alegerile. El nu a menţionat totuşi că urma să candideze. Ulterior s-a îmbolnăvit şi a rămas acasă sub îngrijirea medicului, care i-a acordat o scutire medicală până în 18 martie şi i-a permis să iasă din casă pe 17 martie. în data de 16 martie, comandantul companiei a discutat cu comandantul batalionului şi a fost de acord să nu ia nici o decizie în privinţa cererii menţionate mai sus până când nu aveau informaţii suplimentare de la reclamant, care nu dăduse nici o înştiinţare despre absenţa sau întoarcerea sa. Totuşi, în ziua următoare s-a efectuat o verificare la domiciliul reclamantului şi s-a descoperit că acesta nu se afla acolo. în fapt, el plecase la adunarea VVDM unde fusese ales vicepreşedinte.

34. La 18 martie, dl Engel a revenit la unitate şi, în aceeaşi zi, comandantul unităţii sale1-a sancţionat cu patru zile de arest uşor pentru absenţa de la domiciliu în ziua precedentă.Reclamantul a considerat această pedeapsă ca o ingerinţă gravă în treburile sale personale prin faptul că decizia îl împiedica să se pregătească cum trebuie pentru examenul de doctorat la Universitatea din Utrecht, fixat pe 24 martie. Conform reclamantului, el ar fi încercat la 18 martie de mai multe ori să discute cu un ofiţer despre această chestiune, dar fără succes. Considerând că regulamentele militare conform cărora subofiţerii aveau dreptul să execute arestul uşor la domiciliu îi permiteau să părăsească unitatea, el a plecat din cazarmă seara şi a petrecut seara acasă. Totuşi, comandantul companiei 1-a sancţionat a doua zi cu trei zile de arest agravat pentru nesocotirea primei pedepse.Reclamantul, care tocmai fusese informat că începând cu 1 aprilie era retrogradat la gradul de soldat, a părăsit din nou cazarma seara şi a plecat acasă. El a fost arestat sâmbătă 20 martie de poliţia militară şi reţinut provizoriu în arest strict de aproximativ două zile, pe baza articolului 44 al Actului din 1903 (alineatul 26). La 22 martie, Comandantul companiei sale i-a aplicat o pedeapsă de trei zile de arest strict pentru nerespectarea celor două pedepse anterioare.

35. Executarea acestor pedepse a fost suspendată de o decizie ministerială pentru a per-mite reclamantului să-şi dea examenul de doctorat, pe care 1-a trecut la 24 martie 1971. Maimult, la 21, 22 şi 25 martie, dl Engel a depus plângeri la ofiţerul însărcinat cu contestaţiileîn legătură cu pedepsele impuse de comandantul companiei. La 5 aprilie, ofiţerul însărcinatcu contestaţiile a decis, după audierea părţilor, ca prima pedeapsă de patru zile arest uşor să fieredusă la o mustrare, a doua - de trei zile arest agravat - la trei zile arest uşor, iar a treia -de trei zile arest strict - la două zile arest strict. în ultimele două cazuri, decizia s-a bazat pefaptul câ pedepsele anterioare au fost reduse şi pe considerentul că reclamantul era evidentîntr-o stare de stres considerabil din cauza apropiatului examen. Ofiţerul însărcinat cu contes-taţiile a decis în continuare ca pedeapsa dlui Engel de două zile arest strict să fie consideratăa fi fost executată de la 20 la 22 martie, în timpul în care acesta se aflase sub arest provizoriu.

36. La 7 aprilie 1971, reclamantul a declarat apel la Curtea Militară Supremă împotrivadeciziei ofiţerului însărcinat cu contestaţiile bazându-se, inter alia, pe Convenţie în termenigenerali. Curtea Militară Supremă 1-a audiat pe reclamant şi a obţinut opinia AvocatuluiStatului pentru Forţele Armate. La 23 iunie 1971, după aproximativ trei luni de la datamăsurilor disciplinare în cauză, instanţa a confirmat decizia contestată. Hotărârea CurţiiMilitare Supreme se baza pe articolul 5 paragraful l(b) al Convenţiei şi considera că detenţiareclamantului era legală şi fusese impusă pentru a asigura îndeplinirea unei obligaţii pre-văzute de lege [„obligaţia" însemnând supunerea şi cooperarea în menţinerea disciplineimilitare].Reclamantul nu a beneficiat de asistenţa unei persoane cu pregătire juridică în nici un stadiu al procedurilor ; examinarea dosarului nu relevă dacă reclamantul a solicitat asemenea asistenţă.

Dl van der Wiel

37. în momentul înaintării plângerii sale Comisiei, dl van der Wiel era caporal în armata olandeză. în dimineaţa zilei de 30 noiembrie 1970, el s-a prezentat la program cu o întârziere de aproape 4 ore. Maşina i se defectase în timpul permisiei de la sfârşitul săptămânii şi reclamantul o dusese la reparat înainte de a se întoarce la unitate, în loc să ia primul tren spre unitate. Din acest motiv, în aceeaşi zi, comandantul în funcţie al companiei a impus reclamantului executarea unei pedepse de patru zile de arest uşor. în ziua următoare, coman­dantul a revizuit baza de decizie a pedepsei incluzând menţiunea că reclamantul nu a cerut în prealabil aprobarea comandantului pentru absenţa sa.

38. La 2 decembrie, reclamantul a făcut o plângere la ofiţerul însărcinat cu contestaţiile, invocând, inter alia, articolele 5 şi 6 ale Convenţiei. în acest sens, el a pretins că fusese privat de libertate printr-o decizie care, contrar cerinţelor articolului 5, nu fusese luată de o autoritate judecătorească; că, în plus, acest caz nu fusese audiat de un tribunal independent şi imparţial (articolul 6 paragraful 1); că nu avusese timp şi mijloace adecvate pentru a-şi pregăti apărarea (articolul 6 paragraful 3(b)) şi că nu avusese asistenţă legală (articolul 6 paragraful 3(c)).

39. La 18 decembrie, în urma respingerii la 16 decembrie a contestaţiei sale de către ofiţerul însărcinat cu contestaţiile, reclamantul a declarat recurs la Curtea Militară Supremă. La 17 martie 1971, Curtea Militară Supremă 1-a audiat pe reclamant, care a fost asistat de un avocat, sergentul Reintjes, şi a obţinut opinia Avocatului Statului pentru Forţele Armate. Instanţa a casat hotărârea ofiţerului care analizase contestaţia, dar a confirmat pedeapsa de patru zile arest uşor impusă reclamantului pe baza motivelor iniţiale stabilite la 30 noiembrie 1970.

în primul rând, Curtea Militară Supremă a considerat că articolul 6 al Convenţiei nu era aplicabil într-un caz care nu punea în discuţie nici determinarea unei acuzaţii penale şi nici determinarea unor drepturi sau obligaţii civile. Instanţa a făcut referire la definirea delictelor disciplinare militare conţinută de articolul 2 al Actului din 1903 (alineatul 15) şi a decis pe această bază că în mod clar procedurile disciplinare nu cad sub incidenţa articolului 6. în aceeaşi măsură, a considerat ca lipsit de substanţă argumentul reclamantului că, de vreme ce un recrut nu alesese jurisdicţia autorităţilor militare, orice măsură disciplinară impusă asupra lui avea de fapt un caracter penal.în privinţa plângerii bazate pe articolul 5, Curtea Militară Supremă a considerat că cele patru zile de arest uşor nu constituiau „privare de libertate". în schimb, a afirmat în conti­nuare că pedeapsa în discuţie era menită să „asigure îndeplinirea unei obligaţii prevăzute de lege", în conformitate cu sensul articolului 5 paragraful l(b).

40. La primul şi al doilea nivel de procedură, dl van der Wiel nu beneficiase de asistenţăjuridică, iar în faţa Curţii Militare Supreme asistenţa acordată a fost, conform practiciidescrise mai sus la paragraful 32, restrânsă la aspectele legale ale cazului.

DI de Wit

41. Dl de Wit era, la data plângerii adresate Comisiei, soldat în armata olandeză. La 22februarie 1971, el a fost pedepsit de comandantul companiei sale cu mutarea la o unitatedisciplinară pe o perioadă de trei luni pe motivul că la 11 februarie 1971 condusese într-omanieră iresponsabilă o maşină de teren, pe o suprafaţă accidentată, cu o viteză între 40 şi50 de km la oră; că nu îşi dusese imediat la îndeplinire misiunea, aceea de a prelua uncamion dintr-un anumit loc, făcând acest lucru numai după ce fusese oprit, întrebat ce ordineavea şi somat să le execute imediat; că, pe fondul unui comportament dezordonat şi al lipseide disciplină, fusese avertizat de posibilitatea de a fi mutat la o unitate disciplinară.

La 25 februarie, reclamantul a depus o plângere la ofiţerul însărcinat cu contestaţiile, reclamând, inter alia, încălcarea Convenţiei. La 5 martie, ofiţerul însărcinat cu contestaţiile 1-a audiat pe reclamant, care a fost asistat de soldatul Eggenkamp, avocat şi membru al comitetului central al VVDM, asistenţa fiind acordată pentru că reclamantul invocase Convenţia. Ofiţerul însărcinat cu contestaţiile a examinat şase martori, dintre care unul, şi anume soldatul de Vos, din partea reclamantului, confirmând apoi pedeapsa cu uşoare modi­ficări în privinţa motivelor acesteia. Ofiţerul a respins reclamaţiile referitoare la Convenţie, făcând trimitere la o decizie a Curţii Militare Supreme din 13 mai 1970.

La 11 martie, reclamantul a declarat recurs împotriva acestei decizii la Curtea Militară Supremă. în conformitate cu articolul 64 al Actului din 1903, acţiunile de recurs succesive ale unui reclamant aveau efectul suspendării executării pedepsei (paragraful 28). Curtea Militară Supremă i-a audiat pe reclamant şi pe consilierul său juridic menţionat mai sus şi a obţinut opinia Avocatului Statului pentru Forţele Armate. La 28 aprilie 1971, instanţa, fără a menţiona comportamentul anterior al reclamantului, a redus pedeapsa la douăsprezece zile de arest agravat, sentinţă care a fost apoi executată. Curtea Militară Supremă a considerat că, date fiind circumstanţele, mutarea la o unitate disciplinară pe o perioadă de trei luni era o pedeapsă prea severă.

42. Reclamantul a pretins că, în cazul său, citarea a doi alţi martori în favoarea sa, şianume soldaţii Knijkers şi Dokestijin, a fost împiedicată de fiecare dată. De asemenea, el s-aplâns că asistenţa juridică permisă a fost restrânsă la aspectele legale ale cazului.

Dl Dona şi dl Schul

43. Dl Dona era, la data plângerii adresate Comisiei, soldat în armata olandeză. Ca editoral unei publicaţii numitei/arma, publicată de VVDM la cazarma General Spoor din Ermelo,colaborase în special la pregătirea numărului 8 al ziarului, din septembrie 1971. Acţionândîn spiritul „Decretului privind distribuirea materialelor scrise", un decret ministerial din 21decembrie 1967, ofiţerul comandant al cazărmii a interzis provizoriu distribuirea acestuinumăr, al cărui cuprins îl considera incompatibil cu disciplina militară.

La 28 septembrie, doi ofiţeri au constituit o comisie, conform instrucţiunilor ofiţerului comandant, pentru a se ocupa de anchetarea apariţiei ediţiei în discuţie. Comisia 1-a audiat, printre alţii, şi pe reclamant.

La 8 octombrie 1971, reclamantul a fost condamnat de superiorul său la trei luni într-o unitate disciplinară pentru a fi luat parte la publicarea şi distribuirea unui material scris ducând la subminarea disciplinei. Decizia se baza pe articolul 2 alineatul 2 al Actului din 1903 coroborat cu primul alineat al articolului 147 din Codul penal militar care prevede că:

„Orice persoană care, cu ajutorul unui semnal, semn, prin pantomimă, discurs, cântec, scriere sau ilustraţie, caută să submineze disciplina forţelor armate sau care, având ştiinţă de conţi­nutul scrierii sau ilustraţiei, o răspândeşte, expune, afişează sau deţine mai multe exemplare cu scopul de a le distribui este pasibilă de o pedeapsă cu închisoarea de până la trei ani".

Intitulat „Legea celor puternici", articolul incriminat din nr. 8 al Alarmei făcea aluzie la o demonstraţie care avusese loc în Ermelo la 13 august 1971 la iniţiativa comitetului executiv al VVDM Potrivit dlui van der Schans, demonstraţia luase sfârşit aproape imediat, deoarece demonstranţii se întorseseră în cazărmi ca urmare a promisiunii ofiţerului coman­dant că, dacă fac acest lucru, nu vor urma nici un fel de sancţiuni disciplinare. Cu toate acestea, s-a susţinut că unii dintre soldaţii participanţi la incident au fost transferaţi curând după aceea.

Pasajele din articol care au dus la impunerea pedepsei disciplinare din 8 octombrie sunt următoarele:

1. „A fost odată un general Smits care le scrie «inferiorilor» săi «voi face totul pentru a nu vă lăsa să încălcaţi LEGEA!». Dar chiar acest general e vinovat de transferul lui Daalhuisen şi Duppen. Totuşi, după cum ştiţi, nu se poate niciodată ca măsurile luate să poarte masca unei pedepse. Cât de devotat legii este generalul - atâta vreme cât îi convine" ;
2. „...pe lângă pedepsele obişnuite, şefii armatei au la dispoziţie o serie completă de alte măsuri - din care transferul este numai una - pentru a reduce la tăcere soldaţii. Această situaţie nu ia sfârşit prin interpelări în Parlament - asta îi face cel mult mai atenţi. Ia sfârşit numai atunci când aceşti oameni, care numai prin pedeapsă şi intimidare îşi pot dovedi autoritatea, vor fi nevoiţi să-şi caute un serviciu normal".

44. Decizia care ordona mutarea reclamantului la o unitate disciplinară se referea la extrasele citate mai sus. Mai mult, decizia lua în consideraţie anumite circumstanţe agravante: dl Dona colaborase la publicarea numărului 6 al ziarului, care fusese de asemenea interzis pe baza „Decretului privind distribuirea materialelor scrise" pe motivul unui conţinut discu­tabil ; în plus, luase parte la demonstraţia de la Ermelo şi, în particular, publicase în legătură cu aceasta un pamflet pentru care primise în 13 august 1971 o pedeapsă de arest strict.

45. Dl Schul, soldat în armata olandeză la data plângerii adresate Comisiei, era, de ase­menea, redactor al publicaţiei Alarma. Faptele referitoare la cazul său sunt identice cu cele ale cazului dlui Dona, cu excepţia că pedeapsa sa se ridica iniţial la mutarea pentru o peri­oadă de patru luni la o unitate disciplinară datorită circumstanţelor agravante ale participării sale la publicarea unui Buletin informativ pentru noii recruţi, a cărui distribuire a fost interzisă din cauza conţinutului negativ.

46. încă de la data de 8 octombrie 1971, cei doi reclamanţi şi-au exprimat intenţia de a-şi contesta pedepsele. Potrivit propriilor susţineri, li s-a cerut să se abţină de la publicarea oricăror materiale pe durata procedurilor. Guvernul a afirmat că cei doi au fost doar rugaţi să nu publice alte articole care tindeau să submineze disciplina militară. Reclamanţii au replicat Curţii Militare Supreme că nu avuseseră nici cea mai mică intenţie să scrie asemenea articole şi că accentuaseră acest lucru în 28 septembrie 1971 în faţa comisiei de anchetă. Potrivit raportului acesteia, dl Dona declarase că scopul său nu era în nici un caz să scrie articole care să fie interzise, iar dl Schul a declarat: „Când realizăm pamflete de acest fel, intenţia noastră nu este ca ele să fie interzise. Intenţia este ca ele să fie citite. Riscul ca ele să fie interzise este mare".

în aceste condiţii, reclamanţii au refuzat să facă angajamentul propus, după care au fost amândoi puşi sub arest agravat [...].

47. Reclamanţii au formulat plângeri împotriva pedepselor, iar ofiţerul însărcinat cu rezol­varea acestora a confirmat pedepsele la 19 octombrie, modificând numai temeiul acuzaţiei în cazul dlui Dona. Ofiţerul respectiv a respins argumentele reclamanţilor, inclusiv pe cele care făceau referire la articolele 5, 6 şi 10 ale Convenţiei. în legătură cu articolele 5 şi 6, a făcut referire la o hotărâre a Curţii Militare Supreme din 13 mai 1970. Ofiţerul însărcinat cu contestaţiile a specificat şi faptul că reclamanţii trebuiau să rămână în custodie provizorie în conformitate cu articolul 20 al Actului din 1903.

48. Reclamanţii au declarat recurs la Curtea Militară Supremă, dl Schul la 21 octombrie şi dl Dona în ziua următoare, invocând articolele 5, 6 şi 10 ale Convenţiei.

[...] Plângerile succesive şi recursurile reclamanţilor au dus la suspendarea mutării lor la unităţi disciplinare, dar nu şi a custodiei provizorii (paragraful 28).

La 27 octombrie 1971, Curtea Militară Supremă a ordonat eliberarea reclamanţilor după ce aceştia au promis că accepta hotărârea instanţei asupra fondului cauzei, că o vor respecta în viitor şi, în timp ce procedurile erau in curs, că se vor abţine de la orice activitate legată de compilarea şi distribuirea de material scris al cărui conţinut ar putea fi considerat ca fiind în contradicţie cu disciplina militară. Potrivit reclamanţilor, acest angajament a fost luat numai in extremis, din moment ce nu exista nici o modalitate legală de a pune capăt custodiei provizorii.

Ca şi dl de Wit, reclamanţii au fost asistaţi în faţa Curţii Militare Supreme de soldatul Eggenkamp, care nu putea să se ocupe decât de aspectele juridice ale cazului (paragrafele 41 şi 42),

49. La 17 noiembrie 1971, Curtea Militară Supremă a confirmat mutarea pentru trei lunia dlui Dona la o unitate disciplinară, a redus termenul dlui Senul de la patru la trei luni şi amodificat uşor temeiurile pedepselor în ambele cazuri. Argumentele reclamanţilor au fostrespinse ca nefondate. Menţionând, în ambele cazuri, comportamentul şi condamnările dintrecut, Curtea Militară Supremă a reţinut în mod special că aceştia participaseră anterior lapublicarea şi distribuirea de materiale scrise interzise pe baza decretului din 21 decembrie1967 (paragrafele 44 şi 45). în fixarea pedepsei, instanţa a considerat aceşti factori ca fiindrelevanţi pentru purtarea lor în general.

Curtea Militară Supremă s-a ocupat apoi de referirile reclamanţilor la articolele 5,6 şi 10 ale Convenţiei, pe care, de asemenea, le-a respins.

Cu privire la articolul 5, Curtea Militară Supremă a susţinut că obligaţia de a servi într-o unitate disciplinară nu constituia „privare de libertate". în schimb, adoptând un raţionament asemănător cu ce! al hotărârii asupra recursului dlui Engel (paragraful 36), instanţa a consi­derat că pedepsele în discuţie erau justificate din perspectiva articolului 5 paragraful l(b).

în privinţa articolului 6 paragraful 1, Curtea Militară Supremă a considerat că procedurile disciplinare legate de publicarea Alarmei nu implicaseră determinarea nici a vreunui „drept civil", precum libertatea de exprimare, nici a vreunei „acuzaţii penale"; asupra ultimei chestiuni, instanţa şi-a bazat decizia pe temeiuri similare celor din decizia la apelul dlui van der Wiel (paragraful 39).

Reclamanţii au susţinut, de asemenea, că măsurile luate împotriva lor interferau cu dreptul lor la libertatea de exprimare. în această privinţă, Curtea Militară Supremă s-a bazat pe paragraful 2 din articolul 10; în opinia sa, restricţiile reclamate fuseseră necesare într-o societate democratică pentru prevenirea dezordinii [...].

în sfârşit, reclamanţii au mai susţinut că punerea lor în custodie provizorie venea în contradicţie cu articolul 5 paragraful l(c) al Convenţiei şi din acest motiv au cerut com­pensări pe baza articolului 5 paragraful 5. Curtea Militară Supremă a susţinut că nu avea competenţa de a examina şi de a decide asupra unei asemenea cereri.

50. La câteva zile după respingerea recursurilor, dnii Dona şi Schul au fost trimişi pentru executarea pedepsei la cazarma disciplinară din Nieuwersluis. Nu li s-a permis să părăsească această unitate în prima lună; mai mult, amândoi erau închişi într-o celulă în timpul nopţii.

1. Pe fundalul faptelor referitoare la dnii Dona şi Schul se constata escaladarea unei stări conflictuale între guvern şi VVDM. La mijlocul lunii august 1971, spre exemplu, avusese loc demonstraţia de la Ermelo, menţionată mai sus la paragraful 43. Reclamanţii au arătat că anterior pedepsirii lor, în special între 1 ianuarie şi 20 octombrie 1971, ministrul Apărării decretase interzicerea unui mare număr de publicaţii ale VVDM. în plus, alţi militari, redactori ai publicaţiilor asociaţiei, primiseră pedepse în proceduri penale sau disciplinare -arest agravat, amenzi şi, în unul din cazuri, detenţie militară (articolul 6 alineatul 3 din

Codul penal militar) - pentru scrierea şi distribuirea de materiale în măsură să submineze disciplina militară în termenii articolului 147 din Codul penal militar.

După apariţia unui ordin ministerial, datat 19 noiembrie 1971, deci ulterior măsurilor reclamate în cauză, toate cazurile implicând o posibilă încălcare a articolului 147 din Codul penal militar au fost trimise curţilor penale militare (paragraful 14) şi nu autorităţilor disci­plinare. „Decretul privind distribuirea materialelor scrise" din 21 decembrie 1967, menţionat mai sus la paragraful 43, a fost abrogat la 26 noiembrie 1971.