Mitrea contra Romaniei - Reincadrare pe acelasi post dupa concediere Despagubiri Recurs in anulare
| Comentarii |
|
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 29 iulie 2008
în Cauza MITREA împotriva României
(Cererea nr. 26105/03)
Strasbourg
DEFINITIVĂ la 01.12.2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
ÎnCauza Mitrea împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), deliberând în cadrul unui complet format din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Ann Power, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier al secţiei,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 8 iulie 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 26105/03, introdusă împotriva României, prin care un cetăţean român, dl. Augustin Mitrea (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 11 iulie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ("Convenţia").
2. Reclamantul a fost reprezentat de domnul Vasile Florin Fericean, avocat în Baia Mare. Guvernul român ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 6 noiembrie 2007 Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea privind pretinsa încălcare a dreptului reclamantului la un proces corect prin anularea, într-un recurs extraordinar, a unei decizii definitive şi executorii în favoarea sa. Ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună (art. 29 alin. 3).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
4. Reclamantul s-a născut în 1934 şi locuieşte în Baia Mare.
A. Proceduri împotriva I.W.
1. La 1 aprilie 2002 Tribunalul Judeţean din Maramureş a dispus unei companii I.W., fostul angajator al reclamantului, să-l reintroducă în postul său şi să-i plătească despăgubiri. Această decizie a devenit definitivă.
Cu toate acestea, la 30 septembrie 2002 aceeaşi Curte a admis cererea companiei I.W. şi a anulat decizia din 1 aprilie 2002 (contestaţie în anulare). A procedat apoi la reexaminarea cauzei şi a respins acţiunea iniţială a reclamantului.
Decizia din 30 septembrie 2002 a fost dată la 28 octombrie 2002 şi redactată la 30 octombrie 2002. Conform regulilor procedurale, aceasta nu a fost notificată părţilor.
2. La 18 decembrie 2002 reclamantul a solicitat Procurorului general să facă o cerere la Curtea Supremă de Justiţie pentru o revizuire care să anuleze decizia din 30 septembrie 2002 (recurs în anulare). La 20 martie 2003, Procurorul general a refuzat să admită cererea reclamantului.
B. Proceduri împotriva companiei M.
3. Într-o decizie din 3 februarie 2000, care a fost aprobată printr-o decizie definitivă a Tribunalului Judeţean din Maramureş la 18 mai 2000, s-a dispus angajatorului anterior al reclamantului, o societate denumită M., să pună reclamantului la dispoziţie cartea de muncă şi să-i plătească acestuia 100.000 lei vechi (ROL) cu titlul de cheltuieli de judecată.
4. La o dată nespecificată, reclamantul a depus o cerere la Tribunalul Judeţean din Baia Mare pentru a cere executarea acestei decizii. În apărarea sa, M. a susţinut că nu mai deţinea cartea de muncă a reclamantului şi că doar cel mai recent angajator (I.W.) era îndreptăţit să elibereze o copie.
5. La 15 februarie 2002 cererea a fost respinsă. Instanţa a constatat, în special, că faptele cauzei confirmau că era din punct de vedere obiectiv imposibil ca M. să elibereze cartea de muncă a reclamantului, de vreme ce documentul nu se mai afla în posesia sa.
6. Recursul reclamantului a fost admis de către Tribunalul Judeţean Maramureş într-o decizie definitivă din 17 iunie 2002, modificată la 12 septembrie 2002. Curtea a impus o penalizare zilnică companiei M. de 350.000 lei vechi începând cu 3 februarie 2000 până la executare şi a dispus acesteia să plătească reclamantului suma de 5.712.000 cu titlul de cheltuieli de judecată. După ce a observat argumentele folosite de prima instanţă pentru a decide în favoarea debitorului, curtea de apel a declarat anume că:
“În măsura în care o hotărâre irevocabilă a dispus [lui M.] să-i elibereze reclamantului cartea sa de muncă, impedimentele pentru respectare menţionate de tribunalul de primă instanţă sunt irelevante.”
7. La 10 martie 2003 M. a depus la Tribunalul Judeţean din Maramureş o cerere de anulare (contestaţie în anulare) a deciziei din 17 iunie 2002, pe motivul că Tribunalul Judeţean nu examinase dovezile care-i confirmau incapacitatea sa de a se conforma.
8. Reclamantul a susţinut că M. nu avea locus standi pentru a solicita o anulare, de vreme ce procedura de recurs extraordinar era disponibilă doar părţii care depusese apelul ordinar. Acesta susţinea de asemenea că cererea trebuia să fie respinsă de vreme ce M. invocase aceleaşi motive ca şi mai înainte în primă instanţă şi la curtea de apel.
9. Într-o decizie definitivă din 26 martie 2003, Tribunalul Judeţean din Maramureş, reunit într-un complet diferit faţă de cel din 17 iunie 2002, a admis cererea, şi a anulat hotărârea definitivă din 17 iunie 2002 pe fond şi decizia din 12 septembrie 2002 modificând-o. În consecinţă, a respins apelul reclamantului şi a confirmat hotărârea din 15 februarie 2002. Părţile relevante ale deciziii au următorul cuprins:
“Contestaţia [în anulare] a fost depusă de [M.], care era pârâtă în procedura de apel, în termenul stabilit de Articolul 313 din Codul de Procedură Civilă...
Curtea consideră că Articolul 318 din Codul de Procedură Civila este aplicabil, întrucât Curtea de apel a comis o eroare materială, şi anume o eroare materială evidentă realizată prin omiterea elementelor importante sau a informaţiilor din dosar care aveau o influenţă asupra hotărârii adoptate.
La examinarea temeiurilor apelului, curtea ar fi trebuit să ia în considerare dovezile, şi anume, toate elementele care confirmau incapacitatea de a se conforma deciziei, anume lipsa cărţii de muncă a reclamantului. Concluzia instanţei că acele impedimente sunt irelevante contrazic evidenţa.”
II. DREPTUL INTERN APLICABIL
10. Articolul 318 din codul de procedură civilă defineşte o “eroare materială” ca unul dintre motivele de anulare a unei hotărâri definitive printr-o cerere de anulare (contestaţie în anulare). Acest Articol susţine după cum urmează, în măsura în care acestea sunt relevante:
Articolul 318
“Hotărârile pronunţate de un tribunal de ultimă instanţă pot fi de asemenea contestate prin intermediul unei cereri în anulare atunci când hotărârea s-a întemeiat pe o eroare materială...”
ÎN DREPT
I. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL 1 DIN CONVENŢIE
11. Reclamantul a reclamat anularea hotărârilor definitive din 1 aprilie 2002 şi din 17 iunie 2002 şi faptul că procedurile au fost incorecte, întrucât apelurile extraordinare fuseseră admise deşi nu respectau criteriile de admisibilitate. Acesta a invocat Articolul 6 alineatul 1 din Convenţie care, în măsura în care acesta este relevant, prevede următoarele:
“ Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (…) de către o instanţă (…) care va hotărî fie
asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…).”
A. Admisibilitatea
1. Proceduri împotriva I.W.
12. Curtea reiterează faptul că scopul limitei termenului de şase luni prevăzută de Articolul 35 este acela de a promova certitudinea legală prin asigurarea faptului că acele cauze care ridică probleme conform Convenţiei sunt tratate într-un interval de timp rezonabil şi că deciziile din trecut nu rămân mereu contestabile. Regula acordă de asemenea eventualului reclamant timpul necesar spre a reflecta dacă să depună o cerere şi, dacă da, să decidă asupra cererilor specifice şi a argumentelor de prezentat (vezi, printre altele, Worm împotriva Austriei, hotărârea din 29 august 1997, Rapoarte cu privire la Decizii şi Hotărâri 1997-V, p. 1534, la p. 1547, alineatele 32-33).
13. Curtea constată că procedurile împotriva I.W. s-au încheiat prin decizia definitivă din 30 septembrie 2002. Deşi nu este posibilă stabilirea datei la care această decizie a devenit disponibilă părţilor, Curtea constată că cel târziu la 18 decembrie 2002 reclamantul trebuie să fi cunoscut conţinutul acestei hotărâri. La data respectivă, acesta a cerut Procurorului General să depună recurs împotriva ei. Rezultă că, prin depunerea acestei cereri la 11 iulie 2003, reclamantul nu a respectat cerinţa privind termenul de şase luni stabilit în Convenţie.
14. În consecinţă, această parte a cererii a fost introdusă în afara termenului legal şi trebuie să fie respinsă conform art. 35 alineatele 1 şi 4 din Convenţie.
2. Proceduri împotriva M.
15. Curtea constată că această parte a cererii nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul Articolului 35 alineatul 3 din Convenţie. Observă în continuare că nu este inadmisibilă din nici un alt motiv. Prin urmare trebuie să fie declarată admisibilă.
B. Pe fond
1. Susţinerile părţilor
16. Guvernul a susţinut că mai multe aspecte disting acest caz de Brumărescu împotriva României ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999 VII) şi de Androne împotriva României (nr. 54062/00, 22 decembrie 2004), unde Curtea constatase că anularea unei decizii definitive încălcase dreptul reclamantului la un proces echitabil. Aceasta a subliniat că nici un funcţionar de stat nu intervenise în cauză, întrucât apelul extraordinar fusese depus în mod direct la instanţe de către pârât.
În plus, termenele limită pentru depunerea cererii erau stipulate în mod clar şi au fost respectate. În sfârşit, instanţa care a examinat apelul extraordinar era aceeaşi cu cea care pronunţase decizia definitivă, şi nu una superioară care să exercite o autoritate de supervizare.
17. Guvernul a susţinut că eroarea materială comisă şi anume faptul că se trecuseră cu vederea unele dovezi importante, fusese o eroare procedurală foarte gravă care dusese la o soluţie greşită a cauzei.
18. Reclamantul a susţinut că Tribunalul Judeţean examinase aceleaşi argumente atât în apelul ordinar cât şi în cel extraordinar şi reitera că din punctul său de vedere compania nu avea locus standi pentru a depune cererea de anulare.
2. Aprecierea Curţii
19. Curtea reiterează că, conform jurisprudenţei sale consacrate, dreptul la un proces echitabil înaintea unui tribunal, după cum este garantat de Articolul 6 alineatul 1 trebuie să fie interpretat în conformitate cu Preambulul la Convenţie, care prevede, printre altele, că statul de drept face parte din patrimoniul comun al Statelor Contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept este principiul certitudinii legale, care impune, inter alia, ca în cazurile în care instanţele au soluţionat definitiv o problemă, hotărârea acestora să nu mai fie pusă sub semnul întrebării (Brumărescu, citat mai sus, alineatul 61).
20. Certitudinea legală presupune respect pentru principiul res judicata (ibid., alineatul 62), adică principiul caracterului definitiv al deciziilor. Acest principiu subliniază că nici o parte nu are dreptul să solicite revizuirea unei decizii definitive şi obligatorii doar în scopul de a obţine o rejudecare şi o nouă decizie în speţă. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui să fie exercitată pentru a corecta erorile de judecată şi erorile judiciare, dar nu pentru a face o reexaminare. Revizuirea nu ar trebui să fie tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate a existenţei a două puncte de vedere asupra subiectului nu este un temei pentru re-examinare. O abatere de la acest principiu este justificată doar atunci când este necesară prin circumstanţele unui caracter substanţial şi imperios. (vezi Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52854/99, alineatul 52, CEDO 2003 IX).
21. Cu toate acestea, cerinţele unei certitudini legale nu sunt absolute. Curtea însăşi recomandă uneori redeschiderea procedurilor drept cea mai potrivită măsură reparatorie atunci când procedurile interne nu au satisfăcut cerinţele Articolului 6 (vezi, printre altele, Lungoci împotriva României, nr. 62710/00, alineatul 56, 26 ianuarie 2006).
În orice caz, puterea de a lansa şi de a realiza o revizuire de supervizare ar trebui să fie exercitată de autorităţi pentru a atinge, în măsura maximă posibilă, un echilibru corect între interesele aflate în joc (vezi, mutatis mutandis, Nikitin împotriva Rusiei, nr. 50178/99, alineatul 57, CEDO 2004 VIII).
22. În cele din urmă, Curtea constată că, în contextul revizuirii de supervizare rusă, Comitetul de Miniştri exprima o preocupare deosebită faţă de faptul că aceeaşi instanţă a acţionat în mod consecutiv ca o instanţă de casaţie şi ca una extraordinară în aceeaşi cauză şi sublinia că instanţei ar trebui să i se permită să rectifice toate lipsurile deciziilor tribunalelor inferioare într-un singur set de proceduri astfel încât recursul ulterior la apelul extraordinar să devină cu adevărat excepţional, dacă este necesar (rezoluţia Interimară ResDH (2006), citată în Nelyubin împotriva Rusiei, nr. 14502/04, alineatul 17,
2 noiembrie 2006).
23. Revenind la faptele din cauza de faţă, Curtea constată că decizia definitivă şi irevocabilă din 17 iunie 2002 s-a pronunţat în favoarea reclamantului şi a considerat că argumentele invocate de debitor şi acceptate de prima instanţă pentru a justifica neexecutarea erau irelevante. Cu toate acestea, acelaşi tribunal a admis apelul extraordinar pe motiv că tribunalul de ultimă instanţă nu luase în considerare acele dovezi.
24. Pe baza tuturor materialelor aflate în posesia sa şi în măsura în care Curtea este competentă să examineze procedurile interne, se constată că acestea nu prezintă nici o aparenţă de caracter arbitrar în felul în care tribunalele ordinare au tratat cazul, astfel încât să se justifice redeschiderea procedurilor (vezi García Ruiz împotriva Spaniei [GC], nr. 30544/96, alineatul 28, CEDO 1999 I, şi Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei decizia din 19 decembrie 1997, Rapoartele 1997 VIII, p. 2955, alineatul 31; vezi de asemenea paragraful 25 de mai sus).
În ciuda susţinerii contrarii a Guvernului, Curtea consideră că această situaţie este un caz tipic pentru existenţa unor diferite puncte de vedere al tribunalelor cu privire la admisibilitatea şi la relevanţa dovezilor aduse, care, în cazul de faţă, nu justifică anularea unei hotărâri definitive şi obligatorii.
25. În plus, reţinând circumstanţele cauzei, Curtea nu consideră că cererea de revizuire extraordinară ce fusese depusă direct de una dintre părţi are o importanţă prea mare, întrucât, în opinia sa, instanţa internă a folosit oportunitatea creată de acea cerere pentru a reexamina dovezile şi pentru a anula decizia definitivă şi obligatorie (vezi de asemenea, mutatis mutandis, Androne, alineatele 17 şi 19, citată mai sus). Pentru acelaşi motiv, Curtea nu va examina mai departe susţinerea reclamantului conform căreia compania nu deţinea locus standi pentru apelul extraordinar.
26. Considerentele de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curţii să conchidă că, prin admiterea anulării deciziei definitive din 17 iunie 2002 (după cum a fost modificată la 12 septembrie 2002), autorităţile nu au ajuns la un echilibru echitabil între interesele aflate în joc şi astfel a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil.
În consecinţă, Articolul 6 alineatul 1 din Convenţie a fost încălcat.
II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
31. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
« În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
A. Daune
27. La 24 martie 2008 reclamantul a solicitat 32.693 euro (EUR) cu titlu de daune pecuniare, reprezentând amenda zilnică impuse de decizia definitivă din 17 iunie 2002 pentru perioada dintre 3 februarie 2000 şi 31 martie 2008. Acesta a solicitat de asemenea 31.538 euro cu titlu de daune nepecuniare.
În cele din urmă, a făcut cereri suplimentare pentru daunele pretins suferite ca urmare a anulării deciziei definitive din 1 aprilie 2002.
28. Guvernul a arătat ca debitorul în cauză este o societate privată, iar Statul nu ar trebui să fie considerat responsabil pentru neachitarea de către societatea M., în măsura în care unica obligaţie a statului în speţă este aceea de a asigura creditorului un mecanism eficient de executare. În plus, acesta a reiterat că singura pretenţie ridicată de reclamant era aceea în baza Articolului 6 alineatul 1, şi că nici o problemă legată de drepturile de proprietate nu fusese comunicată Guvernului.
În final, acesta a considerat că nu exista nici o legătură cauzală între cererile depuse la Curte şi pretinsele daune nepecuniare, şi a afirmat că reclamaţiile cu acest titlu erau în orice caz excesive.
29. Curtea constată că a decis deja că o amendă similară cu cea impusă companiei M. în cauza de faţă nu poate fi pusă direct în aplicare, întrucât partea interesată trebuie să solicite cuantificarea acesteia la instanţele interne, în baza daunelor suferite în mod real (vezi Gavrileanu împotriva României, nr. 18037/02, alineatul 66, 22 februarie 2007). Curtea nu poate specula rezultatul acestor proceduri. Prin urmare respinge această cerere.
30. Pe de altă parte, consideră că reclamantul a suportat daune nepecuniare şi îi acordă 3.000 euro cu acest titlu.
B. Costuri şi cheltuieli de judecată
31. Reclamantul a revendicat de asemenea suma de 1.183 euro pentru onorarii şi taxe de timbru şi 317 euro pentru costuri de traducere, editare şi copiere. Acesta a informat Curtea că nu a reuşit să prezinte facturi, întrucât nu a păstrat chitanţele pentru costurile suportate pe perioada procesului. Acesta a transmis facturi pentru plata, la 24 martie 2008, a 1.000 lei noi (RON) pentru traduceri şi 84 RON pentru timbre poştale.
32. Guvernul a afirmat că reclamantul nu dovedise că aceste costuri fuseseră suportate în mod real şi a subliniat că, din acelaşi motiv, cele două facturi nu puteau fi luate în considerare de către Curte.
33. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor şi cheltuielilor în măsura în care a fost demonstrat că acestea au fost suportate în mod real şi necesar şi sunt rezonabile din punct de vedere al cuantumului. În cauza de faţă, Curtea constată că cele două facturi sunt din data de 24 martie 2008, aceasta fiind data la care observaţiile reclamantului au fost transmise Curţii. Aceste costuri au fost probabil suportate în legătură cu procedurile curente. Prin urmare, ţinând cont de informaţiile aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde suma de 500 euro pentru acoperirea costurilor de orice gen.
C. Majorări de întârziere
39. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei procente.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:
1. Declară cererea cu privire la anularea deciziei definitive din 17 iunie 2002 (modificată la 12 septembrie 2002) admisibilă, iar restul cererii inadmisibil;
2. Hotărăşte că a avut loc o încălcare a Articolului 6 alineatul 1 din Convenţie;
3. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie:
(i) suma de 3.000 euro (trei mii euro) plus orice sumă putând fi datorată cu titlul de daune nepecuniare; şi
(ii) suma de 500 euro (cinci sute euro) plus orice sumă putând fi datorată pentru costuri şi cheltuieli
b) că aceste sume vor fi convertite în moneda statului pârât, la cursul aplicabil la data achitării;
c) că începând cu data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei procente;
4. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru restul.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la data de 29 iulie 2008, în aplicarea art. 77 alineatele 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Santiago Quesada, Josep Casadevall,
Grefier Preşedinte
| ← Marian Niţă contra României - Condamnare in urma unui recurs... | Conif contra Romaniei - Nulitate contract de brokeraj Penalitati... → |
|---|
