Rusu si altii contra Romaniei - Actiune de repunere in posesie imobil Nationalizare ilegala
| Comentarii |
|
SECŢIA A TREIA
CAUZA RUSU ŞI ALŢII împotriva ROMÂNIEI
(Cererea nr. 4198/04)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
19 iulie 2007
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile prevăzute de articolul 44 § 2 din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
Încauza Rusu şi alţii contra României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită într-un complet format din:
Dl. B.M. ZUPANČIČ, Presedinte,
Dl. C. BÎRSAN,
D-na E. FURA-SANDSTRÖM,
D-na A. GYULUMYAN,
Dl. E. MYJER,
Dl. DAVID THÓR BJÖRGVINSSON,
D-na I. ZIEMELE, judges,
si Dl. S. QUESADA, Grefier al Secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 28 iunie 2007,
A pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 4198/04) îndreptată împotriva României depusă la Curte conform Articolului 34 din Convenţia de Protecţie a Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale ale Omului (“Convenţia”) de trei cetăţeni Români, d-na Gabriela Rusu, d-na Maria Băjenaru şi d-na Ioana Poenaru (“reclamantele”), la 13 decembrie 2003.
2. Guvernul României (“Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul acestuia, d-na Ruxandra Paşoi, Co-agent al Guvernului României pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
3. La 27 februarie 2006 Curtea a decis sa comunice cererea Guvernului. Conform prevederilor Articolului 29 § 3 din Convenţie, aceasta a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeiul cauzei.
FAPTELE
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
4. Reclamantele s-au născut în 1948, 1955 şi 1976 respectiv, şi locuiesc în Oradea.
5. În 1950, clădirea cu două etaje şi terenul aferent situate în Bucureşti, str. W. Filderman nr. 1, proprietatea părinţilor reclamantelor, au fost luate în posesie de Stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 cu privire la naţionalizare.
6. La 13 aprilie 1999 acţiunea reclamantelor de repunere în posesie cu privire la imobil a fost admisă parţial printr-o o sentinţă, investită cu formulă executorie, care a statuat că naţionalizarea clădirii fusese ilegală şi a ordonat autorităţilor administrative să restituie clădirea şi terenul aferent reclamantelor, cu excepţia unei garsoniere de la etajul al doilea, vândută de părinţii reclamantelor în 1945.
7. Deşi deţineau o hotărâre judecătorească de recunoaştere a dreptului lor de proprietate, reclamantele nu au reuşit să recapete posesia apartamentului nr. 1 deoarece Statul îl vânduse împreună cu terenul aferent chiriaşilor, în baza Legii nr. 112/1995.
8. La 11 octombrie 1999 reclamantele au solicitat instanţei de judecată să constate că vânzarea de către Stat era nulă. Ele considerau că, dat fiind că naţionalizarea fusese ilegală, Statul nu era proprietarul de drept şi, ca urmare, acesta nu putea să fi vândut legal nici o parte din clădire.
9. La 12 septembrie 2000, Tribunalul Bucureşti, printr-o hotărâre definitivă, a respins cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare sub motiv că reclamantele au introdus acţiunea de recuperare a posesiei după vânzarea apartamentului nr. 1 de Stat iar chiriaşii erau cumpărători de bună credinţă. Tribunalul nu a acordat nici o compensaţie reclamantelor.
10. Pe 28 iunie 2001 Tribunalul Bucureşti a admis printr-o hotărâre definitivă acţiunea reclamantelor de a li se recunoaşte dreptul de proprietate pentru întregul imobil.
11. La 13 februarie 2002 reclamantele au cerut despăgubire pentru vânzarea apartamentului nr. 1 în temeiul Legii nr. 10/2001 cu privire la bunurile imobiliare preluate în mod nelegal de Stat. Până în prezent, ele nu au primit nici o despăgubire.
12. La 16 mai 2002 Curtea de Apel Bucureşti, printr-o hotărâre definitivă, a respins acţiunea reclamantelor de recuperare a posesiei apartamentului nr. 1, considerând ca deşi reclamantele erau proprietarele de drept ale imobilului, vânzarea s-a efectuat de bună credinţă şi deci chiriaşii nu puteau fi evacuati.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
13. Prevederile legale şi jurisprudenţa pertinente sunt descrise în hotărârile Străin şi alţii contra României (nr. 57001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru contra României (nr. 63252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005), Porteanu contra României (nr. 4596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006), şi Radu contra României (nr. 13309/03, § 18-20, 20 iulie 2006).
ÎN DREPT
I. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 1
14. Reclamantele au pretins că vânzarea de către Stat a apartamentului nr. 1 şi a terenului aferent unei terţe părţi, pentru care ele nu a primit nici o despăgubire, a reprezentat o încălcare a Articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:
« Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale de drept internaţional.
Prevederile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a promulga legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi. »
A. Admisibilitatea
15. Curtea reţine că această plângere nu este în mod evident nefondată în contextul semnificaţiei Articolului 35 § 3 din Convenţie. Reţine de asemenea ca nu este inadmisibilă din nici un alt motiv. Ca urmare trebuie declarată admisibilă.
B. Fond
16. Guvernul, după ce a specificat că în opinia sa cererea se referea numai la apartamentul nr. 1, a insistat asupra dificultăţilor legate de evoluţia legislaţiei din domeniul proprietăţii şi asupra noilor evoluţii care au avut loc după 1989. În acest sens, el consideră că reforma cea mai recentă cu privire la proprietate, anume Legea nr. 247/2005, avusese în vedere restitutio in integrum a bunurilor imobiliare luate în posesie în mod nelegal de către Stat în timpul regimului comunist si, când bunurile nu puteau fi restituite, acordarea unei despăgubiri. Legea nr. 247/2005 acordă despăgubire la valoarea de piaţă sub forma participării la un sistem comun de plasare de valori mobiliare, organizat sub forma unei societăţi pe acţiuni, Proprietatea. Persoanele care au dreptul la despăgubire vor primi titluri de valoare la valoare nominală, care vor fi transformate în acţiuni când Proprietatea va fi listată la bursă. Guvernul a considerat că despăgubirea acordată deîndată ce Proprietatea va fi implementat este în conformitate cu cerinţele articolului 1 din Protocolul nr. 1 şi că întârzierea plăţii efective nu afectează echilibrul corect care trebuie atins între cerinţele intereselor generale ale comunităţii şi cerinţele de protecţie ale drepturilor fundamentale ale individului.
17. Reclamantele au contestat argumentele Guvernului. Insistând asupra abuzurilor autorităţilor, care le-au vândut bunul în ciuda faptului că nu erau proprietarul legitim, reclamantele au considerat că autorităţile ar fi trebuit să declare nulă vânzarea apartamentului nr. 1, în special ţinând seama de hotărârea din 13 aprilie 1999 care le-a confirmat titlul referitor la întreaga proprietate, inclusiv apartamentul nr. 1. În opinia lor, neexecutarea unei sentinţe care ordona restituirea proprietăţii către reclamante a constituit o încălcare a dreptului lor de proprietate şi teza Guvernului cu privire la despăgubirea prin acţiuni la Proprietatea nu reprezintă o justă satisfacţie.
18. Curtea a mai soluţionat cauze similare şi a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 (vezi Porteanu, citat mai sus, §§ 32-35). Ca urmare, Curtea nu vede nici un motiv de a nu aplica jurisprudenţa citată mai sus, mai ales că faptele sunt foarte similare.
19. Curtea reiterează că, în conformitate cu jurisprudenţa sa, vânzarea proprietăţilor altuia de către Stat, chiar şi înainte ca problema proprietăţii să fi fost soluţionată definitiv de instanţe, va fi analizată ca lipsire de proprietate. Această lipsire, asociată cu totala lipsă de despăgubiri, este contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1 (vezi Străin şi alţii, citată mai sus, §§ 39, 43 şi 59).
20. Mai mult, în cauza Păduraru, citată mai sus, Curtea a constatat că Statul nu-şi îndeplinise obligaţia de a acţiona eficient şi la timp în ceea ce priveşte problema de interes public privind restitutio in integrum şi vânzarea de proprietăţi naţionalizate în timpul regimului comunist. Curtea a mai considerat şi că incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat şi asupra reclamanţilor, care s-au găsit în imposibilitatea de a-şi recupera bunurile deşi aveau sentinţe executorii în favoarea lor (Păduraru, citată mai sus, § 112).
21. În privinţa tezei Guvernului că despăgubirile vor fi disponibile când societatea pe acţiuni Proprietatea va începe să funcţioneze, Curtea reaminteşte constatările sale precedente, anume că Proprietatea nu funcţionează în prezent de natură a acorda efectiv despăgubiri reclamanţilor (vezi, printre altele, Radu contra României, nr. 13309/03, § 34, 20 iulie 2006 şi Ruxanda Ionescu contra României, nr. 2608/02, § 39, 12 octombrie 2006). Mai mult, nici Legea nr. 10/2001 nici Legea nr. 247/2005 (care o amendează pe prima) nu ţin seama de daunele implicate de absenţa prelungită a oricărei remuneraţii în ciuda unei sentinţe definitive care a acordat restitutio in integrum (vezi, mutatis mutandis, Porteanu, citată mai sus, § 34).
22. Consideraţiile de mai sus sunt suficiente spre a permite Curţii să conchidă că lipsirea în cauză, contrar statului de drept care este la baza Convenţiei şi asociată cu totala lipsă de despăgubiri a aplicat reclamantelor o povară disproporţionată şi excesivă încălcându-le dreptul la folosirea netulburată a proprietăţilor lor, aşa cum este garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1.
Ca urma a avut loc o încălcare a Articolului 1 din Protocolul nr. 1.
II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE
23. Reclamantele au susţinut ca nepunerea în aplicare a hotărârii executorii din 13 aprilie 1999 pronunţate de Judecătoria Bucureşti le-a lipsit de dreptul la un proces corect. Ele se întemeiau pe articolul 6 § 1 din Convenţie, care prevede:
“În hotărârea asupra drepturilor şi obligaţiilor sale civile ..., orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... de către [o] ... instanţă...”
A. Admisibilitatea
24. Curtea reţine că această plângere nu este în mod evident nefondată conform semnificaţiei articolului 35 § 3 din Convenţie. De asemenea reţine şi că nu este inadmisibilă din nici un alt motiv. Trebuie deci să fie declarată admisibilă.
B. Fond
25. Ţinând seama de constatările din paragrafele de mai sus (22-26), Curtea consideră că nu este necesar să examineze dacă, în acest caz, a avut loc o încălcare a Articolului 6 § 1 (vezi Pais contra României, nr. 4738/04, § 39, 21 decembrie 2006 si, mutatis mutandis, Zanghì contra Italiei, hotărârea din 19 februarie 1991, Seria A nr. 194-C, p. 47, § 23, Laino contra Italiei [GC], nr. 33158/96, § 25, CEDO 1999 I, Biserica Catolică din Hania contra Greciei, hotărârea din 16 decembrie 1997, Rapoarte cu privire la Hotărâri şi Decizii 1997 VIII, § 50).
III. ALTE ÎNCĂLCĂRI PRETINSE ALE CONVENŢIEI
26. În fine, reclamantele s-au plâns în observaţiile lor de o încălcare a Articolelor 13 şi 14 din Convenţie.
27. Curtea reţine că reclamantele nu au prezentat nici o dovadă anume în sprijinul afirmaţiilor lor.
Rezultă că aceste plângeri sunt evident nefondate şi trebuie respinse conform Articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
IV. CERINŢA DIN ARTICOLUL 41 DIN CONVENŢIE
28. Articolul 41 din Convenţie prevede:
“Daca Curtea declara ca a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi daca dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompleta a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acorda parţii lezate, daca este cazul, o reparaţie echitabila.”
A. Daunele
29. Reclamantele au cerut restituirea apartamentului nr. 1 şi a terenului aferent, ca fiind modul cel mai adecvat de reparaţie din partea Statului. Dacă restituirea nu se acordă, ele au cerut o sumă echivalentă cu valoarea curentă a proprietăţii lor, – anume, conform raportului de expertiză pe care l-au prezentat Curţii, 78 846 euro (EUR). Cu privire la daunele non-pecuniare au cerut EUR 20 000 pentru fiecare dintre ele. Ele au mai cerut EUR 46 000 pentru pierderea de profit sau a oricăror beneficii din proprietatea lor din 1999.
30. Guvernul a considerat că pretenţiile erau excesive şi nu erau susţinute de dovezi materiale. Anume, el a criticat raportul de expertiză deoarece nu a ţinut seama, când a calculat valoarea, de suprafeţele care apar în contractul de vânzare-cumpărare referitor la apartamentul nr. 1.
Ca urmare, ţinând seama de contractul de vânzare-cumpărare, Guvernul a considerat că valoarea de piaţă a apartamentului nr. 1 era de EUR 59 848. În continuare, a considerat că constatarea unei încălcări ar constitui în sine o justă satisfacţie suficientă pentru orice daune non-pecuniare pe care reclamantele le-ar fi putut suferi.
Referitor la pierderea de profit, el a considerat că, în lumina jurisprudenţei sale (Anghelescu contra României, nr. 29411/95, §§ 75-77, 9 aprilie 2002, Buzatu contra României (justa satisfacţie), nr. 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005), Curtea nu ar trebui să o ia în considerare.
31. Curtea reiterează că o hotărâre în care aceasta găseşte o încălcare impune asupra Statului intimat o obligaţie legală în temeiul Convenţiei de a pune capăt încălcării şi de a efectua reparaţia consecinţelor acesteia. Dacă dreptul intern permite numai efectuarea unei reparaţii parţiale, Articolul 41 din Convenţie acordă Curtii puterea de a acorda o despăgubire părţii afectate de actul sau omisiunea care au dus la constatarea unei încălcări a Convenţiei. Curtea se bucură de o anumită discreţie în exercitarea acelei puteri, după cum o atestă adjectivul “just” şi fraza “dacă e necesar”.
32. Printre materiile de care Curtea tine seama când apreciază o despăgubire se află daunele pecuniare, anume pierderea efectiv suferită ca rezultat direct al încălcării pretinse, şi daunele non-pecuniare, anume reparaţiile pentru anxietatea, neplăcerile şi incertitudinea cauzate de încălcare, şi alte pierderi non-pecuniare (vezi, printre alte autorităţi, Ernestina Zullo contra Italiei, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).
33. În plus, dacă unul sau mai multe capete dintre daune nu pot fi calculate cu precizie sau dacă distincţia între daunele pecuniare şi cele non-pecuniare se dovedeşte dificilă, Curtea poate decide să efectueze o evaluare globală (vezi Comingersoll contra Portugaliei [GC], nr. 35382/97, § 29, CEDO 2000 IV).
34. Curtea consideră, în circumstanţele speţei, că restituirea proprietăţii în cauză (apartamentul nr. 1 şi terenul aferent), aşa cum se ordonă în sentinţa executorie a Judecătoriei Bucureşti din 13 aprilie 1999, ar plasa reclamantele pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu acea în care ar fi fost dacă nu ar fi avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1.
35. În lipsa unei asemenea restituiri din partea Statului acuzat, Curtea afirmă că Statul acuzat trebuie să plătească reclamantelor, ca daune pecuniare, o sumă corespunzătoare cu valoarea curentă a proprietăţii. Ţinând seama de informaţiile aflate la dispoziţia sa cu privire la preţurile imobiliare de pe piaţa locală şi de rapoartele de expertiză prezentate de părţi, Curtea apreciază valoarea curentă de piaţă a proprietăţii ca fiind 64 000 euro.
36. Cât priveşte suma de bani pretinsă de reclamante pentru pierderea de profit sau a oricăror beneficii din proprietatea lor din 1999, Curtea respinge această pretenţie ţinând seama, pe de o parte, că a ordonat restitutio in integrum ca reparaţie în temeiul Articolului 41 din Convenţie şi pe de altă parte, că acordarea unei sume de bani pe această bază ar fi un proces speculativ, dat fiind că profitul dintr-o proprietate depinde de mai mulţi factori. Totuşi, Curtea va ţine seama de lipsirea de posesie din 1999 când va calcula daunele non-pecuniare (vezi, mutatis mutandis, Radu contra României, nr. 13309/03, § 49, 20 iulie 2006).
37. Curtea consideră că gravele imixtiuni în dreptul reclamantelor de a se bucura netulburate de posesiunile lor nu ar putea fi compensate în mod adecvat prin simpla constatare a unei încălcări a articolului 1 din Protocolul nr. 1. Făcând o evaluare pe baze echitabile, aşa cum o cere Articolul 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantelor EUR 3 500 pentru fiecare dintre ele pentru daune non-pecuniare.
B. Costuri şi cheltuieli de judecată
38. Reclamantele au cerut EUR 3 405 pentru costurile şi cheltuielile pe care le-au suportat în procedurile din instanţele interne şi în faţa acestei Curţi, defalcate după cum urmează: EUR 2 000 ca onorarii de avocat, EUR 1 360 pentru cheltuieli diverse (taxe notariale, traduceri, transport), şi EUR 145 pentru raportul de expertiză.
39. Guvernul a considerat că pretenţiile reclamantelor sunt excesive.
40. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor şi cheltuielilor sale de judecată numai în măsura în care s-a demonstrat ca acestea au fost suportate efectiv şi necesar şi au fost raţionale ca sumă. În cauza de faţă, ţinând seama de informaţiile aflate în posesia sa, de criteriile de mai sus şi de gradul redus de complexitate al speţei, care urmează o jurisprudenţă bine stabilită, şi făcând o evaluare pe baze echitabile, aşa cum o cere Articolul 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantelor EUR 800 pentru costuri şi cheltuieli de judecată.
C. Dobânzi moratorii
41. Curtea consideră adecvat ca dobânzile moratorii să se bazeze pe rata de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, la care se adaugă trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară admisibile reclamaţiile referitoare la Articolul 1 din Protocolul nr. 1 şi Articolul 6 § 1 şi celelalte capete de cerere inadmisibile;
2. Afirmă că a avut loc o încălcare a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie;
3. Afirmă că nu este necesar să se examineze pe fond plângerea în temeiul Articolului 6 § 1 din Convenţie;
4. Afirmă
(a) că Statul acuzat trebuie să restituie reclamantelor apartamentul nr. 1 şi terenul aferent situate în Bucureşti, str. W. Filderman nr. 1, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu Articolul 44 § 2 din Convenţie;
(b) că, în absenţa unei astfel de restituiri, Statul acuzat urmează a plăti reclamantelor, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu Articolul 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, ce se vor converti în lei româneşti (ROL) la rata aplicabilă în data plăţii, plus orice impozit ce ar putea fi aplicabil:
(i) EUR 64 000 (şaizeci şi patru de mii de euro) conjunctiv pentru daune pecuniare;
(ii) EUR 3 500 (trei mii cinci sute de euro) pentru fiecare reclamantă pentru daune non-pecuniare;
(iii) EUR 800 (opt sute de euro) conjunctiv pentru costuri şi cheltuieli de judecată;
(c) ca începând de la data expirării termenului menţionat şi până la achitare, aceste sume vor fi majorate cu o dobânda simpla cu o rata egala cu aceea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabil pe durata acestei perioade, majorat cu trei puncte procentuale;
5. Respinge pentru celelalte cererea de satisfacţie echitabilă a reclamantelor.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris la 19 iulie 2007 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Santiago QUESADA Boštjan M. ZUPANČIČ
Grefier Preşedinte
| ← Ruxandra Ionescu contra Romaniei - Imobil vandut de locatari... | Babes contra Romaniei - Actiune in revendicare bun nationalizat... → |
|---|
