Ruxandra Ionescu contra Romaniei - Imobil vandut de locatari Actiune in revendicare Decretul 92/1950
| Comentarii |
|
SECŢIA A TREIA
CAUZA RUXANDA IONESCU contra României
(Cererea nr 2608/02)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
12 octombrie 2006
Aceasta hotărâre va deveni definitivă în condiţiile prevăzute articolului 44 § 2 din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În cauzaRuxanda Ionescu contra României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită într-un complet format din:
D-nii. J. HEDIGAN, preşedinte,
C. BÎRSAN,
V. ZAGREBELSKY,
D-na A. GYULUMYAN,
D-nii. E. MYJER,
DAVID THÓR BJÖRGVINSSON,
D-na I. ZIEMELE, judecători,
si dl. V. BERGER, grefier al secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 21 septembrie 2006,
A pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr 2608/02) îndreptată împotriva României şi o cetăţeană a acestui Stat, d-na Ruxanda Ionescu (« reclamanta »), a sesizat Curtea la 23 noiembrie 2001 în temeiul articolului 34 al Convenţiei de Protecţie a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului (« Convenţia »).
2. Reclamanta este reprezentată de d-na E. Cinteza, avocată din Bucureşti. Guvernul român (« Guvernul ») este reprezentat de împuternicita acestuia, d-na Beatrice Rămăşcanu.
3. La 24 mai 2005, preşedintele secţiei a treia a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 din Convenţie, a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi fundamentarea corectă a cauzei.
4. Atât reclamanta cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei (articolul 59 § 1 din regulament ).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE DIN SPEŢĂ
5. Reclamanta s-a născut în 1937 şi domiciliază în Bucureşti.
6. În 1950, în temeiul decretului de naţionalizare nr 92/1950, Statul a luat în posesie un bun imobiliar, situat la no 9 din strada Edgar Quinet, în Bucureşti, şi format dintr-un imobil cuprinzând mai multe apartamente care aparţinea tatălui reclamantei.
7. La 11 octombrie 1996, societatea H, administratoare a bunurilor imobiliare ale Statului, a vândut soţilor P.C. apartamentul no 3 din imobilul în litigiu, pe care aceştia îl locuiau în calitate de locatari.
1. Acţiunea de revendicare
8. La 20 februarie 1998, reclamanta a sesizat judecătoria din Bucureşti printr-o acţiune contra consiliului local din Bucureşti în revendicarea imobilului în cauză.
9. Printr-o sentinţă definitivă din 3 aprilie 1998, instanţa i-a încuviinţat cererea, sub motiv că Statul luase în posesie imobilul fără titlu valabil şi a ordonat părţii acuzat să i-l restituie. Această sentinţă a fost investită cu formula executorie la 2 iunie 1998.
10. Printr-o decizie din 15 septembrie 1998, primarul din Bucureşti a ordonat restituirea bunului reclamantei. Printr-un proces-verbal din 24 martie 1999, reclamanta a fost pusă în posesia imobilului cu excepţia apartamentului no 3 vândut anterior soţilor P.C.
11. Printr-o sentinţă definitivă din 3 decembrie 1998, tribunalul municipiului Bucureşti a constatat că P.E. era creditor al soţilor P.C. pentru suma de 31 269 dolari americani (USD). P.E. a sesizat judecătoria din Bucureşti pentru a iniţia executarea forţată imobiliară contra soţilor P.C. şi a cerut vânzarea la licitaţie a apartamentului acestora.
12. Printr-o sentinţă definitivă din 15 septembrie 1999, urmare a unei vânzări la licitaţie, instanţa a atribuit apartamentul în litigiu lui P.E.
13. La 4 noiembrie 1999, P.E. a înscris dreptul său de proprietate în registrul de transcrieri imobiliare.
2. Acţiunea în vederea obţinerii restituirii apartamentului no 3
14. La 15 octombrie 1999, reclamanta, printr-o acţiune introdusă contra primăriei municipiului Bucureşti, societăţii H. şi soţilor P.C., a cerut judecătoriei din Bucureşti să constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 11 octombrie 1996.
15. Cu ocazia înfăţişării din 6 ianuarie 2000, P.E. a depus o cerere de intervenţie în procedură pentru a i se constata dreptul de proprietate asupra apartamentului în cauză, arătând că urmare a sentinţei definitive din 15 septembrie 1999 era proprietarul acestuia şi că era un sub-cumpărător de bună credinţă.
16. Cu ocazia înfăţişării din 10 februarie 2000, reclamanta şi-a precizat acţiunea, modificându-şi obiectul în revendicare faţă de P.E. De atunci, la înfăţişarea din 30 martie 2000, P.E. a depus o cerere reconvenţională, reiterând cu privire la fond aceleaşi argumente ca şi cele formulate pentru a justifica cerere de intervenţie.
17. Prin sentinţa din 11 mai 2000, judecătoria din Bucureşti a respins acţiunea reclamantei, a admis cererea reconvenţională a lui P.E., sub motiv că acesta din urmă îşi transcrisese dreptul de proprietate în registrul de transcrieri şi a constatat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare din du 11 octombrie 1996, bazându-se pe buna credinţă a soţilor P.C. la încheierea acestuia.
18. Printr-o hotărâre din 17 noiembrie 2000, tribunalul municipal din Bucureşti a admis apelul reclamantei şi a respins cererea reconvenţională a lui P.E. A apreciat că titlul de proprietate al reclamantei era incontestabil, că data dinainte de 1950 şi că legalitatea sa fusese constatată prin sentinţa definitivă din 3 aprilie 1998 a judecătoriei din Bucureşti, învestită cu autoritate de lucru judecat. A constatat, pe de altă parte, că titlul de proprietate al lui P.E. decurgea dintr-un contract de vânzare încheiat între un non-proprietar, anume Statul, şi soţii P.C. În aceste împrejurări, după ce a comparat titlurile de proprietate al reclamantei şi al lui P.E., instanţa a apreciat că titlul reclamantei era preferabil.
19. La recursul lui P.E., printr-o hotărâre definitivă din 6 iulie 2001, Curtea de Apel din Bucureşti a casat hotărârea dată în apel şi a confirmat sentinţa dată în primă instanţă. Curtea de Apel a reţinut că apartamentul fusese vândut locatarilor în temeiul şi conform prevederilor legii no 112/1995 la 11 octombrie 1996, că reclamanta obţinuse o decizie favorabilă de restituire a imobilului la 3 aprilie 1998 şi că în afara acestor aspecte, imobilul în litigiu intrase în dans circuitul de executare imobiliară forţată, fapt neimputabil lui P.E. Pe de altă parte, Curtea de Apel a reţinut că reclamanta putea să primească o despăgubire în temeiul prevederilor legii no 10/2001.
3. Demersuri pentru obţinerea restituirii apartamentului în litigiu conform prevederilor legii no 10/2001
20. La 19 iulie 2001, reclamanta a adresat o notificare primăriei din Bucureşti pentru a obţine restituirea apartamentului no 3 din imobilul situat la no 9 din strada Edgar Quinet, în Bucureşti, în temeiul prevederilor legii no 10/2001.
21. Rezultă din dosar că până în prezent reclamanta nu a primit nici un răspuns la cererea sa.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
22. Prevederile legale şi jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în hotărârile Brumărescu contra României ([GC], no 28342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31 - 44), Străin şi alţii contra României (no 57001/00, §§ 19 26, 21 iulie 2005), Păduraru contra României (no 63252/00, §§ 38 53, 1 decembrie 2005) şi Porteanu contra României (no 4596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006).
23. Legea no 247/2005, modificând legea no 10/2001 prevede că despăgubirea la care vor avea drept persoanele care nu obţin restituirea imobilului naţionalizat, şi a cărei sumă va fi fixată printr-o procedură administrativă de o comisie centrală, este constituită dintr-o participare la un organism de plasare de valori mobiliare, organizat sub forma societăţii pe acţiuni Proprietatea (Proprietatea). În principiu, beneficiarii unei astfel de indemnizaţii primesc titluri de valoare care vor fi transformate în acţiuni, când Proprietatea va fi cotată la bursă. Pe de altă parte, articolul 3 din legea sus menţionată precizează că titlurile de valoare nu pot fi vândute înainte de conversia lor în acţiuni.
24. La 29 decembrie 2005, Proprietatea a fost înscrisă registrul comerţului din Bucureşti. Pentru ca titlurile de valoare să poată fi convertite în acţiuni emise de Proprietatea şi ca aceste acţiuni să poată apoi face obiectul unor tranzacţii pe piaţa financiară, trebuie mai întâi urmată procedura de agrement a Consiliului naţional al valorilor mobiliare (« CNVM »). Conform calendarului prevăzut al Proprietatea, care a fost modificat în mai multe rânduri, intrarea efectivă la bursă est prevăzută pentru finele anului 2006.
ÎN DREPT
I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII PRETINSE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR 1
25. Reclamanta se plânge de o atingere a dreptului său legat de bunurile sale, incompatibilă cu articolul 1 din Protocolul no 1, cu următorul conţinut:
« Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale de drept internaţional.
Prevederile precedente nu prejudiciază dreptul pe care îl au Statele de a promulga legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi. »
A. Asupra admisibilităţii
26. Curtea constată că cererea nu este în mod manifest greşit fondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. Ea reţine pe de altă parte că aceasta nu se loveşte de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Poate fi deci declarată admisibilă.
B. Asupra fondului
27. Citând cauzele Brezny şi Brezny contra Slovaciei ((dec.), no 23131/93, 4 martie 1996), Kopecky contra Slovaciei ([GC], no 44912/98, § 35, 28 septembrie 2004) şi Constandache contra României ((dec.), no 46312/99, 11 iunie 2002), Guvernul consideră că Curtea nu este competentă ratione temporis pentru a examina circumstanţele naţionalizării imobilului în litigiu, care a avut loc înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei pentru România. În plus, acesta apreciază că reclamanta nu dispunea de un bun în sensul articolului 1 din Protocolul no 1 citat mai sus, căci dreptul său de proprietate nu a fost recunoscut de o decizie judiciară definitivă înaintea vânzării bunului unor terţi.
28. Deşi sentinţa definitivă din 3 aprilie 1998 a condamnat Statul la restituirea imobilului către reclamantă, aceasta nu avea posesia asupra apartamentului menţionat şi nu plătise impozit pentru acesta, şi deci nu putea, aşadar, să pretindă că are un interes patrimonial substanţial garantat de articolul 1 din Protocolul no 1. În plus, Statul însuşi nu mai era proprietar al apartamentului în momentul acţiunii de revendicare a reclamantei, deoarece îl vânduse la 11 octombrie 1996 soţilor P.C. În plus, sentinţa definitivă du 3 aprilie 1998 constatând dreptul de proprietate al reclamantei nu era opozabil cumpărătorilor P.C.
29. Chiar presupunând că hotărârea din 6 iulie 2001 a Curţii de Apel din Bucureşti constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantei, Guvernul consideră că aceasta era prevăzută de lege, mai exact de dreptul comun, şi urmărea un scop legitim, anume protecţia drepturilor altuia. În plus, observă că imobilul a intrat în « circuitul civil » şi că reclamanta nu a acţionat cu diligenţă pentru a cere anularea contractului de vânzare-cumpărare din 11 octombrie 1996, deoarece ea a introdus această acţiune la peste un an după ce a fost informată de vânzarea apartamentului către locatari. Guvernul apreciază că reclamanta nu mai putea obţine restituirea apartamentului, ci o despăgubire în temeiul legii no 10/2001, ceea ce răspunde exigenţelor articolului 1 din Protocolul no 1.
30. În fine, Guvernul cere Curţii să ia în considerare reforma instituită de legea no 247/2005, care are ca obiectiv accelerarea procedurii de restituire şi, în cazul în care o astfel de restituire se dovedeşte imposibilă, acordarea unei despăgubiri sub forma unei participări la un organism colectiv de plasare de valori mobiliare (« OPCVM »).
31. Reclamanta contestă această teză. Conform ei, tribunalele interne au recunoscut dreptul său de proprietate şi consideră că vânzarea apartamentului conform prevederilor legii no 112/1995 nu era legală, în măsura în care naţionalizarea era « fără titlu ». În ceea ce priveşte posibilitatea de a obţine o despăgubire, reclamanta consideră că legea no 10/2001 nu ia în considerare cazul proprietarilor al căror imobil, restituit în temeiul unei sentinţe definitive, fusese vândut de Stat unor terţi. Reclamanta subliniază că imposibilitatea de a se bucura de bunul său reprezintă o atingere a dreptului său faţă de bunurile sale.
32. Curtea reaminteşte că, în cauza Străin citată mai sus, ea a considerat că vânzarea de Stat a unui bun al altcuiva unor terţi de bună credinţă, chiar dacă este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, combinată cu absenţa totală a despăgubirilor, constituia o privare de proprietate contrară articolul 1 din Protocolul no 1 (Străin, citată mai sus, §§ 39 şi 59).
33. În plus, în cauza Păduraru citată mai sus (§ 112) Curtea a constatat că Statul nu-şi îndeplinise obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în faţa chestiunii de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea de imobile dintre cele pe care le deţine în temeiul decretelor de naţionalizare. Curtea a considerat de asemenea că incertitudinea generală astfel creată se repercutase asupra reclamantul, care se văzuse în imposibilitatea de a recupera ansamblul bunului său, deşi dispunea de o hotărâre definitivă care condamna Statul să i-l restituie.
34. În speţă, Curtea nu întrevede nici un motiv de a se îndepărta de jurisprudenţa mai sus menţionată, situaţia în fapt fiind sensibil aceeaşi. Ca şi în cauzele Păduraru şi Porteanu (§ 33), în cauza de faţă, terţii au devenit proprietari ai apartamentului în litigiu înainte ca dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestui bun să fi fost confirmat definitiv cu efect retroactiv. Şi, că în aceste cauze, ca şi în cauza Străin, reclamanta, în speţă, fusese recunoscută proprietar legitim, tribunalele apreciind ca incontestabil titlul său de proprietate, având în vedere caracterul abuziv al naţionalizării (vezi paragrafele 9 şi 10 de mai sus).
35. Curtea reaminteşte de asemenea că în cauza Brumărescu citată mai sus, dreptul de proprietate al reclamantului, confirmat de o hotărâre în justiţie definitivă datând din 1993, era contestat de terţul intervenient, care pretindea că are un drept de proprietate asupra unei părţi din acelaşi bun în virtutea unui act de cumpărare datând din 1973. În acest context, Curtea hotărâse că procedura angajată în faţa sa de dl. Brumărescu contra Statului român nu putea produce efecte decât asupra drepturilor şi obligaţiilor acestor părţi anume (Brumărescu citat mai sus, § 69). Ea a confirmat această abordare în hotărârea sa asupra satisfacţiei echitabile, stabilind în sarcina Statului român obligaţia de a restabili dreptul de proprietate al d-lui. Brumărescu, « fără a afecta nici o pretenţie » pe care terţul intervenient ar fi putut să o aibă faţă de o parte a proprietăţii reclamantului (Brumărescu contra României (satisfacţia echitabilă) [GC], no 28342/95, § 22 in fine, CEDO 2001-I).
36. Curtea ia notă că vânzarea de Stat a bunului reclamantei, în temeiul legii no 112/1995 care nu permitea să se vândă decât bunurile naţionalizate în mod legal, o împiedică pe aceasta să se bucure de dreptul său. Curtea observe că în contextul acţiunii de revendicare contra lui P.E., Curtea de Apel din Bucureşti a apreciat în hotărârea sa din 6 iulie 2001 că contractul de vânzare - cumpărare din 11 octombrie 1996 respectase prevederile legii no 112/1995. Pe de altă parte, în cauza de faţă, apartamentul în litigiu a intrat în « circuitul civil », anume în patrimoniul lui P.E. urmare a unei vânzări la licitaţie.
37. În plus, Curtea ia note că, deşi Curtea de Apel constatase că reclamanta avea dreptul de a obţine o despăgubire, nici o despăgubire nu îi fusese acordată pentru această privare. Într-adevăr, reclamanta a depus la 19 iulie 2001 o cerere de restituire a bunului în temeiul legii no 10/2001, între timp completată de legea no 247/2005, dar ea nu a primit până în prezent nici un răspuns, nici la restituirea solicitată, nici cu privire la despăgubirea la care Guvernul susţine că ea ar avea dreptul.
38. Curtea observă că deşi la 22 iulie 2005 s-a adoptat legea no 247/2005 care a modificat legea no 10/2001, operaţiunile prealabile acordării unei despăgubiri efective, nu s-au terminat până în prezent şi că, conform calendarului prevăzut al Proprietatea, intrarea sa efectivă la bursă este prevăzută pentru finele anului 2006 (paragrafele 23 şi 24 de mai sus).
39. Presupunând că cererea de restituire formulată de reclamantă în temeiul legii no 10/2001 este admisibilă şi ar putea face obiectul unei despăgubiri, Curtea observă că Proprietatea nu funcţionează actualmente într-un mod susceptibil de a duce la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamantei şi că cererea sa fondată pe legea sus menţionată nu a făcut obiectul nici unei examinări de mai mult de cinci ani. În plus, nici legea no 10/2001 nici legea no 247/2005 care o modifică nu ţin seama de prejudiciul suferit din cauza unei absenţe prelungite a despăgubirilor de persoanele care, ca reclamanta, s-au văzut private de bunurile lor restituite în temeiul unui sentinţe definitive (Porteanu citată mai sus, § 34).
40. Ca urmare, Curtea consideră că contestarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra apartamentului no 3, asociată cu absenţa totală a despăgubirilor a făcut ca aceasta să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă incompatibilă cu dreptul la respectul bunurilor sale garantat de articolul 1 din Protocolul no 1.
41. Ca urmare, a avut loc o încălcare a acestei prevederi.
II. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
42. În termenii articolului 41 din Convenţie,
« Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor acesteia, şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se elimine decât imperfect consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
A. Daunele
43. Reclamanta cere cu titlu de prejudiciu material, fie restituirea apartamentului no 3, fie acordarea a 100 000 euro (EUR) reprezentând valoarea de piaţă a acestuia. Ea cere 10 000 EUR cu titlu de daune morale pentru neplăcerile care i-au fost cauzate de frustrarea din cauza imposibilităţii de a se bucura de bunul său.
44. Guvernul îşi reiterează observaţiile cu privire la posibilitatea pentru reclamantă de a i se acorda o despăgubire. După ce a făcut o scurtă descriere a funcţionării Proprietatea, Guvernul consideră că trebuie, cum a fost cazul şi în cauza Broniowski contra Poloniei ([GC], no 31443/96, § 149, CEDO 2004 V), să se ia în considerare ampla putere discreţionară a Statului ede a alege măsurile care vizează garantarea respectării drepturilor patrimoniale şi de a-şi acorda timpul necesar pentru aplicarea acestora. El consideră că adoptarea legii no 247/2005 constituie o reformă radicale în domeniul reglementării dreptului de proprietate şi că acest mecanism va fi eficient într-un interval rezonabil. Astfel, conform Guvernului, întârzierea acordării unei despăgubiri reprezintă o circumstanţă excepţională.
45. În fine, pentru cazul în care Curtea ar considera că chestiunile legate de articolul 41 din Convenţie sunt admisibile, Guvernul apreciază că valoarea de piaţă a bunului este de 85 258 EUR. El prezintă un raport de expertiză în ce sens. Cât despre eventualul prejudiciu moral suferit de reclamantă, Guvernul consideră că nici o legătură de cauzalitate nu poate fi reţinută între pretinsa încălcare a Convenţiei şi dauna morală pretinsă şi că în orice caz, prejudiciul pretins ar fi compensat suficient printr-o eventuală constatare a încălcării.
46. Curtea reaminteşte că o hotărâre care constată o încălcare antrenează pentru Statul acuzat obligaţia juridică de a înceta încălcarea şi de a elimina consecinţele pentru a restabili pe cât se poate situaţia anterioară acesteia (Metaxas, citată mai sus, § 35, şi Iatridis contra Greciei (satisfacţie echitabilă) [GC], no 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI).
47. În circumstanţele din speţă, Curtea apreciază că restituirea apartamentului no 3, situat la no 9 din strada Edgar Quinet în Bucureşti, aşa cum a fost ordonată prin sentinţa definitivă pronunţată la 3 aprilie 1998 de judecătoria din Bucureşti, ar pune reclamanta pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu aceea în care ea s-ar găsi dacă exigenţele articolului 1 din Protocolul no 1 nu ar fi fost ignorate. În orice caz, dacă Statul acuzat nu procedează la această restituire în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va fi devenit definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească interesatei, ca daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii actuale a apartamentului.
48. În acest sens, Curtea ia notă cu interes că legea no 247/2005 de modificare a legii no 10/2001 califică drept abuzive naţionalizările operate de regimul comunist şi prevede obligaţia de restituire a unui bun ieşit din patrimoniul unei persoane ca urmare a unei astfel de privări. În caz de imposibilitate de restituire din cauza, de exemplu, a vânzării bunului unui terţ de bună credinţă, legea acordă o despăgubire la nivelul valorii venale a bunului la momentul acordării (titlul I, secţiunea I, articolele 1, 16, şi 43 din lege).
49. În speţă, în ce priveşte stabilirea sumei despăgubirii ce ar putea fi achitată reclamantei, Curtea ia notă că acesta nu a prezentat o expertiză care să permită să se determine stabilirea valorii apartamentului, dar că ea apreciază valoarea bunului în cauză la 100 000 EUR. Cât despre Guvern, acesta a prezentat un raport realizat de un expert, conform căruia valoarea apartamentului ar fi de 85 258 EUR.
50. Ţinând seama de informaţiile de care dispune asupra preţurilor de pe piaţa imobiliară locală, Curtea apreciază valoarea de piaţă actuală a bunului la 87 000 EUR.
51. În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au provocat atingeri grave dreptului reclamantei legat de bunul său, pentru care suma de 3 000 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.
B. Cheltuieli şi costuri de judecată
52. Reclamanta ne cere rambursarea cheltuielilor şi costuri de judecată.
53. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor şi costurilor sale de judecată decât în măsura în care a solicitat-ă. Aşadar, în speţă, Curtea nu acordă reclamantei nici o sumă cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
54. Curtea judecă adecvat să se bazeze nivelul dobânzilor moratorii pe nivelul de dobândă al facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorat cu trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr 1 ;
3. Hotărăşte
a) că Statul acuzat trebuie să restituie reclamantei apartamentul no 3 situat la etajul întâi al imobilului în cauză, în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va fi devenit definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenţie; în caz contrar, Statul acuzat trebuie să achite reclamantei, în termen de trei luni începând de la data la care hotărârea va fi devenit definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenţie, 87 000 EUR (optzeci şi şapte de mii de euro) pentru daune materiale; că în orice caz Statul acuzat trebuie să achite reclamantei 3 000 EUR (trei mii de euro) ca daune morale, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, ce se vor converti în lei la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
b) că începând cu expirarea termenului menţionat şi până în momentul plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă cu rata egală cu aceea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabilă pe această perioadă, majorată cu trei procente;
4. Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pe motiv de surplus.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 12 octombrie 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din regulament .
Vincent BERGER John HEDIGAN
Grefier Preşedinte
| ← Conif contra Romaniei - Nulitate contract de brokeraj Penalitati... | Rusu si altii contra Romaniei - Actiune de repunere in posesie... → |
|---|
