Conif contra Romaniei - Nulitate contract de brokeraj Penalitati Casare hotarare definitiva
| Comentarii |
|
SECŢIUNEA A TREIA
CAUZA CORNIF contra ROMÂNIEI
(Cererea nr. 42872/02)
HOTARARE
STRASBURG
11 ianuarie 2007
Această hotărâre va deveni definitivă în circumstanţele stabilite de Articolul 44 § 2 din Convenţie. Poate fi supusă unor modificări de formă.
În cauzaCornif contra României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită în Complet format din:
Dl. B.M. ZUPANČIČ, Preşedinte,
Dl. J. HEDIGAN,
Dl. C. BÎRSAN,
Dl. V. ZAGREBELSKY,
D-na A. GYULUMYAN,
Dl. E. MYJER,
Dl. DAVID THÓR BJÖRGVINSSON, judecători,
şi Dl V. BERGER, Grefier al Secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu la data de 7 decembrie 2006, A pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. Cauza îşi are originea într-o cerere (nr. 42872/02) îndreptată împotriva României, depusă la Curte în baza Articolului 34 al Convenţiei pentru Protecţia Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului (“Convenţia”) de un cetăţean român, dl. Tiberiu Octavian Cornif (“reclamantul”), la 4 Decembrie 2002.
2. Reclamantul, căruia i s-a acordat asistenţă juridică, a fost reprezentat de dl. R. V. Oprea, un avocat practicant în Bucureşti. Guvernul României (“Guvernul”) a fost reprezentat de Împuternicitul său, dl. B. Aurescu, care a fost ulterior înlocuit de d-na R. Rizoiu şi în final de d-na B. Ramaşcanu de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 7 aprilie 2004 Curtea (Secţia a Doua) a hotărât să comunice Guvernului plângerile referitoare la dreptul la un proces echitabil conform Articolului 6 § 1 din Convenţie şi la dreptul de protecţia a proprietăţii conform Articolului 1 din Protocolul No. 1. Conform prevederilor Articolului 29 § 3 din Convenţie, a decis să examineze fondul cererilor în acelaşi timp cu admisibilitatea acestora.
FAPTELE
I. CIRCUMSTANŢELE CAZULUI
4. Reclamantul s-a născut în 1963 şi locuieşte în Bucureşti.
5. La 21 mai 1999, a semnat un contract de servicii cu Asociaţia Naţională a Brokerilor, o societate privată (“asociaţia”).
6. La 18 iulie 2000 a notificat Asociaţia cu privire la intenţia sa de a rezilia contractul din 5 august 2000, invocând nerespectarea de către asociaţie a obligaţiilor sale contractuale.
7. La 13 noiembrie 2000, reclamantul a depus la Tribunalul Bucureşti o acţiune împotriva asociaţiei solicitând compensarea daunelor pecuniare cauzate de nerespectarea de către aceasta a obligaţiilor sale contractuale.
8. În faţa Tribunalului Municipiului Bucureşti, asociaţia a solicitat să fie declarat nul contractul pe motiv că procedura de validare a contractului nu fusese efectuată în conformitate cu propriul statut, acest lucru având ca rezultat faptul că contractul nu mai o angaja legal. Reclamantul a contestat acest argument.
9. Prin sentinţa din 7 iunie 2001, Tribunalul Municipiului Bucureşti a constatat contractul a fi valabil şi, pe baza unei expertize, a acordat reclamantului 129.648 dolari SUA (USD) ca despăgubire, USD 8.330 ca penalităţi şi 96.413.000 lei româneşti (ROL) cheltuieli de judecată.
Conform legislaţiei aplicabile, această sentinţă era executorie.
10. Într-o hotărâre definitivă din 5 noiembrie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul depus de asociaţie şi a confirmat sentinţa.
11. La 22 ianuarie 2002, reclamantul, care a iniţiat procedura de executare a sentinţei din 7 iunie 2001, a primit ROL 440.000.000 de la asociaţie.
Această sumă se află încă în posesia reclamantului deşi asociaţia a iniţiat o procedură de recuperare a ei în 2005 şi aceasta este încă pe rol la instanţele interne.
12. La 5 decembrie 2001, Procurorul General, la cererea asociaţiei, a depus o cerere la Curtea Supremă de Justiţie în scopul de a casa atât sentinţa din 7 iunie 2001 cât şi hotărârea definitivă din 5 noiembrie 2001 (“recurs în anulare”) pe motiv că cele două instanţe care se pronunţaseră asupra cauzei ar fi comis grave încălcări ale legii când au examinat legalitatea contractului dintre părţi.
13. La 18 aprilie 2002, Curtea Supremă a amânat pronunţarea hotărârii definitive până pe 29 mai 2002.
Hotărârea a fost în cele din urmă adoptată la 5 iunie 2002. Curtea Supremă a admis cererea, a casat hotărârea definitivă din 5 noiembrie 2001 şi a trimis cauza înapoi la Curtea de Apel Bucureşti spre reexaminarea fondului, sub motiv că cele două instanţe nu cercetaseră dacă contractul era valabil şi obligatoriu pentru ambele părţi şi spre a constata dacă cererea iniţială a reclamantului încă mai putea fi admisă în lumina rezilierii contractului de către reclamant la 5 august 2000.
14. Intr-o sentinţă interlocutorie din 13 noiembrie 2002, Curtea de Apel a cerut reclamantului să suplimenteze cheltuielile de judecată cu ROL 18.231.600, ceea ce acesta a făcut la 10 decembrie 2002.
15. Într-o hotărâre definitivă din 12 martie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul asociaţiei, a casat sentinţa din 7 iunie 2001 şi a respins acţiunea reclamantului pe motiv că atât timp cât contractul era valabil, condiţiile de angajare a responsabilităţii asociaţiei pentru plata de daune nu erau întrunite. A mai condamnat reclamantul să plătească asociaţiei ROL 32.109.680 cheltuieli de judecată.
II. LEGEA INTERNĂ RELEVANTĂ
16. Articolele relevante din codul de procedură civilă sunt următoarele:
Articolul 330
"Procurorul General, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs in anulare, la Curtea Suprema de Justiţie, hotărârile judecătoreşti irevocabile pentru următoarele motive: …
2. când s-au săvârşit infracţiuni de către judecători în legătură cu hotărârea pronunţată, sau când hotărârea este evident greşit fondată ...”
Articolul 3301
“Termenul de declarare a unui recurs pentru motivele prevăzute în Articolul 330 § 2 este de un an de la data la care hotărârea a rămas definitivă.”
17. Aceste prevederi au fost abrogate prin Articolul I § 17 al Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003.
LEGEA
I. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 §1 DIN CONVENŢIE
18. Reclamantul a reclamat în baza Articolului 6 § 1 din Convenţie că dreptul său la un proces echitabil fusese încălcat din cauză că hotărârea definitivă din 5 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti fusese casată şi anulată printr-un recurs extraordinar (recurs în anulare), o cale deschisă numai Procurorului General, nu şi părţilor.
19. El a mai considerat de asemenea că dreptul său la un proces corect fusese încălcat de faptul că Curtea Supremă nu respectase cerinţele procedurale legate de recursul extraordinar, anume că nu oferise părţilor posibilitatea de a discuta motivele admisibilităţii sale şi că nu i se prezentase un raport al judecătorului raportor.
20. Reclamantul mai susţinea că absenţa unei sentinţe interlocutorii din 29 mai 2002, prin care pronunţarea publică a hotărârii definitive din 5 iunie 2003 fusese amânată, încălcase obligaţia impusă de Articolul 6 § 1 ca sentinţele să fie pronunţate public.
21. În final, a reclamat neexecutarea hotărârii definitive din 5 noiembrie 2001 şi lungimea procedurii instituite de el în acest sens.
22. Articolul 6 § 1 sună după cum urmează, în măsura în care este relevant:
“1. În stabilirea drepturilor şi obligaţiilor sale civile..., oricine are dreptul la un proces... corect într-un interval de timp rezonabil din partea [unui] ... tribunal. Sentinţa va fi pronunţată public ...”
A. Reclamaţia cu privire la casarea hotărârii definitive din 5 noiembrie 2001
1. Admisibilitatea
23. Curtea ia notă că această reclamaţie nu este în mod manifest nefondată conform sensului Articolului 35 § 3 din Convenţie. Ia notă în continuare că nu este inadmisibilă din nici un alt motiv. Trebuie deci să fie declarată admisibilă.
2. Fondul
24. În măsura în care este vorba de casarea hotărârii definitive, Guvernul a contestat că ar fi avut loc o încălcare a Articolului 6 § 1 şi a susţinut că unele aspecte disting acest caz de Brumărescu contra României ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999 VII) în care Curtea a considerat că acelaşi recurs extraordinar încălca dreptul reclamantului la un proces echitabil. În consecinţă, în cazul de faţă depunerea recursului s-a limitat la o perioadă de un an de la data la care hotărârea a devenit definitivă (el citează şi Sovtransavto Holding contra Ucrainei, nr. 48553/99, § 74, CEDO 2002 VII). Guvernul a considerat că hotărârea finală a fost casată pentru că încălcase grav legea, şi deci pentru a corecta erori judiciare şi aplicări greşite ale legii, situaţie care fusese deja sancţionată de Curte (vezi Ryabykh contra Rusiei, nr. 52854/99, § 52, CEDO 2003 IX). Mai mult, Procurorul General nu acţionase din proprie iniţiativă, ci la cererea asociaţiei, care fusese parte la procedura iniţială. În final, Guvernul susţinea că dacă hotărârea definitivă nu ar fi fost casată, reclamantul ar fi primit de la asociaţie o sumă de bani care nu i se cuvenea (câştig nejustificat) şi a reamintit că acel caz fusese trimis înapoi la tribunalele ordinare şi pe durata noului proces toate cerinţele procedurale ale Articolului 6 § 1 fuseseră respectate.
25. Reclamantul a contestat aceste argumente. Anume, în lumina jurisprudenţei Ryabykh, a reamintit că singurul motiv pe care Curtea Supremă îl folosise pentru a admite recursul extraordinar fusese acela că instanţele ordinare nu examinaseră valabilitatea contractului, ceea ce în opinia sa nu era altceva decât o opinie diferită asupra interpretării legii, lucru care nu putea legitima folosirea recursului extraordinar.
26. Curtea reaminteşte că, în baza jurisprudenţei sale consacrate, dreptul la un proces corect în faţa unui tribunal aşa cum s-a garantat prin Articolul 6 §1 trebuie interpretat în lumina Preambulului la Convenţie, care declară, printre alte lucruri, că domnia legii este o parte a moştenirii comune a Statelor Contractante. Unul din aspectele fundamentale ale domniei legii este principiul certitudinii juridice, care impune, inter alia, ca în situaţiile în care instanţele au decis definitiv asupra unei chestiuni, hotărârea lor să nu poată fi pusă sub semnul întrebării (Brumărescu, citat mai sus, § 61).
27. În cazul Brumărescu citat mai sus, Curtea a constatat o încălcare a Articolului 6 § 1 în sensul că recursul extraordinar nu era disponibil pentru părţile la procedură ci exclusiv pentru Procurorul General, puterea de a exercita recursul nu era supusă nici unei limitări de timp şi prin admiterea cererii Curtea Supremă de Justiţie a anulat un întreg proces judiciar care se încheiase printr-o hotărâre judiciară care era res judicata şi care, mai mult, fusese executată (vezi Brumărescu, citat mai sus, § 62).
Mai mult, în cazul SC Maşinexportimport Industrial Group SA contra României (nr. 22687/03, § 36, 1 decembrie 2005) Curtea a considerat că fie şi în noua formulare din Codul de Procedură Civilă, care a instituit o limită de timp de un an pentru introducerea sa, acest recurs extraordinar tot încălca principiul certitudinii juridice dat fiind că menţinea celelalte două elemente criticate de Curte în cazul Brumărescu, citat mai sus.
28. În final, Curtea reiterează că nici o parte nu are dreptul de a solicita o revizuire a unei sentinţe definitive şi executorii numai în scopul obţinerii unei rejudecări şi a unei noi decizii în cauză. Puterea instanţelor superioare de a revizui trebuie exercitată spre a corecta erori judiciare şi aplicări greşite ale legii, dar nu pentru a realiza o nouă examinare. Revizuirea nu trebuie tratată ca un recurs deghizat, şi simpla posibilitate de a exista mai mult de două opinii asupra unui subiect nu este motiv de reexaminare. O abatere de la acest principiu se justifică numai dacă devine necesară prin circumstanţe cu un caracter substanţial şi obligatoriu (vezi Ryabykh, citat mai sus, § 52).
29. În cazul de faţă Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului că a avut loc o încălcare manifestă a legii de către instanţele ordinare, ceea ce a justificat recurgerea la recursul extraordinar. Reaminteşte că recursul menţionat a fost admis numai pe motiv că instanţele inferioare nu examinaseră dacă contractul era valabil şi obligatoriu pentru ambele părţi şi dacă acţiunea iniţială a reclamantului mai putea fi admisă în lumina rezilierii contractului de către reclamant la 5 august 2000. Totuşi, instanţele ordinare şi-au prezentat opinia cu privire la chestiune (vezi paragrafele 10 şi 11 de mai sus). Curtea conchide aşadar că acesta este un caz tipic de două opinii aflate în conflict asupra aceleiaşi chestiuni, ceea ce în nici un caz nu justifică o casare a unei hotărâri definitive şi executorii care, mai mult, fusese deja parţial executată.
Mai mult, nimic din acest caz, care este un litigiu de drept contractual între părţi private, nu constituie circumstanţe de interes substanţial sau obligatoriu care ar justifica anularea unei hotărâri definitive conform principiilor Ryabych (vezi Ryabych, citat mai sus, § 52).
30. Contrar opiniei Guvernului, Curtea consideră că faptul că Procurorul General a acţionat la cererea asociaţiei nu schimbă faptul că exercitarea recursului extraordinar se afla la discreţia sa exclusivă (vezi şi Brumărescu citat mai sus, § 20).
31. Cât priveşte argumentul Guvernului legat de câştigul necuvenit, Curtea reaminteşte că dreptul reclamantului de a primi sumele de bani fusese recunoscut de o decizie definitivă şi obligatorie, aceea din data de 5 noiembrie 2001, la capătul unei proceduri a cărei corectitudine nu a fost contestată de nici una dintre părţi.
32. Într-adevăr, împreună cu Guvernul, Curtea ia notă că reclamantului i s-a acordat o nouă oportunitate de a-şi prezenta cazul în faţa Curţii de Apel după casarea hotărârii definitive. Totuşi, în final, acţiunea reclamantului a fost respinsă.
Mai mult, în lumina jurisprudenţei sale constante, consideră că sistemele juridice caracterizate de acest tip de recurs extraordinar sunt, ca atare, incompatibile cu principiul certitudinii juridice (vezi Sovtransavto Holding, citat mai sus, § 77).
33. Consideraţiile de mai sus sunt suficiente spre a permite Curţii să conchidă că anularea hotărârii definitive din 5 noiembrie 2001 a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil.
A avut loc în mod corespunzător o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenţie.
B. Alte reclamaţii în baza Articolului 6 § 1
34. Date fiind constatările din paragraful 34 de mai sus, Curtea consideră că nu este necesar a se continua examinare celorlalte aspecte din reclamaţia în baza Articolului 6 § 1 (vezi paragrafele 20 - 22 de mai sus).
II. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL Nr. 1
35. Reclamantul a considerat că anularea prin recurs extraordinar a hotărârii definitive din 5 noiembrie 2001 prin care i se acordase o despăgubire a încălcat dreptul său de a se bucura în linişte de posesiunile sale. El s-a bazat pe Articolul 1 din Protocolul No. 1, care sună astfel:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la a se bucura în linişte de posesiunile sale. Nimeni nu va fi privat de posesiunile sale altfel decât în interesul public şi în baza condiţiilor prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Prevederile precedente nu vor afecta, însă, în nici un fel dreptul unui Stat de a aplica acele le i pe care le consideră necesare spre a controla folosirea proprietăţii în conformitate cu interesul general sau spre a se asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau penalizări.”
36. Guvernul a contestat acel argument. În opinia acestuia, reclamantul nu putea pretinde că avea un bun deoarece dreptul său la despăgubire fusese dobândit ilegal în măsura în care hotărârea care i-a acordat acel drept era pronunţată cu încălcarea gravă a legii.
Mai mult, el a considerat că hotărârea Curţii Supreme din 5 iunie 2002 nu a reprezentat un amestec în drepturile reclamantului ci mai degrabă o măsură cu scopul de a restabili ordinea de drept. Chiar dacă s-ar interpreta ca ingerinţă, a fost justificată de interesul general care cere să fie executate numai deciziile legale. În final, nu a reprezentat o povară excesivă pentru reclamant.
37 Reclamantul a considerat că avea un bun şi că suferise o ingerinţă nejustificată în dreptul său de proprietate.
38. Curtea ia notă că această reclamaţie este legată de una din cele examinate mai sus şi trebuie deci declarată de asemenea admisibilă.
39. Curtea repetă că o datorie prin sentinţă poate fi privită ca un “bun” pentru scopurile Articolului 1 din Protocolul No. 1.
Mai mult, casarea unei astfel de sentinţe după ce a devenit definitivă şi “irevocabilă", va constitui o lipsire de proprietate a proprietarilor conform semnificaţiei celei de-a doua fraze din primul paragraf al Articolului 1 din Protocolul Nr. 1 (vezi Brumărescu § 77, şi Maşinexportimport Industrial Group SA, § 44, ambele citate mai sus).
40. O luarea a proprietăţii în cadrul acestei a doua reguli poate fi justificată numai dacă se arată, inter alia, a fi “în interesul public” şi “în baza condiţiilor prevăzute de lege”. Mai mult, orice amestec în dreptul de proprietate trebuie şi să respecte necesitatea proporţionalităţii (vezi Brumărescu, citat mai sus, § 78).
41. Revenind la cazul de faţă, reclamantul, care primise o parte din suma acordată la 7 iunie 2001, nu a mai putut obţine executarea sentinţei pentru restul sumei acordate deoarece sentinţa fusese casată. Totuşi, Curtea a constatat deja că procedurile care au dus la această casare erau incorecte şi deci nu pot justifica amestecul în dreptul reclamantului. Mai mult, Guvernul nu a prezentat nici o justificare pentru aceasta.
42. Chiar dacă am presupune că amestecul ar putea fi justificat ca servind unui interes public, Curtea consideră că echilibrul corect a fost tulburat şi că reclamantul a suportat o povară individuală şi excesivă (vezi Brumărescu, § 80, şi SC Maşinexportimport Industrial Group SA, § 47, citate mai sus).
A avut loc corespunzător o încălcare a Articolului 1 din Protocolul Nr. 1.
III. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENŢIE
43. În final, conform Articolului 13 din Convenţie, reclamantul a reclamat că nu a avut o cale de atac efectivă internă spre a se opune hotărârilor definitive din 5 iunie 2002 şi 12 mai 2003 pentru încălcarea Convenţiei.
44. Ţinând seama de constatarea legată de Articolul 6 § 1 (vezi paragraful 34 de mai sus), Curtea consideră că nu este necesar să se examineze dacă, în acest caz, a existat o încălcare a Articolului 13, în măsura în care cerinţele acestuia sunt mai puţin stricte decât, şi sunt aici absorbite de cele ale Articolului 6 § 1 (vezi, printre alte autorităţi, British-American Tobacco Company Ltd. contra Olandei, sentinţa din 20 noiembrie 1995, Seria A nr. 331, p. 29, § 91).
IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
45. Articolul 41 din Convenţie prevede:
“Dacă Curtea constată că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor la aceasta, şi dacă legea internă a Înaltei Părţi Contractante afectate permite numai efectuarea unei reparaţii parţiale, Curtea, dacă este necesar, va acorda justa satisfacţie părţii lezate.”
A. Daune pecuniare
46. Reclamantul a reclamat 209.337 euro (EUR) ca daune pecuniare, ceea ce este echivalent cu USD 129.648 şi USD 8.330 acordate prin sentinţa din 7 iunie 2001, şi penalizări de întârziere a plăţii calculate de la 7 iunie 2001 la 1 august 2004. A prezentat în detaliu metoda sa calcul.
47. Guvernul a considerat că reclamantul nu avea nici o bază de a i se acorda daunele pecuniare cerute. În orice caz, a considerat că pretenţiile sunt excesive şi nejustificate. A mai reamintit că reclamantul deja primise ROL 440.000.000 pe care i-a estimat la EUR 16.115 şi că până la data respectivă, încă se afla în posesia acestei sume.
48. Curtea reaminteşte de la bun început că o sentinţă în care ea constată o încălcare impune asupra Statului intimat o obligaţie juridică de a pune capăt încălcării şi de a efectua reparaţii ale consecinţelor acesteia astfel încât să se refacă pe cât posibil situaţia existentă înaintea încălcării (vezi Brumărescu contra României (justa satisfacţie) [GC], nr. 28342/95, § 19, CEDO 2001 I).
În cazul de faţă reparaţia trebuie să aibă în vedere punerea reclamantului în situaţia în care s-ar fi găsit dacă încălcarea nu ar fi avut loc.
49. Curtea mai reiterează că a constatat în cazul de faţă că anularea hotărârii definitive din 5 noiembrie 2001 care a acordat anumite sume de bani reclamantului a încălcat dreptul acestuia din urmă la un proces corect şi a constituit o lipsire de proprietate în măsura în care acesta nu a mai putut primi sumele menţionate de la debitor. Totuşi, reaminteşte că reclamantului i s-au plătit ROL 440.000.000 şi, deşi procedura de restituie a acestora fusese iniţiată, el se afla încă în posesia acestei sume (vezi şi SC Maşinexportimport Industrial Group SA, citat mai sus, § 52)
50. Ţinând seama de circumstanţele de mai sus, mai ales de sumele acordate de instanţele interne, dar care nu au fost niciodată primite de reclamant, şi hotărând în echitate, Curtea îi acordă EUR 150.000 pentru daunele pecuniare suferite până la această dată ca urmare a casării hotărârii definitive din 5 noiembrie 2001.
B. Daune morale
51. Reclamantul a cerut EUR 130.000 ca daune morale.
52. Guvernul a considerat că nu exista o legătură cauzală între faptele examinate de Curte şi pretenţiile de daune morale şi a cerut Curţii să le respingă ca fiind evident nefondate.
53. Curtea consideră că reclamantului trebuie să i se fi cauzat un anumit nivel de stres şi frustrare ca urmare a casării hotărârii definitive din 5 noiembrie 2001. Îi acordă EUR 7.000 cu titlu de daune morale (vezi, mutatis mutandis, SC Maşinexportimport Industrial Group SA, citat mai sus, § 57).
C. Costuri şi cheltuieli
54. Reclamantul a mai solicitat EUR 11.956 costuri şi cheltuieli suportate în faţa instanţelor interne, din care EUR 3.939 reprezentând costuri acordate prin sentinţa din 7 iunie 2001, EUR 779 ca onorarii de executor judecătoresc, EUR 534 pentru cheltuieli de judecată suplimentare plătite către Curtea de Apel Bucureşti la 10 decembrie 2002, EUR 894 costuri pe care a fost condamnat să le plătească asociaţiei până la hotărârea definitivă din 12 martie 2003 şi EUR 5.810 ca onorarii pentru avocaţi.
În final, a reclamat EUR 3.174 costuri şi cheltuieli suportate pentru Curte.
A trimis documente justificative pentru plata costurilor pentru instanţele interne şi onorariile executorului judecătoresc. Totuşi, nu a prezentat dovezi pentru plata onorariilor avocaţiale şi costurile acordate asociaţiei la 12 martie 2003.
55. Guvernul a cerut ca pretenţiile nesusţinute de dovezi să fie respinse.
56. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor şi cheltuielilor numai în măsura în care s-a arătat că acestea au fost efectiv şi necesar suportate şi au fost rezonabile ca sumă. În cazul de faţă, ţinând seama de informaţia aflată la dispoziţia sa şi de criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde suma de EUR 5.252 cu titlu de costuri şi cheltuieli pentru procedurile interne.
Cât priveşte procedurile în faţa Curţii, la 9 decembrie 2004, reclamantul a primit EUR 198 ca asistenţă juridică. Nu a justificat că a făcut orice alte cheltuieli. Curtea va respinge deci pretenţia legată de procedurile în faţa sa.
D. Dobânda standard
57. Curtea consideră că este adecvat ca dobânda standard să fie bazată pe rata de împrumut marginală a Băncii Central Europene, la care să se adauge trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA ÎN UNANIMITATE
1. Declară pretenţiile reclamantului cu privire la dreptul său la un proces echitabil şi dreptul lui de a se bucura netulburat de posesiunile sale admisibile;
2. Consideră că nu mai este necesar să examineze celelalte reclamaţii;
3. Consideră că a avut loc o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenţie;
4. Consideră că a avut loc o încălcare a Articolului 1 din Protocolul Nr. 1;
5. Reţine
(a) că Statul intimat trebuie să plătească reclamantului, în decurs de trei luni de la data la care această sentinţă devine definitivă în conformitate cu Articolul 44 § 2 din Convenţie, EUR 150.000 (o sută cincizeci de mii de euro) cu titlu de daune pecuniare, EUR 7.000 (şapte mii de euro) cu titlu de daune morale şi EUR 5.252 (cinci mii două sute cincizeci şi doi euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus orice taxe ce pot fi aplicate;
(b) că de la expirarea celor trei luni sus-menţionate până la achitare să se plătească dobândă simplă pentru sumele de mai sus la un nivel egal cu data marginală de împrumut a Băncii Central Europene pe durata perioadei de neîndeplinire plus trei puncte de procentaj;
6. Respinge restul pretenţiilor reclamantului de justă satisfacţie.
Redactată în limba engleză şi notificată în scris la 11 ianuarie 2007, conform Regulii 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Vincent BERGER Boštjan M. ZUPANČIČ
Grefier Preşedinte
| ← Mitrea contra Romaniei - Reincadrare pe acelasi post dupa... | Ruxandra Ionescu contra Romaniei - Imobil vandut de locatari... → |
|---|
