Admisibilitatea pretentiilor - Musuc contra Moldovei - Arestare preventiva nejustificata. Incalcarea art. 5 CEDO
| Index |
|---|
| Musuc contra Moldovei - Arestare preventiva nejustificata. Incalcarea art. 5 CEDO |
| Admisibilitatea pretentiilor |
Pagina 2 din 2
I. ADMISIBILITATEA PRETENŢIILORA. Pretenţia formulată în temeiul articolului 5 § 4 al Convenţiei cu privire la lipsa unui recurs efectiv pentru a contesta suma stabilită pentru cauţiune
26. Reclamantul a pretins că el nu a avut un recurs efectiv, conform legislaţiei naţionale, în sensul articolului 5 § 4 al Convenţiei, pentru a contesta suma cauţiunii pe care el a fost obligat s-o plătească prin decizia irevocabilă a Curţii de Apel din 11 octombrie 2006.
27. Curtea reaminteşte că articolul 5 § 4 nu garantează ca atare un drept de a contesta deciziile prin care se dispune sau se prelungeşte arestarea, deoarece prevederea de mai sus face referire la „proceduri”, şi nu la „căi de atac”. Intervenţia unei singure autorităţi este conformă articolului 5 § 4, cu condiţia că procedura urmată are un caracter judiciar şi acordă persoanei vizate garanţii adecvate în privinţa modului lipsirii de libertate în cauză (a se vedea Jecius v. Lithuania, nr. 34578/97, § 100, ECHR 2000-IX). Prin urmare, pretenţia este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenţiei în sensul articolului 35 § 3 şi urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 § 4.
B. Restul pretenţiilor
28. Curtea consideră că restul pretenţiilor reclamantului ridică chestiuni de fapt şi de drept, care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului şi niciun alt temei pentru a le declara inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară restul cererii admisibil. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va trece imediat la examinarea fondului restului cererii.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 § 1 AL CONVENŢIEI
29. Reclamantul a declarat că nu au existat motive verosimile de a bănui că el ar fi săvârşit infracţiunea de care a fost acuzat. Întreprinderea sa a cumpărat de la o bancă o proprietate pe care ultima o vindea şi banca a fost cea care a stabilit preţul proprietăţii în conformitate cu o evaluare efectuată de o întreprindere specializată acceptată de bancă. Potrivit reclamantului, procuratura nu a prezentat nicio probă în sprijinul unei bănuieli rezonabile că el ar fi săvârşit vreo infracţiune.
30. Guvernul a declarat că existau motive credibile de a bănui că reclamantul a săvârşit infracţiunea care i s-a imputat şi că el a încercat să ameninţe un martor.
31. Curtea reiterează că pentru ca o reţinere, în baza unei bănuieli rezonabile, să fie justificată în sensul articolului 5 § 1 (c) nu este necesar ca poliţia să fi obţinut probe suficiente pentru a aduce acuzaţii fie la momentul reţinerii, fie în timp ce reclamantul se află în custodie (a se vedea Brogan and Others v. the United Kingdom, hotărâre din 29 noiembrie 1988, Seria A nr. 145-B, pp. 29-30, § 53). De asemenea, nu este necesar ca persoana deţinută să fie, eventual, acuzată sau adusă în faţa unei instanţe. Scopul urmărit prin reţinerea pentru interogare este desfăşurarea unei urmăriri penale prin care să fie confirmate sau infirmate bănuielile care constituie temei pentru arestare (a se vedea Murray v. the United Kingdom, hotărâre din 28 octombrie 1994, Seria A nr. 300-A, p. 27, § 55). Totuşi, cerinţa ca bănuiala să se bazeze pe motive rezonabile formează o parte esenţială a garanţiilor împotriva arestării şi detenţiei arbitrare. Faptul că o bănuială este presupusă cu bună-credinţă este insuficient. Cuvintele „bănuială rezonabilă” presupun existenţa faptelor sau a informaţiilor care ar convinge un observator obiectiv că persoana în cauză ar fi putut săvârşi infracţiunea (a se vedea Fox, Campbell and Hartley v. the United Kingdom, hotărâre din 30 august 1990, Seria A nr. 182, p. 16-17, § 32).
32. Curtea notează că, în această cauză, reclamantul a fost acuzat de însuşirea unui imobil prin cumpărarea acestuia de la o bancă la un preţ mai mic decât valoarea lui de piaţă. Acuzaţia împotriva lui şi demersul procurorului privind arestarea lui (a se vedea paragrafele 8 şi 10 de mai sus) conţineau o descriere cronologică a evenimentelor, care au avut loc între anii 1999 şi 2002, şi care i-au atribuit lui şi tatălui lui un comportament care, în opinia procurorului, a constituit o infracţiune. Totuşi, ele nu par să conţină vreo probă în sprijinul teoriei că a fost săvârşită o infracţiune şi că reclamantul ar putea fi vinovat de ea. Într-adevăr, în documentele de mai sus nu există nicio menţiune despre faptul cum a ajuns procuratura la concluzia că valoarea imobilului în cauză a fost subestimată sau dacă a existat o înţelegere între reclamant şi banca ce a făcut vânzarea. Ea s-a referit doar la existenţa unui martor în cadrul procedurilor penale fără a spune totuşi ceva despre declaraţiile acestuia sau dacă declaraţiile martorului au confirmat acuzaţia împotriva reclamantului. Mai mult, deşi reclamantul a susţinut, în mod expres, în timpul procedurilor habeas corpus că nu exista o bănuială rezonabilă că el ar fi săvârşit infracţiunea imputată lui (a se vedea paragrafele 12 şi 15 de mai sus), se pare că instanţele judecătoreşti au ignorat această declaraţie şi au tratat-o ca irelevantă (a se vedea paragrafele 13 şi 16 de mai sus).
33. În lumina celor de mai sus, Curtea nu consideră că materialele prezentate de procuratură, pe care s-au bazat instanţele de judecată naţionale pentru a-l aresta pe reclamant, erau suficiente pentru a convinge un observator obiectiv că reclamantul ar fi putut săvârşi infracţiunea imputată lui. Prin urmare, ea conchide că detenţia reclamantului între 28 septembrie şi 14 noiembrie 2006 nu s-a bazat pe o bănuială rezonabilă că el a săvârşit o infracţiune şi, astfel, a avut loc o violare a articolului 5 § 1 al Convenţiei.
34. Având în vedere constatarea de mai sus, Curtea nu consideră necesar de a decide asupra legalităţii prelungirii arestării reclamantului la 6 octombrie 2006.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 § 3 AL CONVENŢIEI
35. Reclamantul a pretins că încheierile prin care s-a dispus arestarea sa preventivă nu s-au bazat pe motive relevante şi suficiente, ci doar pe temeiuri declarative şi formale. Mai mult, instanţele de judecată nu au apreciat argumentele înaintate de apărarea sa atât în cererile de recurs, cât şi verbal, în timpul şedinţelor.
În continuare, reclamantul a declarat că suma stabilită pentru cauţiune în mărime de MDL 2,000,000 era excesivă şi că Curtea de Apel nu a făcut nicio cercetare cu privire la situaţia financiară a reclamantului înainte de a pronunţa încheierea sa din 11 octombrie 2006.
36. Guvernul a declarat că arestarea reclamantului a fost necesară, deoarece el era bănuit de săvârşirea unei infracţiuni grave. Dosarul penal împotriva lui era foarte complex, iar, în caz de eliberare, el ar fi putut să distrugă probele, să influenţeze martorii sau să se eschiveze. Mai mult, anterior, el a încercat să influenţeze un martor, iar declaraţiile acestuia că lui nu i-ar fi fost prezentată o copie a declaraţiilor ultimului erau false, deoarece el nici măcar nu a cerut audierea acelui martor.
De asemenea, Guvernul a declarat că suma stabilită pentru cauţiune nu era excesivă, având în vedere situaţia financiară a reclamantului şi că acea sumă nu era în niciun fel legată de pretinsul prejudiciu cauzat de reclamant victimei infracţiunii.
37. Curtea reaminteşte că articolul 5 al Convenţiei, ca şi articolele 2, 3 şi 4, face parte din prima categorie de drepturi fundamentale, care protejează securitatea fizică a persoanei (a se vedea, spre exemplu, legătura acestuia cu articolele 2 şi 3 în cazurile de dispariţie a persoanelor în Kurt v. Turkey, hotărâre din 25 mai 1998, Reports of Judgments and Decisions 1998-III, § 123) şi, prin urmare, importanţa lui este supremă. Scopul de bază al acestuia este de a preveni lipsirea arbitrară şi nejustificată de libertate (a se vedea, spre exemplu, Lukanov v. Bulgaria, hotărâre din 20 martie 1997, Reports 1997-II, § 41; Assanidze v. Georgia [GC], nr. 71503/01, § 171, ECHR 2004-II; Ilaşcu and Others v. Moldova and Russia [GC], nr. 48787/99, § 461, ECHR 2004-VII).
38. Prezumţia este în favoarea eliberării. După cum a fost stabilit în cauza Neumeister v. Austria (hotărâre din 27 iunie 1968, Seria A nr. 8, p. 37, § 4), a doua parte a articolului 5 § 3 nu oferă instanţelor judiciare dreptul de a alege între a aduce învinuitul în faţa instanţei într-un termen rezonabil sau a-l elibera în cursul procedurii. Până la condamnare, el trebuie prezumat nevinovat şi scopul acestei prevederi este, în esenţă, de a cere eliberarea lui provizorie odată ce detenţia sa continuă încetează să mai fie rezonabilă (a se vedea McKay v. the United Kingdom [GC], nr. 543/03, § 41, ECHR 2006-...).
39. Persistenţa unei bănuieli rezonabile că persoana arestată a comis o infracţiune este o condiţie sine qua non pentru legalitatea detenţiei continue, dar, după o anumită perioadă de timp, acest lucru nu mai este suficient. În asemenea cazuri, Curtea trebuie să stabilească dacă celelalte temeiuri invocate de autorităţile judiciare continuă să justifice lipsirea de libertate. Atunci când aceste temeiuri sunt „relevante” şi „suficiente”, Curtea trebuie, de asemenea, să se asigure că autorităţile naţionale competente au dat dovadă de „o diligenţă deosebită” pe parcursul procedurilor (a se vedea, Labita v. Italy [GC], nr. 26772/95, §§ 152 şi 153, ECHR 2000-IV).
40. O persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni trebuie să fie întotdeauna eliberată în cursul procedurii, cu excepţia cazului când statul poate dovedi că există motive „relevante şi suficiente” care să justifice detenţia ei continuă (Yağcı and Sargın v. Turkey, hotărâre din 8 iunie 1995, Seria A nr. 319-A, § 52).
41. Articolul 5 § 3 al Convenţiei nu poate fi interpretat ca autorizând aplicarea necondiţionată a detenţiei preventive, care să dureze nu mai mult de o anumită perioadă. Justificarea pentru orice perioadă de detenţie, indiferent de cât e de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător de către autorităţi (a se vedea Belchev v. Bulgaria, nr. 39270/98, § 82, 8 aprilie 2004).
42. În ceea ce priveşte cauţiunea, ea poate fi necesară doar dacă prevalează motivele care justifică detenţia. Atunci când astfel de motive prevalează, mărimea cauţiunii trebuie „evaluată, în principal, în funcţie de persoana în cauză, bunurile acesteia ..., cu alte cuvinte, de nivelul de încredere că este posibil ca posibilitatea pierderii siguranţei, în caz de neprezentare la proces, va constitui o descurajare suficientă pentru a exclude orice dorinţă din partea acesteia de a se ascunde (a se vedea Neumeister v. Austria, hotărâre din 27 iunie 1968, Seria A, nr. 8, p. 40 § 14).
43. Curtea a constatat mai sus că arestarea reclamantului nu s-a bazat pe o bănuială rezonabilă. Acest lucru ar constitui un temei suficient pentru ea să nu considere necesar de a examina şi această pretenţie. Totuşi, Curtea notează cu îngrijorare caracterul frecvent al problemelor cu privire la relevanţa şi suficienţa motivelor pentru arestare în cazul Republicii Moldova. Curtea notează că ea a constatat pentru prima dată o violare de acest gen în cauzele Şarban şi Becciev v. Moldova (nr. 3456/05, § 103, 4 octombrie 2005 şi nr. 9190/03, § 64, 4 octombrie 2005) şi că, spre regretul ei, această problemă continuă să persiste.
44. Curtea notează că, la fel ca şi în cauzele Şarban şi Becciev, cele mai multe motive pe care s-au bazat instanţele judecătoreşti naţionale în încheierile lor de a-l aresta pe reclamant şi de a prelungi arestarea acestuia (a se vedea paragrafele 11 şi 16 de mai sus) au fost limitate la parafrazarea motivelor pentru arestare, prevăzute de Codul de procedură penală, fără a explica cum se aplică ele în cazul reclamantului.
45. Pe lângă aceasta, instanţele judecătoreşti naţionale au invocat în sprijinul arestării faptul că reclamantul a încercat să influenţeze un martor. Curtea notează, în primul rând, că această afirmaţie a constituit o interpretare eronată a declaraţiei procurorului că, între anii 1999 şi 2002, reclamantul ar fi ameninţat o persoană, care a devenit ulterior martor în cauza acestuia (a se vedea paragraful 10 de mai sus). Totuşi, ceea ce este mai important, deşi s-au bazat pe o astfel de afirmaţie, instanţele judecătoreşti naţionale au respins cererile insistente ale reclamantului de a audia acel martor (a se vedea, pentru comparaţie, Becciev v. Moldova, citată mai sus, §§ 73-76) sau cel puţin de a vedea o copie a declaraţiilor acestuia (a se vedea paragrafele 12, 15 şi 17 de mai sus). Într-adevăr, deşi a declarat că reclamantului i s-a prezentat un astfel de înscris, Guvernul nu a prezentat nicio probă pentru a dovedi acest lucru.
46. În astfel de circumstanţe, Curtea nu consideră că această cauză poate fi distinsă de cauzele Şarban şi Becciev în ceea ce priveşte relevanţa şi suficienţa motivelor pentru arestare.
47. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 5 § 3 al Convenţiei în această privinţă.
48. În lumina constatării de mai sus că nu au existat motive relevante şi suficiente pentru a prelungi arestarea reclamantului, Curtea consideră că cerinţa ca reclamantul să plătească o cauţiune şi detenţia sa continuă pe motiv că el nu a plătit-o a constituit o violare separată a articolului 5 § 3 al Convenţiei. În astfel de circumstanţe, Curtea nu consideră necesar de a determina dacă mărimea cauţiunii impuse reclamantului a fost sau nu excesivă.
III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 § 4 AL CONVENŢIEI
49. Reclamantul a declarat că el a înaintat instanţelor judecătoreşti naţionale numeroase cereri pentru a i se permite să vadă înscrisul care conţinea declaraţia martorului E.S. pe care acuzarea a invocat-o în favoarea arestării sale, însă în zadar. El a notat că astfel de solicitări au fost făcute în cererile sale habeas corpus şi în recursurile sale (a se vedea paragrafele 12, 15, 17 şi 18 de mai sus). De asemenea, reclamantul s-a plâns că peretele din sticlă din izolatorul de detenţie provizorie al CCCEC l-a împiedicat să aibă întâlniri confidenţiale cu avocatul său pentru a discuta chestiuni legate de apărarea sa în procedurile cu privire la arestarea preventivă.
50. Guvernul a contestat acuzaţiile reclamantului şi a declarat că acesta şi avocatul acestuia au avut acces la toate materialele din dosar, pe care s-au bazat acuzarea şi instanţele judecătoreşti pentru a susţine necesitatea arestării sale. Potrivit Guvernului, ei au avut acces şi la înscrisul care conţinea declaraţia lui E.S., care a fost printre documentele transmise lor de acuzare. Totuşi, probabil din cauza lipsei lor de diligenţă, ei nu au observat-o. De asemenea, Guvernul a contestat acuzaţiile reclamantului cu privire la peretele din sticlă din izolatorul de detenţie provizorie al CCCEC.
51. Curtea reiterează că o instanţă judecătorească, la examinarea unui recurs împotriva detenţiei, trebuie să asigure garanţiile unei proceduri judiciare. Procedurile trebuie să fie contradictorii şi trebuie să asigure întotdeauna „egalitatea armelor” între părţi, procuror şi persoana lipsită de libertate.
52. În cazul unei persoane a cărei detenţie cade sub incidenţa articolului 5 § 1 (c), o audiere este necesară. Având în vedere impactul dramatic al lipsirii de libertate asupra drepturilor fundamentale ale persoanei în cauză, procedurile desfăşurate în temeiul articolului 5 § 4 al Convenţiei trebuie, în principiu, să întrunească în cea mai mare măsură posibilă, în circumstanţele unei investigaţii în derulare, cerinţele de bază ale unui proces echitabil (Shishkov v. Bulgaria, nr. 38822/97, § 77, ECHR 2003-I (extracts)).
53. Egalitatea armelor nu este asigurată dacă apărării i se neagă accesul la acele documente din dosarul penal care sunt esenţiale pentru a contesta, în mod efectiv, legalitatea, în sensul Convenţiei, a detenţiei clientului său. Conceptul de legalitate a detenţiei nu se limitează la conformarea cu cerinţele procedurale prevăzute de legislaţia naţională, dar se referă şi la caracterul rezonabil al bănuielii în temeiul căreia se aplică arestul, legitimitatea scopului urmărit prin arest şi la justificarea detenţiei care rezultă din acesta.
54. Curtea recunoaşte necesitatea ca urmăririle penale să fie desfăşurate în mod eficient, ceea ce poate presupune că o parte din informaţiile colectate în timpul acestora trebuie păstrată în secret pentru a împiedica bănuiţii să altereze probele şi să submineze efectuarea justiţiei. Totuşi, acest scop legitim nu ar putea fi îndeplinit pe seama unor restricţii substanţiale asupra drepturilor apărării. Prin urmare, informaţia care este esenţială pentru aprecierea legalităţii unei detenţii trebuie să fie, în mod corespunzător, pusă la dispoziţia avocatului bănuitului (a se vedea, printre altele, Lamy v. Belgium, hotărâre din 30 martie 1989, Seria A nr. 151, pp. 16-17, § 29, şi Garcia Alva v. Germany, nr. 23541/94, §§ 39-43, 13 februarie 2001).
55. În această cauză, părţile dispută faptul dacă reclamantul sau avocaţii săi au cerut acces la părţi ale dosarului penal şi că un astfel de acces le-a fost refuzat. Totuşi, Curtea notează că reclamantul şi avocaţii acestuia au cerut de multe ori să li se dea o copie a înscrisului care conţinea declaraţia lui E.S. (a se vedea paragrafele 12, 15, 17 şi 18 de mai sus) şi că instanţele judecătoreşti nu au reacţionat în niciun fel la aceste cereri. Mai mult, declaraţiile Guvernului că ei au avut de fapt acces la document nu sunt susţinute prin nicio probă (a se vedea paragraful 45 de mai sus).
56. Curtea notează că nu a fost adus niciun motiv pentru neprezentarea informaţiei şi că reclamantul nu a putut să conteste, în mod corespunzător, motivele arestării sale. În astfel de circumstanţe, nu poate fi spus faptul că în această cauză, principiul „egalităţii armelor”, în sensul articolului 5 § 4 al Convenţiei, a fost respectat. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 5 § 4 al Convenţiei.
57. În ceea ce priveşte pretenţia reclamantului formulată în temeiul articolului 5 § 4 referitoare la peretele din sticlă din izolatorul de detenţie provizorie al CCCEC, Curtea reaminteşte că ea a constatat deja violări în ceea ce priveşte plângeri similare în astfel de cauze, precum Castraveţ v. Moldova (nr. 23393/05, § 61, 13 martie 2007), Istratii and Others v. Moldova (nr. 8721/05, 8705/05 şi 8742/05, § 101, 27 martie 2007) şi Modârcă v. Moldova (nr. 14437/05, § 99, 10 mai 2007). În astfel de circumstanţe şi având în vedere similitudinea pretenţiei din această cauză cu cele din cauzele de mai sus, Curtea nu consideră posibil să se abată de la motivarea şi constatările sale din acele cauze. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 5 § 4 al Convenţiei şi în această privinţă.
V. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
58. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciul
59. Reclamantul a pretins 11,000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral suferit ca urmare a încălcării drepturilor sale garantate de Convenţie. El a susţinut că el a suferit frustrare, neputinţă, nelinişte, confuzie, stres şi un sentiment de injustiţie.
60. Guvernul a contestat suma pretinsă de reclamant şi a declarat că nu exista nicio probă că el ar fi suferit vreun prejudiciu. Guvernul a solicitat Curţii să respingă pretenţia reclamantului.
61. Având în vedere violările constatate mai sus şi gravitatea lor, Curtea consideră că, în această cauză, acordarea unei compensaţii cu titlu de prejudiciu moral este justificată. Făcând evaluarea sa, în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului EUR 9,000.
B. Costuri şi cheltuieli
62. Reclamantul a mai pretins EUR 3,500 cu titlu de costuri şi cheltuieli angajate în faţa Curţii. El a prezentat o listă detaliată în care a indicat timpul prestat de avocatul său lucrând asupra cauzei şi o listă detaliată a altor cheltuieli legate de examinarea cauzei. De asemenea, el a prezentat o copie a unui contract dintre el şi avocatul său.
63. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă pentru reprezentare şi a contestat inter alia numărul de ore lucrate de avocatul reclamantului şi onorariul pe oră perceput de acesta. De asemenea, el a declarat că pretenţiile erau excesive având în vedere situaţia economică din Republica Moldova.
64. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul de a i se rambursa costurile şi cheltuielile sale doar dacă s-a dovedit că acestea au fost realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime. În această cauză, având în vedere informaţia de care dispune şi criteriile de mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamantului suma de EUR 3,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
C. Dobânda de întârziere
65. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară inadmisibilă pretenţia formulată în temeiul articolului 5 § 4 al Convenţiei referitoare la pretinsa lipsă a unui recurs pentru a contesta suma stabilită pentru cauţiune, iar restul cererii admisibil;
2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 5 § 1 al Convenţiei, deoarece arestarea reclamantului nu s-a bazat pe o bănuială rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune;
3. Hotărăşte că nu este necesar de a examina pretenţia formulată în temeiul articolului 5 § 1 al Convenţiei referitoare la pretinsa prelungire ilegală a arestării reclamantului la 6 octombrie 2006;
4. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 5 § 3 al Convenţiei, în ceea ce priveşte insuficienţa motivelor aduse pentru arestarea reclamantului;
5. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 5 § 3 al Convenţiei, deoarece reclamantului i s-a cerut să plătească cauţiune şi a continuat să fie deţinut pe motiv că nu a plătit-o;
6. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 5 § 4 al Convenţiei, deoarece reclamantul şi avocaţii acestuia nu au avut acces la materialele din dosarul penal în baza cărora instanţele de judecată au dispus arestarea preventivă a reclamantului;
7. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 5 § 4 al Convenţiei în ceea ce priveşte ingerinţa în dreptul reclamantului de a comunica cu avocatul său în condiţii de confidenţialitate;
8. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 9,000 (nouă mii euro) cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 3,000 (trei mii euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data plăţii;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
9. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 6 noiembrie 2007, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Fatoş ARACI Josep CASADEVALL Grefier adjunct Preşedinte
| ← Moisei contra Moldovei - Executarea tardiva a hotararilor... | Timpul Info-Magazin si Anghel contra Moldov - Libertatea presei.... → |
|---|
