Tara si Poaiata contra Moldovei - Libertatea presei. Impunerea sancţiunilor pentru defăimare
CAUZA ŢARA ŞI POIATĂ c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 36305/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG 16 octombrie 2007
DEFINITIVĂ
16/01/2008
Această hotărâre poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Ţara şi Poiată c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Sir Nicolas BRATZA, Preşedinte, Dl J. CASADEVALL, Dl G. BONELLO, Dl S. PAVLOVSCHI, Dl L. GARLICKI, Dl J. ŠIKUTA, Dna P. HIRVELÄ, judecători,
şi dl T.L. EARLY, Grefier al Secţiunii,
Deliberând la 25 septembrie 2007 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 36305/03) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către Ţara, un ziar cu sediul în Chişinău, şi Petru Poiată („reclamanţi”) la 15 septembrie 2003.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dl V. Gribincea şi dl V. Zama, avocaţi din Chişinău şi membri ai organizaţiei non-guvernamentale „Juriştii pentru drepturile omului”. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Pârlog.
3. Reclamanţii au pretins, în special, încălcarea dreptului lor la libertatea de exprimare, deoarece ei au fost găsiţi vinovaţi de defăimarea unui politician.
4. La 9 februarie 2006, Preşedintele Secţiunii a Patra a Curţii a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis examinarea fondului cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. La 31 octombrie 2002, Ţara a publicat un articol intitulat „Sfidând legislaţia cu privire la concurenţa loială, clanul Stepaniuc îşi adjudecă, prin şantaj, proprietăţi străine”. Ziarul a relatat, citând şi rezumând parţial, o scrisoare adresată Preşedintelui Republicii Moldova de către o companie de transport, care deservea câteva rute de autobuz care asigurau legătura între Chişinău şi alte oraşe. Articolul conţine inter alia următoarele:
„Zilele acestea, Ţara a intrat în posesia unui document extrem de curios. Este vorba de o scrisoare adresată Preşedintelui Vladimir Voronin de către conducerea întreprinderii F., cu sediul în oraşul Ialoveni. Potrivit autorilor, întreprinderea ... presta servicii de transport şi a creat circa 150 locuri de muncă ... . Persoane sus-puse din vârful piramidei de atunci le-au cerut să cedeze ruta Chişinău-Ialoveni, pe motiv că trebuie să muncească şi „ai noştri”. Ca urmare, veniturile s-au redus, fără locuri de muncă rămânând 32 de persoane, se spune în documentul amintit mai sus.
Nu suntem siguri că lucrurile stau anume aşa, dar Ţara şi alte publicaţii au scris despre stranii vânjoleli pe ruta Chişinău-Ialoveni.
... următoarele pasaje din scrisoare sunt traduse din limba rusă: „Au venit alegerile (cele din 25 februarie 2001). Ştiind cum au procedat cu noi democraţii, am susţinut întru totul Partidul Comuniştilor, punându-le la dispoziţie zilnic câte 3-4 unităţi de transport, făcând agitaţie pe cont propriu, adică pe banii întreprinderii şi ai şoferilor. Ne-am bucurat mult că dreptatea, în sfârşit, a triumfat şi că de acum înainte vom munci în condiţiile „dictaturii legii”, cum se spunea în alegeri. Dar, se vede, astea au fost doar vorbe. ...
La finele lunii iulie 2002, dl Victor Stepaniuc, liderul fracţiunii parlamentare a comuniştilor, i-a telefonat lui A.C., ministrul Transporturilor, şi l-a rugat ca rutele deservite de F. să fie transmise [altor două întreprinderi], ai căror directori sunt ginerele şi, respectiv, nepotul lui Victor Stepaniuc.”
Spaţiul nu ne permite să detalizăm cazul, de aceea ne vom limita doar la un rezumat: indicaţia lui Stepaniuc a fost executată întocmai, plângerile adresate n-au avut nici un efect ..., iar microbuzele întreprinderii au fost înlocuite [cu altele]. Protecţia a fost asigurată, după cum afirmă autorii, şi de poliţia rutieră. Operaţiunea a fost dirijată de ginerele lui Victor Stepaniuc.
În fine, păgubaşii îşi pun toată speranţa în şeful statului, rugându-l să curme acest „bespredel” şi să-i pedepsească pe „funcţionarii corupţi”. Nu ne rămâne decât să ne întrebăm: când cineva îi va scrie Preşedintelui despre un amestec, identic cu cel relatat mai sus, în reţeaua de dealeri ai „CTC Chişinău”, unde în prezent îşi croieşte un loc călduţ acelaşi Stepaniuc, eliminându-şi, prin metode bolşevice, concurenţii.”
6. La 21 noiembrie 2002, Ţara a publicat un alt articol intitulat „Năravuri bolşevice. Clanul Stepaniuc îşi întinde tentaculele”. Ziarul a relatat inter alia următoarele:
„Articolul din 31 octombrie 2002 ... nu a provocat nici o reacţie din partea autorităţilor de stat. Şi atunci mă întreb: de ce guvernarea comunistă nu reacţionează la nişte fapte concrete, strigătoare la cer, scoase la iveală de puterea a patra din stat? ...
În acel articol scriam despre neregulile ... care persistă în transportul de pasageri ... din cauza întreprinderilor G. şi T., în fruntea cărora sunt ginerele şi, respectiv, nepotul lui Victor Stepaniuc, preşedintele fracţiunii parlamentare a PCRM. ...
Zilele acestea … ne-au vizitat, cu nişte plângeri similare, alţi şoferi reprezentând Parcul de autobuze nr. 1 din Chişinău. … După ce nu şi-au găsit dreptatea în instanţele de resort, aceştia au venit să-i ajutăm. Dar nici noi nu suntem atotputernici. Unicul lucru pe care-l putem face e să dăm publicităţii un fapt reprobabil sau altul, în speranţa că cei cu pâinea şi cuţitul în mână vor curma nedreptatea.
Şoferii ce ne-au vizitat ne roagă să clarificăm cum a obţinut întreprinderea T. autorizaţie de a deservi rutele pe care le-au deţinut ... . Citez din scrisoare: „întreprinderea T., cu susţinerea Parlamentului, lucru pe care-l afişează deseori, rezolvă orice chestiune. Şoferii acesteia circulă fără nici un grafic ... şi pornesc intenţionat cu 10-15 minute înaintea noastră. Orice revoltă din partea noastră se loveşte ca de un zid de susţinerea conducerii Legislativului”.
Cele relatate sunt confirmate şi de un act întocmit de revizorii unei autorităţi locale de transport, confirmând abuzurile întreprinderii T. ... [şi susţinând că] activitatea întreprinderii T. afectează circulaţia normală a agenţilor de transport pe ruta Chişinău - Malcoci şi Chişinău - Condriţa.
De care grafice sau legi mai poate fi vorba, dacă socrul şi moşul ocupă un post atât de înalt? Pregătind pentru tipar acest articol, l-am contactat pe I.G., inginer-şef la Parcul auto nr. 1 din Chişinău, interesându-mă, dacă între timp s-a schimbat situaţia spre bine. Interlocutorul mi-a răspuns că, dimpotrivă, totul merge din rău în mai rău.
Aşadar, clanul Stepaniuc îşi întinde tot mai mult tentaculele. Până unde? Şi până când?”
7. La o dată nespecificată, Victor Stepaniuc a iniţiat o acţiune în defăimare împotriva ziarului şi a autorului articolului. El a susţinut inter alia că articolul din 31 octombrie 2002 conţinea următoarele declaraţii false şi defăimătoare pentru el:
„... La finele lunii iulie 2002, dl Victor Stepaniuc, liderul fracţiunii parlamentare a comuniştilor, i-a telefonat lui A.C., ministrul Transporturilor, şi l-a rugat ca rutele deservite de F. să fie transmise [altor două întreprinderi], ai căror directori sunt ginerele şi, respectiv, nepotul lui Victor Stepaniuc. ... indicaţia lui Stepaniuc a fost executată întocmai. ... Nu ne rămâne decât să ne întrebăm: când cineva îi va scrie Preşedintelui despre un amestec, identic cu cel relatat mai sus, în reţeaua de dealeri ai „CTC Chişinău”, unde în prezent îşi croieşte un loc călduţ acelaşi Stepaniuc, eliminându-şi, prin metode bolşevice, concurenţii.”
8. Potrivit lui, sensul şi textul articolului din 21 noiembrie 2002 conţineau următoarele declaraţii defăimătoare, care sugerau că:
„protejez ca deputat şi lider al fracţiunii parlamentare acţiuni ilegale ale unor persoane vizavi de circulaţia unor autobuze pe traseul Chişinău şi unele sate din sectorul Ialoveni. … „Aşadar, clanul Stepaniuc îşi întinde tot mai mult tentaculele. Până unde? Şi până când?”
9. La 24 ianuarie 2003, Judecătoria sectorului Buiucani a hotărât în favoarea lui Victor Stepaniuc, constatând că acesta nu putea fi considerat responsabil pentru activitatea întreprinderilor care aparţineau nepotului şi ginerelui lui, în special, deoarece autorităţile de stat nu au constatat nicio ilegalitate în activitatea acestora şi nu le-au retras licenţele. Nu s-a stabilit existenţa unei legături între activitatea lui Victor Stepaniuc în calitatea sa de deputat în Parlamentul Republicii Moldova şi lider al unei fracţiuni parlamentare şi activitatea acelor întreprinderi. Instanţa judecătorească a constatat că pasajele contestate de reclamantul în procedurile naţionale erau defăimătoare şi a indicat ziarului şi autorului să-i plătească lui Victor Stepaniuc 3,600 lei moldoveneşti (MDL) (echivalentul a 238 euro (EUR) la acea dată) şi, respectiv, MDL 1,440 (echivalentul a EUR 93 la acea dată). De asemenea, ea a indicat ziarului să publice o dezminţire în termen de cincisprezece zile. Pârâţii în procedurile naţionale au fost obligaţi, de asemenea, să plătească taxa de stat.
10. Reclamanţii au contestat cu apel această hotărâre judecătorească, susţinând inter alia că prima instanţă a ignorat totalmente argumentele lor. Articolele se refereau de fapt la scrisori şi declaraţii ale unor terţe persoane, iar concluziile finale erau judecăţi de valoare. Ei au acţionat cu bună credinţă şi au verificat informaţia conţinută în declaraţiile terţelor persoane. Una din propoziţiile constatată ca fiind defăimătoare de prima instanţă nici măcar nu se conţinea în articole.
11. La 3 aprilie 2003, Tribunalul Chişinău a respins apelul. Reclamanţii au depus recurs; totuşi, acel recurs a fost, de asemenea, respins de Curtea de Apel la 11 iunie 2003.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
12. Prevederile relevante ale Codului civil, în vigoare în acea perioadă, sunt următoarele:
„Articolul 7. Apărarea onoarei şi demnităţii
(1) Orice persoană fizică sau juridică este în drept să ceară prin judecată dezminţirea informaţiilor care lezează onoarea şi demnitatea ei, dacă cel care a răspândit asemenea informaţii nu dovedeşte că ele corespund realităţii.
(2) În cazul în care asemenea informaţii au fost răspândite prin intermediul unui mijloc de informare în masă, instanţa de judecată obligă redacţia acestuia să publice, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărîrii instanţei de judecată, o dezminţire la aceeaşi rubrică, pe aceeaşi pagină, în acelaşi program sau ciclu de emisiuni.”
Articolul 7/1. Repararea prejudiciului moral
(1) Prejudiciul moral, cauzat unei persoane în urma răspândirii unor informaţii care nu corespund realităţii şi care lezează onoarea şi demnitatea acesteia, se repară în folosul reclamantului de către persoana fizică sau juridică care a răspândit aceste informaţii.
(2) Mărimea compensaţiei se stabileşte de către instanţa de judecată, în fiecare caz aparte, de la şaptezeci şi cinci până la două sute de salarii minime, în cazul în care informaţiile au fost răspândite de o persoană juridică, şi de la zece până la o sută de salarii minime, în cazul în care au fost răspândite de o persoană fizică. …”
ÎN DREPT
13. Reclamanţii au pretins, în temeiul articolului 10 al Convenţiei, că hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale au constituit o ingerinţă în dreptul lor la libertatea de exprimare, care nu putea fi considerată necesară într-o societate democratică.
Articolul 10 prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”
I. ADMISIBILITATEA CAUZEI
A. Pretenţiile formulate în temeiul articolului 6, articolului 1 al Protocolului nr. 1 şi articolului 13 ale Convenţiei
14. În cererea sa iniţială, ziarul reclamant a formulat, de asemenea, pretenţii în temeiul articolului 6, al articolului 1 al Protocolului nr. 1 şi al articolului 13 ale Convenţiei. Totuşi, în observaţiile sale cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei, el a cerut Curţii să lase fără examinare aceste pretenţii. Curtea nu găseşte niciun motiv pentru a le examina.
B. Pretenţia formulată în temeiul articolului 10 al Convenţiei
15. Curtea consideră că pretenţia reclamanţilor formulată în temeiul articolului 10 al Convenţiei ridică chestiuni de fapt şi de drept, care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului şi niciun alt temei pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară cererea admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va purcede imediat la examinarea fondului acestei pretenţii.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 10 AL CONVENŢIEI
A. Argumentele părţilor
1. Reclamanţii
16. Reclamanţii au fost de acord cu faptul că ingerinţa a fost prevăzută de lege şi a urmărit un scop legitim. Totuşi, ea nu a fost necesară într-o societate democratică, deoarece articolele contestate doar au răspândit declaraţii ale unor terţe persoane şi au fost scrise în contextul unei dezbateri cu privire la o chestiune de o importanţă publică deosebită, şi anume administrarea transportului public şi pretinsele ilegalităţi comise de funcţionari publici. Reclamanţii au acţionat cu bună credinţă când au publicat articolul şi au verificat declaraţiile terţelor persoane. Ei au considerat sursa ca fiind de încredere, deoarece era vorba de o scrisoare adresată Preşedintelui ţării, care conţinea multe detalii şi la care erau anexate rapoarte oficiale ale autorităţilor de stat din domeniul transportului. Bineînţeles, pentru ei a fost imposibil să verifice declaraţia potrivit căreia dl Stepaniuc i-a telefonat ministrului Transporturilor.
17. Referindu-se la declaraţia privind implicarea dlui Stepaniuc în reţeaua de dealeri a CTC Chişinău, reclamanţii au susţinut că acea implicare a fost confirmată printr-un raport oficial al Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova, o copie a căruia a fost anexată la dosarul naţional.
18. De asemenea, instanţele judecătoreşti naţionale au ignorat faptul că dl Stepaniuc era un politician de rang înalt şi că, prin urmare, limitele criticii la adresa lui erau largi.
2. Guvernul
19. Guvernul a fost de acord că faptele cauzei relevau o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la libertatea de exprimare. Totuşi, ingerinţa a fost justificată prin prisma articolului 10 § 2 al Convenţiei. Reclamanţii au fost obligaţi să plătească prejudicii morale pentru defăimare în temeiul articolelor 7 şi 7/1 ale Codului civil. Astfel, ingerinţa a fost „prevăzută de lege”, iar legea a fost accesibilă şi previzibilă. Ea a urmărit scopul legitim de a proteja demnitatea dlui Stepaniuc; mai mult, măsura a fost necesară într-o societate democratică.
20. Guvernul a făcut referire la marja de apreciere a autorităţilor naţionale la stabilirea necesităţii ingerinţei şi a susţinut că, atunci când Convenţia se referă la legislaţia naţională, ţine în primul rând de competenţa autorităţilor naţionale să aplice şi să interpreteze legislaţia naţională. El a declarat că, în această cauză, autorităţile naţionale nu au depăşit marja de apreciere acordată lor şi au folosit-o cu bună credinţă, cu precauţie şi într-un mod rezonabil.
21. În continuare, Guvernul a susţinut că motivele aduse pentru a justifica ingerinţa au fost „relevante şi suficiente”.
B. Aprecierea Curţii
22. După cum au recunoscut ambele părţi şi Curtea este de acord, hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale şi obligarea reclamanţilor să plătească prejudicii au constituit un „amestec al autorităţilor publice” în dreptul reclamanţilor la libertatea de exprimare, în sensul primului paragraf al articolului 10. De asemenea, nu se contestă faptul că ingerinţa a fost „prevăzută de lege” şi a urmărit un scop legitim. Sarcina Curţii este de a stabili dacă ingerinţa a fost „necesară într-o societate democratică”.
23. Verificarea dacă ingerinţa invocată a fost „necesară într-o societate democratică” cere Curţii să stabilească dacă aceasta a corespuns „unei necesităţi sociale imperioase”, dacă ea a fost proporţională scopului legitim urmărit (impactul potenţial al împrejurărilor în care a fost făcută exprimarea în cauză este un factor important în determinarea proporţionalităţii ingerinţei) şi dacă motivele aduse de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt relevante şi suficiente. La stabilirea faptului dacă o astfel de „necesitate” există şi ce măsuri ar trebui luate pentru aceasta, autorităţile naţionale se bucură de o anumită marjă de apreciere. Totuşi, această marjă de apreciere nu este nelimitată şi este însoţită de supravegherea europeană exercitată de către Curte, a cărei sarcină este de a da o apreciere finală faptului dacă o restricţie este conformă cu libertatea de exprimare, după cum aceasta este protejată de articolul 10 (pentru recapitularea mai detaliată a principiilor relevante, a se vedea Giniewski v. France, nr. 64016/00, §§ 43-54, ECHR 2006-...; Aydın Tatlav v. Turkey, nr. 50692/99, §§ 22-27, 2 mai 2006; Gündüz v. Turkey, nr. 35071/97, § 38, ECHR 2003-XI; Murphy v. Ireland, nr. 44179/98, §§ 65-69, ECHR 2003-IX (extrase), cu referinţele cuprinse în ele).
24. Curtea reaminteşte că în hotărârea Lingens v. Austria (hotărâre din 8 iulie 1986, Seria A nr. 103, § 42) ea a constatat că:
„[politicienii] trebuie să accepte în mod inevitabil şi conştient verificarea strictă a fiecărui cuvânt şi a fiecărei fapte atât din partea jurnaliştilor, cât şi a publicului larg şi, în consecinţă, trebuie să dea dovadă de un grad mai mare de toleranţă. Fără îndoială, articolul 10 para. 2 garantează că reputaţia altora – adică a tuturor persoanelor fizice - este protejată şi că această protecţie se extinde şi asupra politicienilor, chiar şi atunci când aceştia nu acţionează ca persoane private; însă, în astfel de cazuri, cerinţele unei astfel de protecţii trebuie evaluate prin prisma intereselor de a asigura discuţii libere cu privire la chestiuni politice.”
25. Curtea notează că articolul a fost scris de un jurnalist şi reaminteşte sarcina proeminentă a presei într-o societate democratică de a comunica idei şi opinii cu privire la chestiuni politice şi la alte chestiuni de interes public (a se vedea Sunday Times v. the United Kingdom (no. 1), hotărâre din 26 aprilie 1979, Seria A nr. 30, § 65). În această cauză, nu se contestă faptul că subiectul articolelor contestate a fost de un interes public semnificativ.
26. Pedepsirea unui jurnalist pentru că a ajutat la răspândirea declaraţiilor făcute de o altă persoană … ar afecta serios contribuţia presei la discutarea chestiunilor de interes public şi nu ar trebui să fie admisă decât dacă există motive deosebit de întemeiate pentru a face acest lucru (Jersild v. Denmark, hotărâre din 23 septembrie 1994, Seria A nr. 298, § 35).
27. Curtea notează că declaraţiile contestate pentru care reclamanţii au fost sancţionaţi ar putea fi împărţite în două grupe: declaraţiile cu privire la pretinsele abuzuri comise de dl Stepaniuc şi rudele lui în afacerile din domeniul transportului şi declaraţia cu privire la pretinsele abuzuri comise de dl Stepaniuc în reţeaua de dealeri a CTC Chişinău.
28. În ceea ce priveşte prima categorie de declaraţii, se pare că majoritatea acelor declaraţii erau citate dintr-o scrisoare scrisă de conducerea întreprinderii F. pe adresa Preşedintelui ţării şi dintr-o scrisoare scrisă pe adresa ziarului de angajaţii unei alte întreprinderi, care au citit primul articol. Autorul articolelor a avut precauţia de a menţiona că el a citat sau rezumat declaraţiile unor terţe persoane. De asemenea, se pare că informaţia conţinea anumite declaraţii adevărate cu privire la fapte, cum ar fi legăturile de familie între dl Stepaniuc şi directorii întreprinderilor care se pretinde că au comis abuzuri. De asemenea, el a făcut referire la unele rapoarte oficiale ale autorităţilor din domeniul transportului. În astfel de circumstanţe, informaţia ar fi putut, în mod rezonabil, să pară autorului articolelor ca fiind de încredere (a se vedea, mutatis mutandis, Bladet Tromsø and Stensaas v. Norway [GC], nr. 21980/93, § 68, ECHR 1999-III).
29. Mai mult, Curtea notează că unele din declaraţiile contestate erau simple judecăţi de valoare, precum concluzia din cel de-al doilea articol: „Aşadar, clanul Stepaniuc îşi întinde tentaculele. Până unde? Şi până când?”.
30. În acest context, Curtea reiterează că existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil probaţiunii. Cerinţa de a dovedi adevărul unei judecăţi de valoare este imposibil de îndeplinit şi încalcă însăşi libertatea de opinie, care este o parte fundamentală a dreptului garantat de articolul 10 (a se vedea Jerusalem v. Austria, nr. 26958/95, § 42, ECHR 2001-II).
31. Având în vedere limbajul folosit de reclamanţi, faptul că la momentul evenimentelor dl Stepaniuc era un politician de rang înalt, faptul că reclamanţii erau un ziar şi un jurnalist, care relatau despre chestiuni de interes public şi faptul că instanţele judecătoreşti naţionale nu au făcut distincţie între fapte şi judecăţi de valoare, Curtea este de părerea că nu au existat motive relevante şi suficiente pentru a constata că reclamanţii l-au defăimat pe dl Stepaniuc şi a-i obliga să plătească compensaţii pentru răspândirea informaţiilor conţinute în declaraţiile de mai sus.
32. În ceea ce priveşte declaraţia cu privire la pretinsele abuzuri comise de dl Stepaniuc în reţeaua de dealeri a CTC Chişinău, Curtea are o opinie diferită. Acea declaraţie, în opinia Curţii, constituie o declaraţie cu privire la fapte, care nu pare să fie susţinută prin vreo probă şi care pare să nu aibă nicio legătură cu faptele prezentate în restul articolului şi în scrisorile de la întreprinderile de transport. În opinia Curţii, declaraţia ar putea fi considerată ca ofensatoare şi care prejudiciază reputaţia dlui Stepaniuc. După examinarea materialelor dosarului din procedurile naţionale, Curtea nu a găsit nicio copie a unui raport al Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova cu privire la această chestiune. Prin urmare, declaraţia făcută de reclamanţi în paragraful 13 de mai sus nu poate fi admisă şi Curtea conchide că reclamanţii nu au prezentat instanţelor judecătoreşti naţionale niciun argument în susţinerea acestei acuzaţii aduse dlui Stepaniuc. De asemenea, din materialele prezentate de părţi nu rezultă că ei ar fi încercat să convingă instanţele judecătoreşti în vreun fel că ei au făcut încercări rezonabile de a verifica acea informaţie înainte de publicare. Prin urmare, constatarea instanţelor judecătoreşti moldoveneşti precum că acea declaraţie a fost defăimătoare ar putea, în opinia Curţii, fi apreciată ca fiind necesară într-o societate democratică.
C. Concluzie
33. Având în vedere cele de mai sus, Curtea conchide:
(1) că nu a avut loc o violare a articolului 10 al Convenţiei în ceea ce priveşte declaraţia reclamanţilor cu privire la pretinsele abuzuri comise de dl Stepaniuc în reţeaua de dealeri a CTC Chişinău;
(2) că a avut loc o violare a articolului 10 al Convenţiei în ceea ce priveşte restul declaraţiilor contestate.
IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
34. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciul material
35. Reclamanţii au pretins 251 euro (EUR) şi, respectiv, EUR 93 cu titlu de prejudiciu material, reprezentând prejudiciile plătite de ei dlui Stepaniuc şi taxa de stat pe care au trebuit s-o plătească pentru examinarea apelului şi recursului lor.
36. Guvernul a contestat suma pretinsă şi a susţinut că reclamanţii nu ar trebui să fie în drept s-o recupereze, deoarece procedurile au fost echitabile şi hotărârile judecătoreşti au fost amplu motivate. El a solicitat Curţii să respingă pretenţia reclamanţilor cu titlu de prejudiciu material.
37. Având în vedere faptul că Curtea nu a constatat o violare a articolului 10 al Convenţiei în ceea ce priveşte una din declaraţiile contestate, ea consideră că pretenţia reclamanţilor cu titlu de prejudiciu material ar trebui redusă la EUR 200 şi, respectiv, EUR 70.
B. Prejudiciul moral
38. Reclamanţii au pretins câte EUR 5,000 fiecare cu titlu de prejudiciu moral cauzat lor prin încălcarea drepturilor lor garantate de Convenţie. Atunci când şi-au argumentat pretenţiile lor, reclamanţii au susţinut că ei au fost obligaţi să publice o dezminţire a declaraţiilor contestate şi s-au bazat pe jurisprudenţa anterioară în cauzele moldoveneşti. În special, ei s-au bazat pe cauzele Busuioc (Busuioc v. Moldova, nr. 61513/00, 21 decembrie 2004) şi Saviţchi (Saviţchi v. Moldova, nr. 11039/02, 11 octombrie 2005), în care reclamanţilor le-au fost acordate patru şi, respectiv, trei mii euro.
39. Guvernul a contestat pretenţia şi a susţinut că aceasta era nefondată şi excesivă.
40. Având în vedere violarea articolului 10 al Convenţiei constatată mai sus, Curtea consideră că acordarea compensaţiilor cu titlu de prejudiciu moral este justificată în această cauză. Făcând o evaluare în bază echitabilă, Curtea acordă fiecărui reclamant câte EUR 2,500.
C. Costuri şi cheltuieli
41. Reprezentanţii reclamanţilor au pretins EUR 3,089 cu titlu de costuri şi cheltuieli angajate în faţa Curţii. Ei au prezentat o listă detaliată a orelor lucrate şi un contract potrivit căruia onorariul pentru o oră de lucru a dlui Gribincea era de EUR 60, iar al dlui Zama era de EUR 50 şi potrivit căreia ei au petrecut 41.08 şi, respectiv, 12.5 ore lucrând asupra cauzei.
42. Ei au susţinut că numărul de ore lucrate de ei asupra cauzei nu a fost excesiv şi a fost justificat de complexitatea acesteia şi de faptul că observaţiile trebuiau scrise în engleză.
43. În ceea ce priveşte onorariul perceput pe oră, reprezentanţii au susţinut că acesta a fost în limitele ratelor recomandate de Baroul Avocaţilor din Republica Moldova, care erau de EUR 40-150. De asemenea, ei au făcut referire la costul înalt al vieţii în Chişinău, dând ca exemple preţurile la locuinţe şi benzină.
44. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă pentru reprezentare. El a susţinut că aceasta era excesivă şi că suma pretinsă de avocaţi nu a fost suma care a fost în realitate plătită lor de către reclamanţi. El a contestat numărul de ore lucrate de reprezentanţii reclamanţilor şi onorariul perceput pe oră de aceştia. De asemenea, el a susţinut că ratele recomandate de Baroul Avocaţilor din Republica Moldova erau prea înalte în comparaţie cu salariul mediu lunar din Republica Moldova şi a făcut referire la caracterul non-profit al organizaţiei „Juriştii pentru drepturile omului”.
45. Curtea reiterează că, pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41, trebuie stabilit dacă ele au fost realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime (a se vedea, spre exemplu, Amihalachioaie v. Moldova, nr. 60115/00, § 47, ECHR 2004-III).
46. Rambursarea onorariilor nu poate fi limitată doar la acele sume care au fost deja plătite de către reclamant avocatului său; într-adevăr, o asemenea interpretare ar descuraja mulţi avocaţi să reprezinte în faţa Curţii reclamanţi mai puţin înstăriţi. În orice caz, Curtea întotdeauna a acordat costuri şi cheltuieli în situaţii când onorariile nu au fost plătite de reclamanţi avocaţilor lor înainte de hotărârea Curţii (a se vedea, printre altele, Ilaşcu and Others v. Moldova and Russia [GC], nr. 48787/99, § 493, ECHR 2004-VII, şi Christian Democratic Peoples Party v. Moldova, nr. 28793/02, § 85, ECHR 2006-...).
În această cauză, având în vedere lista detaliată prezentată şi complexitatea cauzei, precum şi faptul că Curtea nu a constatat o violare a articolului 10 în cea ce priveşte toate declaraţiile contestate, Curtea acordă reclamanţilor EUR 1,800 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că nu a avut loc o violare a articolului 10 al Convenţiei în ceea ce priveşte declaraţia cu privire la pretinsele abuzuri ale dlui Stepaniuc în reţeaua de dealeri a CTC Chişinău;
3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 10 al Convenţiei în ceea ce priveşte restul declaraţiilor contestate;
Vezi și alte spețe de la aceeași instanță
Comentarii despre Tara si Poaiata contra Moldovei - Libertatea presei. Impunerea sancţiunilor pentru defăimare
