Platakou contra Greciei - Expropriere de fapt Refuz de indemnizare Consecinte
| Comentarii |
|
CEDO, secţia II, hotărârea Platakou versus Grecia, 11 ianuarie 2001, 38460/97
Fără plata unei sume rezonabile pentru bunul expropriat, o astfel de privare de proprietate nu poate fi justificată în raport de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1.
În decembrie 1990, apartamentul reclamantei a fost expropriat, iar în 1993 s-a fixat o indemnizaţie provizorie de 30 milioane de drahme de către o instanţă de judecată. Reclamanta a sesizat instanţa de apel pentru a obţine valoarea definitivă a indemnizaţiei, considerând că aceasta este de 120 de milioane de drahme. În octombrie 1993, avocatul reclamantei a sesizat un executor judecător de a soma statul cu această cerere. executorul beneficia de 6 luni pentru a face acest lucru, însă a depăşit termenul. În paralel, statul a sesizat instanţa de apel pentru a obţine valoarea finală a indemnizaţiei, acţiunea sa fiind comunicată reclamantei în martie 1994. Instanţa de apel a declarat cele două acţiuni pentru stabilirea definitivă a preţului drept inadmisibile, pe motiv că sunt tardive, precizând totuşi că, pentru stat, termenul a fost suspendat pe perioada vacanţei judecătoreşti. Reclamanta a formulat o cerere de judecarea a apelului, pe motiv că ea nu poate fi responsabilă pentru culpa executorului judecătoresc. De asemenea, reclamanta a formulat o cerere asemănătoare în faţa Curţii de casaţie. În noiembrie 1995, curtea de apel a suspendat judecarea cererii reclamantei până la pronunţarea Curţii de casaţie. Aceasta din urmă a respins recursul său ca inadmisibil, fără a preciza motivul. Curtea de apel a respins ulterior cererea reclamantei, pe motiv că aceasta fusese respinsă de Curtea de Casaţie.
Art. 6. Cu privire la respingerea cererii de fixare definitivă a indemnizaţiei. Curtea a constatat că executorul judecătoresc era unicul care avea competenţa de a comunica o cerere de stabilire definitivă a valorii indemnizaţiei. Exercitarea acestei funcţii este asimilabilă cu cea a unei funcţii publice, astfel încât statul este responsabil de eroarea executorului judecătoresc, iar dreptul de acces la justiţie al reclamantei a fost violat.
Cu privire la cererea de judecare a apelului. Curtea a constatat că nici instanţa de apel, nici Curtea de casaţie nu au examinat fondul cererii reclamantei de redeschidere a procedurii de indemnizare. Respingerea cererii reclamantei s-a făcut fără a fi invocat vreun motiv care să justifice soluţia astfel încât aceasta apare ca arbitrară, iar art. 6 a fost violat şi sub acest aspect.
Cu privire la suspendarea termenului pe perioada vacanţei judiciare. Curtea a observat că, dacă reclamanta ar fi beneficiat precum statul de suspendarea termenelor pe perioada vacanţei judiciare, cererea sa de stabilire a valorii finale a indemnizaţiei de expropriere ar fi fost admisibilă. De aceea, reclamanta a fost plasată pe o poziţie net dezavantajoasă faţă de stat, ceea ce este echivalent cu o atingere nejustificată a substanţei dreptului său de acces la justiţie.
Art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea aminteşte că fără plata unei sume rezonabile pentru bunul expropriat, o astfel de privare de proprietate nu poate fi justificată în raport de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1. În speţă, valoarea a fost stabilită la 30 de milioane de drahme, pe motiv că imobilul este într-o stare proastă. Or, potrivit documentelor prezentate de către reclamantă, în special un raport al ministerului culturii, imobilul este în bună stare şi valorează minim 117 milioane de drahme, în timp ce un alt raport de expertiză apreciază valoarea sa la 147 milioane. De aceea, Curtea a constatat că privarea de libertate a reclamante ia fost lipsită de proporţionalitate, iar art. 1 din protocolul nr. 1 a fost violat.
| ← Fostul Rege al Greciei contra Greciei - Familie regală... | McCann şi alţii contra Marea Britanie - Recursul la forţă... → |
|---|
