SC MAROLUX SRL şi JACOBS împotriva României - Actiune interna in despagubiri anulata pentru neplata taxei de timbru Consecinte
| Comentarii |
|
SC MAROLUX SRL şi JACOBS împotriva României - Actiune interna in despagubiri anulata pentru neplata taxei de timbru Consecinte
HOTĂRÂREA din 21 februarie 2008 în (Cererea nr. 29419/02) Strasbourg Devenită definitivă la 01.12.2008Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza SC MAROLUX SRL şi JACOBS împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Boštjan M. Zupančič, preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Elisabet Fura-Sandström,
Alvina Gyulumyan,
David Thór Björgvinsson,
Inete Ziemele,
Isabelle Berro-Lefèvre, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 31 ianuarie 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 29419/02, introdusă împotriva României, prin care o societate de drept român SC Marolux SRL şi un cetăţean belgian, domnul R, Jacobs (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 24 iulie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de M. Grama, avocată la Târgu Mureş. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat pe rând de agenţii guvernamentali, doamnele B. Ramaşcanu, R. Paşoi şi domnul R.-H. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Guvernul belgian, căruia cauza i-a fost comunicată în temeiul art. 36 alin. 1 din Convenţie şi 44 din regulamentul Curţii, datorită cetăţeniei celui de-al doilea reclamant, nu a dorit să intervină în procedură.
4. Reclamanţii s-au plâns în special de lipsa accesului la justiţie şi de o atingere adusă dreptului lor de proprietate ce decurge din anularea de către instanţele interne a acţiunii lor în despăgubire datorită neplăţii taxei judiciare de timbru.
5. La data de 25 octombrie 2006 Curtea a hotărât să comunice cererile întemeiate pe art. 6 alin. 1 şi 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie Guvernului. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3 al Convenţiei, Curtea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
6. Reclamanta, SC Marolux SRL, este o societate comercilă de drept român cu sediul la Târgu-Mureş al cărei asociat unic este reclamantul care s-a născut în anul 1943 şi locuieşte la Maastricht, Olanda.
7. La data de 30 octombrie 1993, în portul Constanţa a ajuns marfa importată de societatea reclamantă spre a fi folosită în industria farmaceutică. Sub control vamal, a fost depozitată într-un antrepozit aparţinând societăţii « C ». Ulterior, la data de 5 noiembrie 1993, a fost încărcată într-un camion aparţinând societăţii « P » spre a fi transportată în Belgia.
8. Cu toate acestea marfa nu a ajuns la destinaţie şi societatea reclamantă nu a aflat de atunci unde se află.
9. La data de 19 august 1994, considerând că scopul pentru care a fost importată marfa a fost modificat, direcţia vămilor (direcţia) a emis un ordin de plată a cheltuielilor vamale pe numele societăţii reclamante şi a cerut Băncii Comerciale Române, agenţia Mureş (banca), să blocheze contul societăţii reclamante.
10. Aceasta din urmă a contestat această măsură în faţa Judecătoriei Târgu-Mureş care, printr-o sentinţă din data de 19 decembrie 1994, a dat curs acţiunii şi a anulat decizia direcţiei. Sentinţa a fost confirmată, la data de 8 septembrie 1995, de Tribunalul Mureş şi apoi, la data de 14 martie 1996, prin decizia definitivă a Curţii de Apel Târgu-Mureş, în urma apelului şi recursului direcţiei.
11.În ciuda acestor hotărâri judecătoreşti, contul societăţii a rămas blocat până în momentul de faţă. Mai mult, din dosar reiese că banca a blocat şi contul personal al reclamantului.
12. În paralel, la data de 19 octombrie 1994, societatea reclamantă a înaintat la Tribunalul Mureş o acţiune solicitând condamnarea societăţii C. la restituirea valorii mărfii, estimată la 144.000 dolari americani (USD), constatarea că această societate a vândut această marfă şi, prin urmare, condamnarea acesteia la plata taxelor vamale aferente. Ea a cerut de asemenea ca societatea P. să fie condamnată să-i plătească 2.800 USD, cheltuielile de transport ce i-au fost plătite anticipat de societatea reclamantă. Acţiunea viza de asemenea condamnarea direcţiei la revocarea ordinului de plată din data de 19 august 1994 precum şi somarea băncii să deblocheze contul reclamantei.
13. La data de 17 octombrie 1994, societatea reclamantă a plătit taxa judiciară de timbru în valoare de 5.810 lei vechi româneşti (ROL), în conformitate cu legea nr. 76/1992 privind măsurile pentru rambursarea creditelor rezultate din acţiunea de compensare, regimul plăţilor agenţilor economici, prevenirea incapacităţii de plată şi a blocajului financiar.
14. La data de 27 ianuarie 1995, Tribunalul Mureş a trimis cauza la Tribunalul Neamţ, pe care l-a considerat competent să soluţioneze cauza. Această decizie a fost confirmată, în urma apelului reclamantei, printr-o decizie din data de 15 februarie 1996 a Curţii de Apel Târgu-Mureş. Cu toate acestea, în urma recursului reclamantei, Curtea Supremă de Justiţie, prin decizia definitivă din data de 14 ianuarie 1997, a retrimis cauza la Tribunalul Mureş, ca fiind instanţa competentă.
15. La data de 16 iunie 1997, societatea reclamantă a completat acţiunea reactualizând sumele cerute celor două societăţi, pe care le-a estimat la suma finală de 996.800 USD.
16. La data de 19 octombrie 1997 acţiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş care a cerut reclamantei să plătească taxa judiciară de timbru în valoare de 803.711.570 ROL, potrivit dispoziţiilor legii nr. 146/1997 privind taxa judiciară de timbru.
17. Deoarece suma respectivă nu a fost plătită, acţiunea a fost anulată printr-o hotărâre din data de 20 martie 1998. La data de 8 iulie 1998, în urma apelului reclamantei, Curtea de Apel Târgu-Mureş a trimis cauza în faţa aceleaşi instanţe, pe motiv că aceasta nu a stabilit corect suma taxei judiciare de timbru datorată, care ar fi trebuit să fie calculată separat pentru fiecare latură a acţiunii introductive. Recursul înaintat de societatea P. şi de bancă împotriva deciziei din data de 8 iulie 1998 a fost anulat prin decizia definitivă a Curţii Supreme de Justiţie din data de 20 aprilie 1999, pentru neplata taxei judiciare de timbru aferentă.
18. La data de 18 februarie 2000 reclamantul a intervenit în procedură, cerând ca banca să-i deblocheze şi contul său personal. Tribunalul a cerut societăţii reclamante să plătească 198.265.000 ROL şi reclamantului să plătească 673.000 ROL cu titlu de taxă judiciară de timbru. Datorită neplăţii şi în ciuda contestării acestor sume de către reclamanţi, acţiunea a fost anulată prin hotărârea judecătorească din data de 25 februarie 2000, hotărâre confirmată în urma apelului şi recursului reclamanţilor, prin deciziile din data de 21 septembrie 2000 a Curţii de Apel Târgu-Mureş şi respectiv din data de 22 februarie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie.
19. Între timp, la data de 13 martie 2000, reclamanţii au cerut Ministerului Finanţelor şi Ministerului Justiţiei să beneficieze de scutirea taxei judiciare de timbru. Cu toate acestea, la data de 4 mai 2000, Ministerul Finanţelor i-a informat că analiza oricărei cereri în acest sens a fost suspendată până la noi ordine.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
20. Articolele relevante ale legilor nr. 146 din 26 iulie 1997 şi 154/2004 privind taxa judiciară de timbru, ale ordinului nr. 2214/1997 privind aplicarea legii nr. 146/1997 şi ale legii nr. 105/1997 pentru soluţionarea obiecţiunilor, contestaţiilor şi plângerilor asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor figurează la paragrafele nr. 22-25 ale Hotărârii Iorga împotriva României, nr. 4227/02, 25 ianuarie 2007.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
21. Reclamanţii se plâng că dreptul de acces la justiţie, aşa cum îl prevede art. 6 alin. 1 din Convenţie, a fost încălcat datorită sumei ridicate a taxei judiciare de timbru ce le-a fost cerută pentru a li se judeca pe fond cauza de către instanţele interne. Ei se plâmg de asemenea de durata procedurii în măsura în care s-au scurs opt ani de la data la care au sesizat instanţele şi de la data hotărârii definitive în speţă.
Articolul 6 alin. 1 din Convenţie prevede următoarele în partea sa pertinentă:
« Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale_ într-un termen rezonabil de către o instanţă_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ »
22. Curtea constată că această cerere cuprinde două laturi: prima priveşte lipsa accesului la justiţie şi a doua vizează durata procedurii. Ea va examina separat cele două părţi.
A. Asupra dreptului de acces la justiţie
1. Asupra admisibilităţii
23. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne în măsura în care reclamanţii nu au contestat cum trebuie suma taxei judiciare de timbru şi nici nu au cerut Ministerului Finanţelor o scutire a plăţii, aşa cum este prevăzută de art. 21 din legea nr. 146/1997.
24. La rândul lor, reclamanţii consideră că au epuizat căile de atac interne dat fiind răspunsul primit de la Ministerul Finanţelor la cererea lor de scutire din data de 13 martie 2000.
25. Curtea consideră că excepţia ridicată este strâns legată de substanţa plângerii şi trebuie alăturată examinării fondului. Pe de altă parte, ea constată că acest capăt de cerere nu este în mod manifest neîntemeiat în sensulart. 35 alin. 3 din Convenţie. Curtea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarat admisibil.
- Asupra fondului
a) Poziţia părţilor
26. Bazându-se pe jurisprudenţa Curţii (Tolstoy-Miloslavsky împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, pag. 80-81, paragraful 61 şi Kreuz împotriva Poloniei, nr. 28249/95, CEDH 2001-VI) şi a Comisiei (Philis împotriva Greciei (Hotărâre), nr. 18989/91, 12 octombrie 1994), precum şi pe practica altor state părţi la Convenţie, Guvernul menţionează că cheltuielile de judecată proporţionale cu sumele cerute în cadrul acţiunilor civile nu constituie o piedică în calea dreptului de acces la justiţie, în măsura în care îngrădirile pe care le implică nu au adus atingere substanţei însăşi a acestui drept.
El consideră de asemenea spre deosebire de cauza Weissman şi alţii împotriva României (nr. 63945/00, paragraful 40, CEDH 2006-VII (extrase)), în cazul în speţă suma taxei judiciare de timbru nu poate fi considerată excesivă, dat fiind că reclamanta este o societate comercială, care are mijloace financiare diferite de cele ale unei persoane fizice.
27. Reclamanţii contestă legalitatea taxei judiciare de timbru calculată pe baza unei noi legi adoptată după introducerea acţiunii lor, în condiţiile în care ei plătiseră deja taxa judiciară de timbru aferentă înainte de intrarea în vigoare a acestei legi. Ei menţionează că cifra taxei judiciare de timbru stabilită de instanţe era excesivă şi că era echivalentă la acea vreme cu preţul unei case în România.
b) Aprecierea Curţii
28. Curtea aminteşte că art. 6 alin. 1 din Convenţie garantează fiecăruia dreptul ca o instanţă să analizeze orice contestaţie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil. El consacră astfel un « drept la judecată », din care dreptul de acces, şi anume dreptul de a sesiza instanţa în materie civilă, nu constituie decât un aspect.
29. Cu toate acestea, « dreptul la judecată » nu este absolut. El e supus restricţiilor deoarece prin natura sa dispune o reglementare a statului care alege mijloacele de folosit în acest scop. În această privinţă, Curtea aminteşte că nu a exclus niciodată ca interesele unei bune administrări a justiţiei să impună o restricţie financiară accesului unei persoane la justiţie (Lungoci împotriva României, nr. 62710/00, paragraful 36, 26 ianuarie 2006, Tolstoy-Miloslavsky, pag. 80-81, paragraful 61 şi următoarele, Weissman, paragraful 35 şi Iorga, paragraful 35, Hotărâri citate anterior).
30. În ciuda marjei de apreciere de care dispune statul în materie, Curtea subliniază că o restrângere a accesului la justiţie nu se potriveşte cu art. 6 alin. 1 decât dacă vizează un scop legitim şi dacă există un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat (Weissman, paragraful 36 şi Iorga, paragraful 36, citate anterior).
31. Cu toate acestea, Curtea reiterează că suma cheltuielilor, apreciată în lumina circumstanţelor unei cauze date, inclusiv solvabilitatea reclamantului şi stadiul procesului în care este impusă restricţia în discuţie, sunt factori de luat în calcul pentru a stabili dacă interesatul a beneficiat de dreptul său de acces la justiţie sau dacă accesul la justiţie a fost restrâns în aşa fel încât a fost atinsă substanţa însăşi a dreptului (Weissman şi alţii citată anterior, paragraful 37).
32. Curtea reaminteşte de asemenea că în ceea ce priveşte aprecierea respectării criteriilor susmenţionate, nu se poate substitui autorităţilor interne competente pentru a stabili care sunt cele mai bune mijloace de reglementare a accesului la justiţie, nici pentru a evalua faptele ce au condus aceste autorităţi la luarea acestei decizii în locul alteia. Rolul său este de a controla, potrivit Convenţiei, hotărârile luate de aceste autorităţi în exercitarea puterii lor de apreciere şi de a verifica conformitatea consecinţelor ce decurg de aici cu Convenţia (Kreuz, paragraful 56, şi Iorga, paragraful 40, Hotărâri citate anterior).
33. În cauzele Weissman şi alţii şi Iorga, citate anterior, Curtea a avut deja prilejul de a considera că sistemul român este contrar art. 6 alin. 1 în măsura în care suma taxei judiciare de timbru se determină sub forma unui procent din valoarea în litigiu, fără a ţine cont de situaţia deosebită a reclamantului sau de veniturile acestuia şi în măsura în care procedura prevăzută pentru contestarea sumei şi pentru cererea de scutire de la plată nu prezintă garanţiile cerute de art. 6 din Convenţie (Weissman şi alţii împotriva României (Hotărâre), nr. 63945/00, 28 septembrie 2004 şi Iorga, citată anterior, paragraful 47).
34. După ce a examinat circumstanţele prezentei cauze, Curtea nu distinge niciun motiv de a se abate de la concluzia la care a ajuns în cauzele menţionate mai sus. De altfel, faptul că reclamanta este o societate comercială nu ar putea schimba această concluzie, fiind aplicabile aceleaşi legi şi aceeaşi procedură.
Prin urmare Curtea consideră că în speţă statul nu şi-a îndeplinit obligaţiile de a reglementa dreptul de acces la justiţie într-un mod conform cerinţelor art. 6 alin. 1 din Convenţie şi că a depăşit astfel marja de apreciere de care dispune în materie.
35. Prin urmare, se va respinge excepţia de neepuizare a căilor de atac interne ridicate de Guvern şi se va constata încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie în ceea ce priveşte accesul la justiţie.
B. Asupra duratei procedurii
36. Curtea constată că partea din plângere privind durata procedurii nu este în mod manifest neîntemeiată în sensulart. 35 alin. 3 din Convenţie. Curtea constată de asemenea că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarată admisibilă.
37. Curtea constată că societatea reclamantă a introdus acţiunea la Tribunalul Mureş la data de 19 octombrie 1994 şi că reclamantul a intervenit în proces la data de 18 februarie 2000. Hotărârea definitivă a fost pronunţată în speţă la data de 22 februarie 2002 de Curtea Supremă de Justiţie.
Ea a durat deci opt ani pentru societatea reclamantă şi doi ani pentru cel de-al doilea reclamant.
38. Cu toate acestea, pe baza constatării privind dreptul reclamanţilor de acces la justiţie (paragraful 35 de mai sus), Curtea consideră că nu trebuie să examineze dacă în speţă a fost încălcată această dispoziţie (a se vedea, mutatis mutandis, Mihaescu împotriva României, nr. 5060/02, paragraful 45, 2 noiembrie 2006, Orha împotriva României, nr. 1486/02, paragraful 28, 12 octombrie 2006).
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
39. Reclamanţii consideră că imposibilitatea judecării de către instanţele interne a acţiunii lor în despăgubire a făcut imposibilă recuperarea valorii mărfii lor, cu încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevede următoarele:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor.”
40. Guvernul consideră că creanţa reclamanţilor nu este suficient determinată pentru a constitui « un bun » în sensul jurisprudenţei Curţii în materie. Presupunând chiar că reclamanţii ar putea pretinde că au « un bun » şi că anularea acţiunii reprezintă o ingerinţă în dreptul lor de proprietate, această ingerinţă este prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim şi este proporţională cu acesta. Oricum, Guvernul consideră că reclamantul nu se poate pretinde victima unei încălcări a dreptului său de proprietate în măsura în care acţiunea în faţa instanţelor interne nu priveşte patrimoniul său ci pe cel al societăţii reclamante.
41. Curtea constată mai întâi că reclamantul este asociat unic al societăţii reclamante. Reiese că nu există riscul unor interese concurente sau diferenţe de opinie între el şi societatea reclamantă. În plus, acţiunile în dauna societăţii afectează direct interesele reclamantului. Curtea a concluzionat deja, în situaţii similare, asupra posibilităţii reclamantului, acţionar unic, de a se pretinde victima acţiunilor în dauna societăţii sale (Ankarcona împotriva Suediei (Hotărâre), nr. 35178/97, CEDH 2000-IV, mutatis mutandis, Mimkos împotriva Greciei (Hotărâre), nr. 27629/02, 18 decembrie 2003 şi, a contrario, F. Santos Lda. şi Maria Hosé Fachadas împotriva Portugaliei ((Hotărâre), nr. 49020/99, CEDH 2000-X).
42. Curtea constată apoi că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensulart. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
43. Cu toate acestea, pe baza constatării potrivit art. 6 alin. 1 din Convenţie în ceea ce priveşte dreptul reclamanţilor de acces la justiţie (paragraful 34 de mai sus), Curtea consideră că nu trebuie să examineze dacă în speţă această dispoziţie a fost încălcată (a se vedea, între altele, Iorga, citată anterior, paragraful 60, Glod împotriva României, nr. 41134/98, paragraful 46, 16 septembrie 2003, Albina împotriva României, nr. 57808/00, paragraful 42, 28 aprilie 2005 şi Lungoci, citată anterior, paragraful 48).
III. Asupra altor pretinse încălcări
44. Reclamanţii se plâng în final că anularea acţiunii lor a condus de asemenea la o discriminare întemeiată pe avere, contrară art. 14 combinat cu art. 6 alin. 1 din Convenţie, precum şi o încălcare a art. 17 şi 18 din Convenţie. Curtea constată că din dosar nu reiese niciun indiciu privind încălcarea acestor articole.
45. Reiese că aceste capete de plângere sunt în mod manifest neîntemeiate şi trebuie respinse în aplicareaart. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
46. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciu
47. Reclamanţii solicită 221.355,67 euro cu titlu de prejudiciu material, reprezentând valoarea mărfii, cheltuielile de transport şi de depozitare şi costurile ce decurg din încercările de a localiza şi de a recupera această marfă. Ei solicită de asemenea 50.000 euro cu titlu de prejudiciu moral suferit de societatea reclamantă şi 20.000 euro cu titlu de prejudiciu moral suferit de al doilea reclamant.
48. Guvernul consideră că suma cerută cu titlu de prejudiciu material este speculativă şi consideră că o constatare a încălcării ar putea constitui în sine o reparaţie suficientă a prejudiciului moral pretins suferit.
49. Pe baza elementelor de care dispune, Curtea concluzionează că reclamanţii nu au dovedit că prejudiciul material invocat este efectiv rezultatul respingerii acţiunii lor pentru neplata taxei de timbru. Oricum, Curtea nu poate face speculaţii asupra rezultatului procedurii interne. În consecinţă, nimic nu ar justifica acordarea unei despăgubiri pentru acest capăt de cerere (Iorga, citată anterior, paragraful 64).
50. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Curtea consideră că după toate aparenţele reclamanţii au suferit o frustrare datorită respingerii acţiunii lor. Statuând în echitate, Curtea le alocă 5.000 euro fiecăruia pentru prejudiciul moral.
51. Curtea reaminteşte de asemenea jurisprudenţa sa bine stabilită potrivit căreia în caz de încălcare a art. 6 din Convenţie reclamanţii trebuie puşi, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele acestei dispoziţii nu ar fi fost încălcate (Piersack împotriva Belgiei (articolul 50), Hotărârea din 26 octombrie 1984, seria A nr. 85, pag. 16, paragraful 12). O hotărâre care constată o încălcare implică pentru statul pârât obligaţia juridică nu numai de a plăti reclamanţilor sumele alocate cu titlu de satisfacţie echitabilă, ci şi de a alege, sub controlul Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, măsurile generale şi/sau, la nevoie, individuale de adoptat în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcării constate de Curte şi de a-i înlătura pe cât posibil consecinţele astfel încât să restabilească pe cât posibil situaţia anterioară acesteia (Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [GC], nr. 48787/99, paragraful 487, CEDH 2004-VII).
52. Articolul 322 alin. 9 din codul român de procedură civilă permite revizuirea unui proces în plan intern dacă Curtea a constatat încălcarea drepturilor unui reclamant. Curtea consideră de asemenea că atunci când a concluzionat că un reclamant nu a avut acces la o instanţă prevăzută de lege, reparaţia cea mai adecvată ar fi, în principiu, de a rejudeca sau a redeschide procedura în timp util şi cu respectarea cerinţelor art. 6 din Convenţie (a se vedea cauza Lungoci, citată anterior, paragraful 56 ; Yanakiev împotriva Bulgariei, nr. 40476/98, paragraful 90, 10 august 2006).
B. Costuri şi cheltuieli
53. Reclamanţii solicită de asemenea 1.915,14 euro cu titlu de costuri şi cheltuieli, din care 40,50 euro pentru cele suportate în faţa instanţelor interne şi 1.874,64 euro pentru cele suportate în faţa Curţii, în special costul scrisorilor trimise Curţii şi onorariul avocaţilor. Ei prezint chitanţe ce atestă plata acestor sume.
54. Guvernul consideră că în lipsa oricărui contract de asistenţă juridică este imposibil să stabilească cu claritate dacă sumele plătite avocatului au o legătură de cauzalitate cu acest dosar.
55. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În cauză, ţinând cont de probele pe care le deţine şi de criteriile susmenţionate, Curtea consideră rezonabilă suma solicitată de reclamanţi cu titlu de costuri şi cheltuieli şi o acordă în întregime, adică 1.915,14 euro.
C. Majorări de întârziere
56. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte plângerile întemeiate pe art. 6 alin. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi inadmisibilă pentru rest ;
2. hotărăşte că s-a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie în ceea ce priveşte accesul la justiţie ;
3. hotărăşte că nu trebuie examinate capetele de cerere întemeiate pe art. 6 alin. 1 din Convenţie (durata procedurii) şi 1 din Protocolul nr. 1 ;
4. hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească fiecărui reclamant, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 5.000 euro (cinci mii euro) pentru prejudiciul moral şi împreună 1.915,14 euro (una mie nouă sute cincisprezece euro şi 14 cenţi) pentru costuri şi cheltuieli, la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, de convertit în moneda statului pârât la rata de schimb din ziua plăţii ;
b) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 21 februarie 2008, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Boštjan M. Zupančič,
preşedinte
Santiago Quesada
grefier
| ← Maria Cadaru impotriva Romaniei - Solutionare pe cale amiabila... | SC Rheumatic Tours SRL contra României - Contract comercial de... → |
|---|
