SC Editura Orizonturi SRL contra Romaniei - Valoarea patrimoniala a hotararii judecatoresti Admiterea recursului in anulare
| Comentarii |
|
SC Editura Orizonturi SRL contra Romaniei - Valoarea patrimoniala a hotararii judecatoresti Admiterea recursului in anulare
HOTĂRÂREA din 13 mai 2008 în Cauza SC Editura Orizonturi SRL împotriva României (Cererea nr. 15872/03) Strasbourg Devenită definitivă la 13.08.2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza SC Editura Orizonturi SRL împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič
Alvina Gyulumyan,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 22 aprilie 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 15872/03, introdusă împotriva României, prin care o editură de drept român, SC Editura Orizonturi SRL (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 29 aprilie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta a fost reprezentată de directorul şi asociatul său unic, domnul Ioan Enescu. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de domnul Răzvan Horaţiu Radu agent guvernamental pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
3. Societatea reclamantă a invocat în special că decizia din 13 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, de admitere a recursului în anulare promovat de Procurorul general, a avut drept efect atingerea dreptului său la un proces echitabil, aşa cum este recunoscut de articolul 6 din Convenţie şi dreptului său la respectarea bunurilor sale, cu încălcarea art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
4. La 4 ianuarie 2007, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3 al Convenţiei, Curtea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
A. Publicarea traducerii române a romanului « Shogun »
5. La data de 15 noiembrie 1985 Editura română Univers şi societatea americană Foreign Rights, agent literar al romancierului James Clavell, au încheiat un contract privind publicarea de către Univers a 35.000 de exemplare ale romanului Shogun al lui James Clavell, roman tradus în limba română de doamna Doina Cerăceanu. Contractul stipula că drepturile patrimoniale asupra traducerii efectuate de doamna Cerăceanu erau cedate de societatea Foreign Rights, proprietara drepturilor, casei Univers până la data de 15 noiembrie 1991.
6. La data de 23 noiembrie 1991 societatea reclamantă a încheiat cu doamna Cerăceanu un contract pentru publicarea a 50.000 de exemplare ale romanului Shogun în schimbul sumei de 280.000 lei. Pentru a obţine acest contract, doamna Cerăceanu a făcut societatea reclamantă să creadă că deţinea drepturile patrimoniale asupra traducerii sale.
7. La puţin timp de la semnarea acestui contract, doamna Cerăceanu a acordat unei alte Edituri, Azur, drepturile exclusive în vederea publicării traducerii sale a romanului Shogun. Ca urmare, societatea reclamantă a reziliat contractul încheiat cu doamna Cerăceanu.
8. La 15 iulie 1992 societatea reclamantă a încheiat cu F.A, un contract în vederea traducerii aceluiaşi roman. Potrivit art. 7 din acest contract, F.A. îşi asuma întreaga răspundere pentru caracterul original al traducerii sale. La o dată neprecizată, reclamanta a publicat 50.100 exemplare ale traducerii efectuate de F.A.
9. Dorind să publice şi traducerea efectuată de doamna Cerăceanu, societatea reclamantă s-a adresat societăţii Azur şi la data de 24 iulie 1992 cele două edituri au încheiat un contract de colaborare în participaţie privind publicarea a 60.000 exemplare ale traducerii efectuate de doamna Cerăceanu ale romanului Shogun. Un tiraj de 64.814 exemplare a fost lansat pe piaţă la 12 august 1992 sub sigla celor două edituri, Azur şi Orizonturi.
10. La 29 septembrie 1992, după ce contractul în participaţie fusese executat în întregime, doamna Cerăceanu şi-a retras drepturile de la editura Azur.
B. Acţiune în daune-interese introdusă de doamna Cerăceanu pentru plagiat
11. La 22 decembrie 1992 doamna Cerăceanu a chemat în judecată la Judecătoria Bucureşti societatea reclamantă şi traducătorul F.A., acuzându-i că i-au plagiat traducerea romanului Shogun.
12. La 28 februarie 1996, după douăzeci de amânări ale cauzei, doamna Ceraceanu şi-a completat cererea în faţa Tribunalului Bucureşti cu al doilea capăt de cerere privind prejudiciul suferit datorită publicării a 64.814 exemplare ale traducerii sale de către Editurile Azur şi Orizonturi. Societatea reclamantă afirmă că acest capăt de cerere nu a fost niciodată dezbătut de instanţe.
13. În urma unei cereri de strămutare datorită suspiciunii legitime formulată de societatea reclamantă, cauza a fost repartizată Tribunalului Argeş.
14. Tribunalul a dispus mai multe expertize stilistice din partea unor experţi-traducători, pentru a stabili originalitatea traducerii şi o expertiză contabilă.
15. La 16 ianuarie 1997 doamna Cerăceanu a depus la dosarul Tribunalului Argeş un document, înregistrat ca atare la pagina 121 a dosarului, menţionând că Foreign Rights Inc, agent literar al lui James Clavell, deţinea toate drepturile asupra traducerii în română a romanului Shogun.
16. Printr-o sentinţă din 13 iulie 1999, Tribunalul Argeş a respins acţiunea doamnei Cerăceanu. Acesta a constatat că fuseseră efectuate patru expertize propuse de reclamantă şi două de pârâţi. Din cei patru experţi, B., T. şi I. au concluzionat asupra existenţei plagiatului, în timp ce A.I.I. a considerat că traducerea lui F.A. era o creaţie originală. Tribunalul a constatat că ulterior T. a depus un raport suplimentar, excluzând existenţa plagiatului. Tribunalul a considerat convingătoare expertizele lui T. şi A.I.I. concluzionând asupra originalităţii traducerii efectuate de F.A. şi deci, asupra lipsei plagiatului. În plus, Tribunalul a considerat că societatea reclamantă nu putea fi trasă la răspundere pentru traducerea efectuată de F.A., deoarece contractul încheiat între acesta din urmă şi societatea reclamantă prevedea în mod expres că răspunderea pentru originalitatea traducerii revenea în exclusivitate traducătorului.
17. Împotriva acestei sentinţe doamna Cerăceanu a înaintat apel menţionând că expertizele intenţionau să demonstreze că traducerea efectuată de F.A. era un plagiat.
18. Printr-o decizie din 4 aprilie 2000 Curtea de Apel Piteşti a admis apelul traducătoarei, a casat sentinţa din 13 iulie 1999 şi a decis că traducerea lui F.A. era un plagiat şi că pârâţii trebuia să-şi asume în solidar consecinţele acestei acţiuni, din moment ce contractul încheiat între F.A. şi Orizonturi ce prevedea că F.A. îşi asuma întreaga răspundere pentru traducerea sa nu era opozabil doamnei Cerăceanu. Curtea de Apel a condamnat pârâţii la plata in solidum a sumei de 196.441.622 lei româneşti (ROL) datorită publicării a 50.100 exemplare ale romanului Shogun tradus de F.A.
19. Curtea a considerat de asemenea că doamna Cerăceanu a suferit un prejudiciu diferit datorită publicării de către editurile Orizonturi şi Azur a 64.814 exemplare ale traducerii sale a romanului şi a obligat societatea pârâtă să-i plătească suma de 253.637.658 ROL.
20. F.A. şi societatea reclamantă au înaintat recurs, ce a fost admis prin decizia definitivă din 19 iunie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie. Pe fond, aceasta din urmă a respins acţiunea introdusă de traducătoare, considerând, pe baza expertizelor aflate la dosar, că traducerea efectuată de F.A. nu era un plagiat.
C. Recursul în anulare promovat de Procurorul general al României şi cererile în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
21. La 17 septembrie 2001 doamna Cerăceanu a sesizat Curtea cu două cereri, din care una, înregistrată sub nr. 31250/02, privea acţiunea în plagiat.
22. La 6 noiembrie 2001 doamna Cerăceanu a formulat un memoriu pe lângă Procurorul general al României, cerându-i să introducă un recurs în anulare împotriva deciziei definitive din 19 iunie 2001.
23. La 19 iunie 2002 Procurorul general a promovat un recurs în anulare în faţa Curţii Supreme de Justiţiei şi a cerut anularea deciziei din 19 iunie 2001 în baza art. 330 alin. 2 din codul de procedură civilă. Criticând aprecierea făcută de Curtea Supremă de Justiţie asupra expertizelor efectuate, Procurorul general a considerat decizia din 19 iunie 2001 ca vădit netemeinică şi a cerut rejudecarea cauzei şi constatarea existenţei plagiatului.
24. Reclamanta a informat Curtea Supremă de Justiţie printr-un memoriu că a introdus două cereri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi a afirmat că « Parchetul a înaintat recursul în anulare numai după ce i-am prezentat răspunsul pe care l-am primit de la Curte Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, care a acceptat cele două cereri ale mele ».
25. Avocatul de la Foreign Rights Inc a informat Curtea Supremă de Justiţie că Foreign Rights deţinea în exclusivitate drepturile patrimoniale asupra traducerii efectuate de doamna Cerăceanu şi că aceasta din urmă nu putea aşadar, fără autorizare din partea Foreign Rights, să încheie contracte pentru publicarea traducerii sale. Acesta a depus la Curtea Supremă copia diferitelor documente pertinente, inclusiv contractul încheiat cu doamna Cerăceanu.
26. Printr-o decizie din 13 ianuarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a considerat că expertiza « renumitului » traducător B. dovedise că F.A. plagiase traducerea doamnei Cerăceanu şi, prin urmare, a admis recursul în anulare, a casat în întregime decizia din 19 iunie 2001 ca fiind în mod manifest neîntemeiată şi a confirmat decizia din 4 aprilie 2000 a Curţii de Apel Piteşti, atât în privinţa capătului de cerere asupra plagiatului, cât şi în privinţa publicării de către editurile Orizonturi şi Azur a celor 64.000 exemplare ale romanului. Reclamanta a fost condamnată la plata, pe de o parte, în solidar cu F.A., a sumei de 196.441.622 ROL pentru plagiat şi, pe de altă parte, a sumei de 253.637.658 ROL. În decizia sa Curtea Supremă nu a făcut nicio referire la actele depuse de Foreign Rights.
D. Contestaţia în anulare şi cererea de revizuire
27. La 29 ianuarie 2003 societatea reclamantă şi F.A. au formulat o contestaţie în anulare împotriva deciziei din 13 ianuarie 2003. Ei au menţionat că Procurorul general nu ceruse anularea deciziei din 19 iunie 2001 decât în ceea ce priveşte capătul de acuzare referitor la plagiat şi că, prin urmare, anularea restului dispozitivului deciziei, privind publicarea în colaborare cu Azur a traducerii efectuate de doamna Cerăceanu, era ilegală.
28. Bazându-se pe articolele 49, 51 şi 320 ale codului de procedură civilă, avocatul de la Foreign Rights Inc. a formulat o cerere de intervenţie în interesul societăţii reclamante. Această cerere a fost respinsă prin încheierea din 15 martie 2004, pe motiv că nu putea fi prezentată în afara examinării fondului. Prin aceeaşi încheiere Curtea Supremă a amânat examinarea contestaţiei în anulare.
29. La 7 februarie 2003 societatea reclamantă şi F.A. au cerut revizuirea deciziei din 13 ianuarie 2003. Ei au menţionat că judecând recursul în anulare, Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat, încălcând art. 322 alin. 2 din codul de procedură civilă, asupra unui capăt de cerere ce nu fusese indicat de Procurorul general în recursul său în anulare, şi anume publicarea în colaborare a celor 64.000 de exemplare.
30. Prin două decizii diferite din 15 noiembrie 2004 Curtea Supremă de Justiţie a respins ca neîntemeiate cererea de revizuire şi contestaţia în anulare.
E. Executarea silită iniţiată împotriva reclamantei
31. La 11 ianuarie 2006 doamna Cerăceanu a chemat în judecată reclamanta în două acţiuni privind executarea silită a creanţei sale constatată prin decizia din 13 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie de confirmare a deciziei din 4 aprilie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti.
32. Printr-o primă acţiune, ea a cerut Judecătoriei Bucureşti să dispună poprirea conturilor reclamantei. Prin a doua acţiune a cerut Camerei comerciale a Tribunalului Bucureşti să dispună deschiderea procedurii falimentului împotriva reclamantei.
1. Cererea de poprire pe conturile reclamantei
33. Prin sentinţa din 18 ianuarie 2006 Judecătoria Bucureşti a respins cererea de poprire pe conturile reclamantei, formulată de doamna Cerăceanu. Judecătoria a considerat că executarea silită era prescrisă.
34. Prin decizia din 28 iunie 2006 Tribunalul Bucureşti a admis recursul doamnei Cerăceanu împotriva sentinţei din 18 ianuarie 2006. Instanţa a dispus executarea silită prin poprirea conturilor reclamantei până la achitarea datoriei de 45.022,93 lei noi româneşti (RON), constatată prin decizia din 13 ianuarie 2003.
2. Deschiderea procedurii falimentului împotriva reclamantei
35. Prin decizia din 14 aprilie 2006 Tribunalul Bucureşti a admis cererea doamnei Cerăceanu şi a dispus deschiderea procedurii falimentului în privinţa societăţii reclamante pe motiv că aceasta din urmă nu achitase creanţa în sumă de 45.022,93 RON, constatată prin decizia din 13 ianuarie 2003. Instanţa a concluzionat că societatea debitoare nu făcuse dovada că nu era în stare de insolvabilitate. Instanţa a considerat de asemenea că:
« Faptul că debitoarea îşi plătise cu regularitate datoriile către stat nu este de natură să răstoarne prezumţia că nu are capacitatea financiară să acopere datoriile exigibile cum ar fi datoria sa faţă de doamna Cerăceanu - prezumţie care reiese din art. 36 al Legii nr. 64/1995. »
Tribunalul a dispus interzicerea vânzării părţilor sociale ale societăţii reclamante şi poprirea pe toate conturile sale bancare. A fost numit un administrator judiciar şi instanţa a stabilit la 2.000 RON retribuţia lunară pe care societatea trebuia să i-o plătească.
36. Reclamanta a formulat recurs împotriva acestei hotărâri judecătoreşti.
37. La 15 septembrie 2006 ea a pus suma de 45.022,93 RON la dispoziţia instanţei, « în eventualitatea în care va fi necesară în dosarul » de faliment.
38. Dintr-un certificat fiscal eliberat reclamantei la 30 mai 2007 reiese că nu avea nicio datorie către stat.
39. La 20 iunie 2007 Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul societăţii reclamante. Decizia a devenit definitivă la 25 iunie 2007.
40. Procedura falimentului a continuat la Tribunalul Bucureşti.
41. În urma unei cereri de strămutare datorită suspiciunii legitime formulate de societatea reclamantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a repartizat cauza Tribunalului Argeş prin decizia din 8 februarie 2007.
42. Procedura falimentului este în prezent în curs la Tribunalul Argeş.
43. La 25 septembrie 2007 societatea reclamantă a predat la Casa de Economii şi Consemnaţiuni - CEC punând la dispoziţia doamnei Cerăceanu suma de 45.022,93 RON. Aceasta din urmă a încasat suma respectivă ulterior.
F. Alte proceduri pertinente
1. Condamnarea pentru înşelăciune a doamnei Cerăceanu
44. În urma plângerii reclamantei, prin decizia din 15 octombrie 2004 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Bucureşti, doamnei Cerăceanu i-a fost aplicată amenda administrativă de 10.000.000 ROL pentru înşelăciune în contractul încheiat la 23 noiembrie 1991 cu Editura reclamantă. În urma unui recurs ierarhic al interesatei, această decizie a fost menţinută la 5 ianuarie 2005.
45. În urma recursului doamnei Cerăceanu, prin sentinţa din 25 februarie 2005 a Judecătoriei Bucureşti, decizia procurorului a fost menţinută. Instanţa a reţinut că cu prilejul încheierii contractului din 23 noiembrie 1991 doamna Cerăceanu a făcut în mod fraudulos cocontractantul său, şi anume editura reclamantă, că avea dreptul să autorizeze publicarea traducerii sale a romanului Shogun. Or, agenţia Foreign Rights Inc. New York era cea care, în urma unui contract încheiat înainte cu traducătoarea, avea în realitate dreptul de a autoriza reeditarea traducerii române a romanului. Aşadar, traducătoarea nu putea autoriza reeditarea traducerii sale fără acordul agenţiei. În ciuda faptului că cunoştea aceste aspecte legale decurse din contractul său din 1985 încheiat cu agenţia, ea a indus cu bună ştiinţă în eroare Editura Orizonturi. Instanţa a concluzionat că doamna Cerăceanu provocase editurii un prejudiciu de 218.000 ROL, adică retribuţia prevăzută de contractul din 23 noiembrie 1991.
46. Recursul doamnei Cerăceanu împotriva acestei sentinţe a fost respins prin decizia Tribunalului Bucureşti din 20 mai 2005.
47. În urma condamnării doamnei Cerăceanu pentru înşelăciune, reclamanta a formulat o nouă cerere de revizuire a deciziei din 13 ianuarie 2003. Această cerere a fost respinsă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 29 ianuarie 2008.
2. Acţiune civilă în constatare
48. La 7 ianuarie 2005 reclamanta a citat pe doamna Cerăceanu în faţa Tribunalului Bucureşti într-o acţiune civilă prin care cerea instanţei să constate că partea pârâtă nu avea dreptul să autorizeze reproducerea traducerii în limba română a romanului Shogun.
49. Prin decizia din 6 aprilie 2005 Tribunalul a admis acţiunea şi a constatat că doamna Cerăceanu nu mai avea drepturi de proprietate intelectuală asupra traducerii pe care o cedase prin contract agentului autorului. Tribunalul a reţinut că drepturile de autorizare a reeditării traducerii respective aparţineau agenţiei Foreign Rights Inc. New York.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
50. Esenţialul dreptului intern pertinent privind recursul în anulare este descris în cauzele Brumărescu împotriva României [GC], nr. 28342/95, paragrafele 32-33, CEDH 1999-VII şi Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României, nr. 22687/03, 1 decembrie 2005, paragraful 22.
51. Prin ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 460 din 28 iunie 2003, articolele 330-330/4 din codul de procedură civilă care reglementau recursul în anulare, au fost abrogate. Cu toate acestea, în baza dispoziţiilor tranzitorii, hotărârile judecătoreşti pronunţate până la data intrării în vigoare a ordonanţei erau supuse căilor de atac existente la data la care hotărârile fuseseră pronunţate.
52. La vremea faptelor procedura falimentului era reglementată de Legea nr. 64/1995 din 22 iunie 1995, republicată, după modificări, în Monitorul Oficial nr. 1066 din 17 noiembrie 2004. Ea a fost modificată de Legea nr. 249/2005 din 22 iulie 2005.
Legea nr. 64/1995 a fost abrogată de Legea nr. 85/2006 din 5 aprilie 2006. Noua lege de reglementare a falimentului a intrat în vigoare la 20 iulie 2006.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 din Convenţie
53. Potrivit reclamantei, decizia din 13 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, admiţând recursul în anulare promovat de Procurorul general împotriva unei decizii definitive, a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie, care dispune:
« Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale_ de către o instanţă independentă şi imparţială_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ »
54. Guvernul se opune acestei afirmaţii.
A. Asupra admisibilităţii
55. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensulart. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarată admisibilă.
Asupra fondului
56. Guvernul subliniază că în cazul în speţă, spre deosebire de cauza Brumărescu, recursul în anulare a fost introdus cu scopul de a păstra legalitatea şi o interpretare coerentă a dispoziţiilor legale în vigoare. El menţionează de asemenea că spre deosebire de cauza SC Maşinexportimport Industrial Group SA, în care recursul în anulare a fost introdus la cererea autorităţilor de stat, în cazul în speţă litigiul s-a derulat între persoane particulare şi Procurorul general a promovat recursul său în anulare la cererea uneia din părţi.
De altfel, Guvernul afirmă că decizia din 13 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie de admitere a recursului în anulare nu şi-a produs efectele, deoarece reclamanta nu a plătit sumele datorate doamnei Cerăceanu.
57. Reclamanta contestă argumentele Guvernului. Ea menţionează că recursul în anulare intervenit în controversa dintre persoane particulare, motivat de aprecierea greşită a probelor administrate, a încălcat legea internă în vigoare la vremea faptelor. Ea susţine de asemenea că recursul în anulare a implicat deschiderea procedurii falimentului împotriva sa datorită singurei sale datorii către doamna Cerăceanu, constatată prin decizia pronunţată în urma respectivului recurs în anulare.
58. Reclamanta menţionează că recursul în anulare a fost admis de Curtea Supremă de Justiţie, care i-a impus să plătească doamnei Cerăceanu o despăgubire cu titlu de drepturi de proprietate intelectuală asupra traducerii romanului Shogun, în ciuda faptului că aceasta din urmă nu era titulara acestor drepturi. Reclamanta face trimitere cu acest titlu la constatările instanţelor în celelalte două procese, unul penal care s-a încheiat prin condamnarea doamnei Cerăceanu pentru înşelăciune în contracte şi un altul penal, care a constatat lipsa drepturilor de proprietate intelectuală asupra traducerii sale a romanului Shogun.
59. Curtea aminteşte că dreptul la o judecată echitabilă în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina părţii introductive a Convenţiei care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul din elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul siguranţei raporturilor juridice care doreşte, între altele, ca soluţia definitivă pronunţată de instanţe la orice controversă să nu mai fie rejudecată (Brumărescu citat anterior, alin. 61). În virtutea acestui principiu nicio parte nu este autorizată să solicite controlul unei hotărâri definitive şi executorii numai cu scopul de a obţine reexaminarea cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să-şi folosească puterea de control decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare şi pentru a proceda la o reexaminare. Controlul nu trebuie să devină un apel mascat şi simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra temei nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Abaterea de la acest principiu nu se poate face decât atunci când motive substanţiale şi imperioase o impun (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52854/99, paragraful 52, CEDH 2003-IX).
60. În cazul în speţă Curtea constată că partea pârâtă din procedura internă, în acest caz o persoană particulară, a exercitat două căi de atac ordinare, apelul şi recursul, pentru a-şi susţine criticile în privinţa sentinţei din 13 iulie 1999. Această sentinţă pronunţată în favoarea reclamantei a fost confirmată prin decizia definitivă din 19 iunie 2001. În niciun moment procurorul nu a intervenit în proces.
61. Curtea relevă că în prezenta cauză se regăsesc două din elementele care au condus Curtea, în cauza Brumărescu, la constatarea încălcării principiului securităţii raporturilor juridice şi, prin urmare, a încălcării art. 6 alin. 1 din Convenţie, şi anume intervenţia într-o controversă civilă a procurorului general care nu era parte în proces şi rejudecarea unei decizii definitive care a dobândit autoritate de lucru judecat (a se vedea de asemenea SC Maşinexportimport Industrial Group SA citată anterior).
62. Curtea relevă, în fine, că, prin ordonanţa de urgenţă nr. 58 din 25 iunie 2003, recursul în anulare în materie civilă a fost eliminat, autorităţile române recunoscând astfel, cel puţin indirect, că această cale de atac extraordinară era contrară principiului securităţii raporturilor juridice.
63. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că anularea deciziei definitive din 19 iunie 2001 a adus atingere dreptului reclamantei la un proces echitabil.
64. Prin urmare, s-a încălcat art. 6 alin. 1.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
65. Reclamanta se plânge că decizia din 13 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie a avut drept efect atingerea dreptului său la respectarea bunurilor sale, aşa cum este recunoscut de articolul 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor.”
66. Guvernul se opune acestei susţineri.
A. Asupra admisibilităţii
67. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarată admisibilă.
B. Asupra fondului
68. Reclamanta consideră că decizia din 13 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, anulând decizia definitivă din 19 iunie 2001, a constituit o atingere adusă dreptului său la respectarea bunurilor sale, ingerinţă care nu urmărea un scop de utilitate publică.
69. Guvernul consideră că ingerinţa în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale era prevăzută de lege şi urmărea un scop legitim, şi anume repararea unei erori comise în aprecierea probelor de către instanţele care au judecat cauza anterior.
70. Curtea aminteşte că decizia definitivă din 19 iunie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie a considerat că reclamanta publicase legal traducerea originală a romanului Shogun efectuată de F.A. şi a exonerat-o de orice răspundere privind faptele aflate la originea prezentei cereri, şi anume orice obligaţie de plată faţă de doamna Cerăceanu în privinţa publicării traducerii sale a romanului. Ea relevă că această decizie a dobândit forţă de lucru judecat şi nu era revocabilă. Reclamanta beneficia deci de o valoare patrimonială în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, constând în dreptul de a edita o traducere română a romanului Shogun.
71. Curtea relevă apoi că decizia din 13 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie a anulat decizia definitivă din 19 iunie 2001 şi a considerat că reclamanta nu avea dreptul de a publica traducerea romanului Shogun şi a condamnat-o la plata sumei de 45.022,93 RON daune-interese. Ea consideră că această situaţie este similară cu cea a reclamantului din cauza Brumărescu citată anterior. Curtea consideră deci că decizia din 13 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie a avut drept consecinţă privarea reclamantei de bunurile sale în înţelesul frazei a doua a paragrafului unu al articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Brumărescu, citat anterior, paragrafele 73-74).
72. Curtea aminteşte că o privare de proprietate legată de această a doua normă se poate justifica numai dacă se demonstrează în special că a intervenit din motiv de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. În plus, orice ingerinţă în beneficierea de proprietate trebuie să răspundă criteriului proporţionalităţii (Brumărescu, citat anterior, paragrafele 73-74).
73. În cazul în speţă Curtea constată că Guvernul invocă o eroare de apreciere a faptelor din partea Tribunalului în hotărârea sa judecătorească din 13 iulie 1999 şi a Curţii Supreme de Justiţie în decizia sa din 19 iunie 2001 şi nu o eroare de drept, pentru a justifica ingerinţa în dreptul la respectarea bunurilor reclamantei. Or, în cazul de faţă, partea pârâtă a putut beneficia de căile de atac ordinare pentru a contesta aprecierea faptelor în faţa instanţelor superioare. În consecinţă, Curtea consideră că în ciuda marjei de apreciere de care dispune statul în materie, această pretinsă eroare nu poate fi suficientă pentru a justifica privarea de un bun dobândit perfect legal în urma unei controverse civile soluţionată definitiv (a se vedea de asemenea SC Maşinexportimport Industrial Group SA, citată anterior, paragraful 46).
74. Prin urmare, s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
75. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciu
1. Prejudiciul material
76. Într-o primă cerere de satisfacţie echitabilă formulată în termenul indicat de Curte cu acest titlu, reclamanta cere, ca o reparaţie a prejudiciului său material şi sub rezerva executării silite împotriva sa până la data Hotărârii Curţii, suma de 45.000 RON actualizată potrivit ratei inflaţiei, sumă pe care a fost condamnată să o plătească prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 13 ianuarie 2003. Ea cere în plus Curţii să constate că consecinţele grave ale încălcării drepturilor sale nu pot fi remediate decât prin revizuirea deciziei pronunţate în urma recursului în anulare.
77. La 25 iunie 2007, şi anume în ziua în care decizia de confirmare definitivă a sentinţei care autoriza deschiderea procedurii falimentului din 20 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti a devenit definitivă, reclamanta a adresat Curţii un supliment la cererea sa iniţială de satisfacţie echitabilă. În afara pretenţiilor sale prezentate iniţial, ea cere 214.345 euro cu titlu de pierdere a câştigurilor din cauza considerării sale în faliment, reprezentând beneficiul în baza contractelor în curs de execuţie precum şi profitul estimat pentru următorii trei ani calculat în raport cu profitul realizat în ultimii trei ani.
Ea cere de asemenea 15.094 euro cu titlu de prejudiciu material pentru acoperirea plăţii lunare datorată lichidatorului judiciar, pentru perioada estimată a duratei procedurii falimentului. Ea menţionează că societatea fusese condamnată la această plată lunară prin decizia de deschidere a acestei proceduri.
78. Prin scrisoarea din 17 octombrie 2007 reclamanta a informat Curtea că a plătit suma de 45.022,93 RON la care a fost condamnată prin decizia din 13 ianuarie 2003, suferind astfel un prejudiciu material concret al cărei reparaţii îl cere.
79. Guvernul contestă aceste pretenţii. Înainte de plata efectuată de reclamantă el menţiona că aceasta din urmă nu plătise suma pe care ar fi trebuit să i-o plătească potrivit deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 13 ianuarie 2003. În privinţa celorlaltor sume cerute, Guvernul susţine că nu există nicio legătură directă între încălcarea invocată şi pretinsul prejudiciu material suferit şi că oricum cererile nu au fost susţinute.
80. Curtea aminteşte jurisprudenţa sa bine stabilită conform căreia o hotărâre judecătorească de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligaţia juridică prevăzută de Convenţie de a pune capăt încălcării şi de a-i şterge consecinţele astfel încât să se restabilească pe cât posibil situaţia anterioară acesteia.
Statele contractante sunt în principiu libere să aleagă mijloacele pe care le vor folosi pentru a se conforma unei hotărâri judecătoreşti de constatare a unei încălcări, pronunţată într-o cauză în care erau parte. Dacă natura încălcării permite o restitutio in integrum, statului pârât îi revine sarcina de a o realiza. Dacă în schimb dreptul naţional nu permite sau nu permite decât parţial ştergerea consecinţelor încălcării, art. 41 permite Curţii că acorde, dacă e cazul, părţii vătămate satisfacţia ce i se pare adecvată (Brumărescu împotriva României (satisfacţie echitabilă) [GC], nr. 28342/95, paragraful 21, CEDH 2001-I).
81. Curtea aminteşte de asemenea că în caz de încălcare a art. 6 din Convenţie aplicarea principiului restitutio in integrum implică faptul că reclamanţii se pot afla pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă nu ar fi fost încălcate cerinţele acestei dispoziţii (Piersack împotriva Belgiei (articolul 50), Hotărârea din 26 octombrie 1984, seria A nr. 85, pag. 16, paragraful 12).
82. Curtea relevă faptul că a acordat deja, atunci când a constatat încălcarea art. 6 pentru nerespectarea principiului siguranţei raporturilor juridice, sume cu titlu de prejudiciu material suferit în urma anulării hotărârii definitive (Stetsenko împotriva Rusiei, nr. 878/03, paragraful 33, 5 octombrie 2006; Braga împotriva Moldovei, nr. 74154/01, paragraful 30, 14 noiembrie 2006).
83. În prezenta cauză, Curtea aminteşte că a concluzionat că s-a încălcat art. 6 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, datorită anulării, în urma recursului formulat de procurorul general, unei hotărâri judecătoreşti devenită definitivă, şi anume decizia definitivă din 19 iunie 2001 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, care recunoştea reclamantei o valoare patrimonială sigură.
84. În cazul în speţă Curtea remarcă faptul că reclamanta a plătit suma de 45.022,93 RON creditoarei sale, în baza hotărârii judecătoreşti pronunţată în recursul în anulare.
Trebuie deci alocată reclamantei această sumă potrivit art. 41 din Convenţie.
85. În privinţa celorlaltor sume cerute cu titlu de prejudiciu material, datorită deschiderii procedurii falimentului, Curtea aminteşte că într-o cauză similară nu a constatat nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul cerut. În privinţa pierderilor de cîştig, Curtea a declarat că nu poate face speculaţii asupra eventualei evoluţii economice a reclamantei (SC Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României, citată anterior, paragraful 53).
86. Cu toate acestea, spre deosebire de situaţia reţinută în Hotărârea SC Maşinexportimport Industrial Group SA, din dosar nu reiese că societatea reclamantă s-ar fi confruntat cu dificultăţi financiare înainte de recursul în anulare în litigiu (SC Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României, citată anterior, paragrafele 20 şi 51). Situaţia de faliment a societăţii reclamante este consecinţa directă a recursului în anulare, care face obiectul prezentei cereri. Prin urmare, ea a suferit un prejudiciu important care trebuie să conducă la despăgubire (a se vedea mutatis mutandis Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei (satistacţie echitabilă, nr. 48553/99, paragraful 71, 2 octombrie 2003).
Date fiind circumstanţele deosebite ale cauzei, Curtea, statuând în echitate, îi alocă suma de 50.000 euro în plus faţă de cea alocată la paragraful 84 de mai sus, cu titlu de prejudiciu material în legătură directă cu încălcarea constatată a articolelor 6 alin. 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1.
2. Prejudiciul moral
87. Reclamanta cere 300.000 euro cu titlu de prejudiciu moral adus reputaţiei sale în urma deschiderii unei proceduri de faliment, demarată numai pentru datoria constatată de decizia Curţii Supreme de Justiţie din 13 ianuarie 2003, care face obiectul prezentei cereri. Ea face trimitere cu acest titlu la publicaţiile deschiderii procedurii falimentului împotriva sa înscrise în Buletinul insolvenţei din lunile februarie, mai şi iunie 2007.
88. Guvernul contestă această sumă ca fiind excesivă şi nesusţinută.
89. În privinţa reparaţiei prejudiciului moral, Curtea a considerat deja că prejudiciul diferit de cel material poate comporta, pentru o societate comercială, elemente mai mult sau mai puţin « obiective » şi « subiective ». Printre aceste elemente, trebuie recunoscută reputaţia societăţii, dar şi incertitudinea în planificarea deciziilor de luat, disfuncţiile cauzate gestionării societăţii însăşi, ale căror consecinţe nu pot fi calculate cu exactitate şi, în fine, deşi într-o măsură mai mică, preocuparea şi neplăcerile resimţite de membrii organelor de conducere ale societăţii (Comingersoll S.A. împotriva Portugaliei, [GC], nr. 35382/97, paragraful 35, CEDH 2000-IV).
90. În cazul în speţă Curtea consideră că situaţia de incertitudine prelungită în care s-a aflat reclamanta a cauzat din punct de vedere obiectiv, pe de o parte, disfuncţii considerabile în planificarea deciziilor de luat în privinţa gestionării activităţii sale economice şi, pe de altă parte, neplăceri în relaţiile reclamantei cu celelalte societăţi. De altfel, această incertitudine a adus atingere renumelui reclamantei în ochii clienţilor actuali şi potenţiali, afectând succesul comercial şi viabilitatea însăşi a societăţii, în detrimentul asociaţilor şi angajaţilor (a se vedea mutatis mutandis, Sovtransavto Holding citată anterior, paragraful 80 şi Steel şi Morris împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, nr. 68416/01, CEDH 2005-II).
91. Pe baza ansamblului de elemente aflate în posesia sa şi statuând în echitate, aşa cum prevede articolul 41 din Convenţie, Curtea decide să aloce reclamantei 5.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.
B. Costuri şi cheltuieli
92. Reclamanta nu a prezentat nicio cerere pentru costurile şi cheltuielile suportate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii.
93. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura a cerut-o. Prin urmare, în cazul în speţă, Curtea nu acordă reclamantei nicio sumă cu acest titlu.
C. Majorări de întârziere
94. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă ;
2. hotărăşte că s-a încălcat art. 6 din Convenţie ;
3. hotărăşte că s-a încălcat articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, sumele următoare:
i. 45.022,93 RON (patruzeci şi cinci mii douăzeci şi doi lei noi româneşti şi nouăzeci şi trei bani), precum şi
ii. 50.000 euro (cincizeci mii euro) pentru prejudiciul material ;
iii. 5.000 euro (cinci mii euro) plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral ;
b) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale ;
c) că sumele menţionate anterior la punctele ii şi iii vor fi convertite în moneda statului pârât la rata de schimb din ziua plăţii ;
5. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 13 mai 2008, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
| ← SC Rheumatic Tours SRL contra României - Contract comercial de... | SC PARMALAT impotriva Romaniei - Concurenta neloiala Recurs in... → |
|---|
