Amihalachioaie contra Moldovei - Libertatea de exprimare a avocatului

Comentarii

0

Amihalachioaie contra Moldovei - Libertatea de exprimare a avocatului

(Cererea nr. 60115/00),HOTĂRÂRE, STRASBOURG, 20 aprilie 2004

DEFINITIVĂ la 20 iunie 2004 potrivit articolului 44 § 2 (b) din Convenţie

In cauza Amihalachioaie c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţiunea a Doua, statuînd în cameră compusă din:

Dl J.-P. Costa,Preşedinte,

Dl L. Loucaides,

Dl C. BÎRSAN,

Dl K. Jungwiert,

Dl V. BUTKEVYCH,

Dna W. THOMASSEN,

Dl S. PAVLOVSCHI,judecători,

şi dl T. L. EARLY,Grefier adjunct al Secţiunii,

Deliberând la 3 februarie şi 23 martie 2004 în şedinţă închisă,

Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la ultima dată menţionată.

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea (nr. 60115/00) depusă împotriva Republicii Moldova prin care un cetăţean al acestui stat, dl Gheorghe Amihalachioaie („reclamant”), s-a adresat Curţii la 14 iulie 2000 în conformitate cu articolul 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”).

2. Reclamantul este reprezentat de către dl A. Tănase, avocat din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) este reprezentat de către Agentul său, dl V. Pârlog, de la Ministerul Justiţiei.

3. În cererea sa, reclamantul pretinde încălcarea dreptului său la libertatea de exprimare garantat de articolul 10 al Convenţiei, ca urmare a amendării sale pentru critica adusă unei hotărâri a Curţii Constituţionale cu privire la constituţionalitatea legislaţiei privind organizarea profesiei de avocat.

4. Cererea a fost iniţial repartizată primei secţiuni a Curţii (articolul 52 § 1 al Regulamentului Curţii).

5. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziţia secţiunilor sale (articolul 25 § 1 al Regulamentului Curţii). Cauza a fost, astfel, repartizată celei de-a doua secţiuni (articolul 52 § 1). În cadrul respectivei secţiuni, în conformitate cu articolul 26 § 1, a fost constituită camera competentă de a examina această cerere (articolul 27 § 1 al Convenţiei).

6. Printr-o decizie din 23 aprilie 2002, camera a declarat cererea parţial admisibilă.

7. Atât reclamantul, cât şi guvernul au prezentat observaţii scrise cu privire la fondul cauzei (articolul 59 § 1 al Regulamentului Curţii).

ÎN FAPT

CIRCUMSTANTELE CAUZEI

1. Reclamantul este cetatean al Republicii Moldova nascut in anul 1949 i care locuiete in Chişinau (Moldova). Dumnealui este avocat şi preedinte al Uniunii avocatilor din Republica Moldova.

2. În anul 2000, un grup de deputati impreuna cu avocatul parlamentar din Republica Moldova au depus la Curtea Constitutionala sesizarea de a verifica constitutionalitatea Legii nr. 395-XIV cu privire la avocatura. Legea prevedea, printre altele, obligatia tuturor avocatilor care profesau in Republica Moldova sa fie membri ai Uniunii Avocatilor, formata din toti avocatii inscrişi in birourile de avocati din intreaga tara. Ei au invocat faptul ca afilierea obligatorie a avocatilor la aceasta uniune era contrara dreptului la libertatea de asociere garantat de Constitutia Republicii Moldova.

3. Dupa ce a obtinut, printre altele, avizul Uniunii Avocatilor, care considera ca legea era conforma Constitutiei, Curtea Constitutionala a pronuntat la 15 februarie 2000 o hotarâre prin care a declarat neconstitutionale prevederile legale cu privire la afilierea obligatorie a avocatilor la Uniunea Avocatilor din Republica Moldova.

4. Într-o convorbire telefonica cu A.M., jurnalist la ziarulaconomutteсcoeo6o3penue, reclamantul a criticat hotarârea Curtii Constitutionale.

5. În editia din luna februarie a anului 2000 a ziarului respectiv, A.M. a publicat un articol despre polemica declanşata in rândul avocatilor de hotarârea din 15 februarie 2000 a Curtii Constitutionale. Printre altele, jurnalistul s-a referit la convorbirea telefonica pe care a avut-o cu reclamantul in urmatorii termeni:

„(...) Dupa ce hotarârea Curtii Constitutionale a fost facuta publica, ziarul 3xoHomagecxoe o6o3peime a adresat câteva intrebari preşedintelui Uniunii Avocatilor, dlui Gheorghe Amihalachioaie. Daca comentariile sale sunt pline de emotii, este, fara indoiala, datorita faptului ca ele au fost formulate intr-un astfel de context:

„Din cauza hotarârii Curtii Constitutionale, se va instala o anarhie completa in organizarea profesiei de avocat, a spus dl Amihalachioaie. „Veti vedea ce se va intâmpla intr-un an de zile. Începând cu aceasta zi, nu mai exista un sistem unic de organizare a profesiei şi nici un stat unitar. Noi ne-am obişnuit cu acest lucru – este mult mai uşor de a trai şi lucra intr-un haos. Impozitele nu se achita, nu exista un control şi, prin urmare, nici etica, nici disciplina şi nici responsabilitate”.

În lumina celor spuse, se pune intrebarea: Curtea Constitutionala, este oare ea constitutionala? În anul 1990, Organizatia Natiunilor Unite a adoptat Principiile de baza cu privire la rolul avocatilor, garantate perfect in dreptul nostru. Peste tot in lume, profesia de avocat este independenta. Numai in Republica Moldova ea este subordonata puterii executive, adica Ministerului Justitiei. Acest lucru reprezinta o incalcare grava a principiilor democratice fundamentale.

Curtea Constitutionala nu a luat in consideratie exemplele specifice din jurisprudenta Curtii de la Strasbourg la care s-a facut referire in avizul prezentat de Uniunea Avocatilor. Probabil judecatorii Curtii Constitutionale nu considera Curtea Europeana a Drepturilor Omului o autoritate. Trebuie sa prezum oare faptul ca ei au obtinut mai multa experienta in cinci ani decât judecatorii de la Strasbourg in cincizeci de ani? Cu certitudine, noi vom informa Consiliul Europei ca Republica Moldova nu respecta jurisprudenta şi exigentele Curtii Europene a Drepturilor Omului”.

În conformitate cu termenii folositi de dl Amihalachioaie, printre juriti, avocatii au fost considerati intotdeauna ca fiind o categorie superioara: „Cu toate acestea, chiar şi dupa hotarârea Curtii Constitutionale, corpul avocatilor ramâne o putere”._ ”

1. Printr-o scrisoare din 18 februarie 2000, Preedintele Curtii Constitutionale a informat reclamantul ca cele afirmate de el in ziarul 3xoHommiecxoe o6o3peHHe pot fi considerate ca lipsa de respect fata de Curtea Constitutionala in sensul articolului 82 § 1 (e) al Codului jurisdictiei constitutionale, şi a solicitat reclamantului sa prezinte explicatii scrise cu privire la acest subiect in termen de zece zile.

14. La 28 februarie 2000, reclamantul a prezentat explicatiile solicitate. El a declarat ca a aflat despre publicarea afirmatiilor sale din scrisoarea din 18 februarie 2000 pe care i-a adresat-o Curtea Constitutionala şi a confirmat faptul ca a avut o lunga conversatie telefonica cu jurnalistul A.M. la subiectul hotarârii din 15 februarie 2000. Totodata, el a subliniat ca afirmatiile sale au fost denaturate şi scoase dintr-un context mult mai larg. El a adaugat ca, daca A.M. i-ar fi prezentat articolul inainte de publicare, el ar fi verificat, in mod riguros, felul in care afirmatiile sale au fost prezentate i si-ar fi asumat intreaga responsabilitate pentru cele afirmate.

15. La 6 martie 2000, Curtea Constitutionala, aplicând articolele 81 şi 82 ale Codului jurisdictiei constitutionale, a adoptat o decizie irevocabila prin care i-a aplicat reclamantului o amenda administrativa in marime de 360 lei moldoveneti (echivalentul a 36 de euro).

Curtea Constitutionala a constatat ca, in interviul sus-mentionat, reclamantul a declarat: „Din cauza hotarârii Curtii Constitutionale, se va instala o anarhie completa in organizarea profesiei de avocat_ se pune intrebarea: Curtea Constitutionala, este oare ea constitutionala?_ judecatorii Curtii Constitutionale nu considera Curtea Europeana a Drepturilor Omului o autoritate”. Ea a considerat ca aceste afirmatii demonstrau o lipsa de respect a reclamantului fata de Curtea Constitutionala i hotarârea acesteia.

16. Hotarârea Curtii Constitutionale fiind irevocabila, la 7 iulie 2000, reclamantul a platit suma de 360 lei (echivalentul a 36 de euro) in contul Ministerului Finantelor.

DREPTUL INTERN PERTINENT

17. Prevederile relevante ale Codului jurisdictiei constitutionale sunt urmatoarele:

Articolul 81 § 1

„Pentru a apara demnitatea judecatorilor Curtii Constitutionale, a participantilor la proces şi pentru a asigura conditii de exercitare a jurisdictiei constitutionale, Curtea este in drept sa ia masurile prevazute la articolul 82”.

Articolul 82

„(1) În vederea asigurarii exercitarii jurisdictiei constitutionale, se prevede raspundere administrativa, sub forma de amenda de pâna la 25 salarii minime, pentru:

(a) declaratii neconstitutionale, indiferent de modul lor de exprimare;

(b) imixtiune in activitatea procedurala a judecatorilor Curtii Constitutionale, incercare de a exercita influenta asupra lor prin metode neprocedurale;

1. neindeplinire nemotivata, in modul şi in termenii stabiliti, a cerintelor judecatorilor Curtii, neexecutare a hotarârilor şi avizelor Curtii;

(d) incalcare a juramântului judiciar;

1. manifestare a lipsei de respect fata de Curtea Constitutionala prin nesocotirea dispozitiilor date de preşedintele şedintei, prin incalcare a ordinii in şedinta, precum şi savârşirea altor fapte care denota desconsiderare vadita fata de Curte, de procedura jurisdictiei constitutionale.

(...)”

18. Articolul 4 al Legii presei, nr. 243-XIII din 26 octombrie 1994, prevede urmatoarele:

„Publicatiile periodice_ publica, potrivit aprecierilor proprii, orice fel de materiale şi informatii, tinând cont de faptul ca exercitiul acestor libertati ce comporta datorii şi responsabilitati este supus unor formalitati, conditii, restrângeri şi unor sanctiuni prevazute de lege, care constituie masuri necesare, intr-o societate democratica, pentru securitatea nationala, integritatea teritoriala sau siguranta publica, apararea ordinii şi prevenirea crimei, ocrotirea sanatatii, protectia moralei, protectia reputatiei sau apararea drepturilor altora, pentru a impiedica divulgarea unor informatii confidentiale sau pentru a garanta autoritatea şi impartialitatea puterii judiciare”.

PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 10 AL CONVENTIEI

19. Reclamantul sustine ca condamnarea sa constituie o ingerinta nejustificata in dreptul sau la libertatea de exprimare. El invoca articolul 10 al Conventiei care prevede urmatoarele:

„1. Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informatii sau idei fara amestecul autoritatilor publice şi fara a tine seama de frontiere._

2. Exercitarea acestor libertati ce comporta indatoriri şi responsabilitati poate fi supusa unor formalitati, conditii, restrângeri sau sanctiuni prevazute de lege, care constituie masuri necesare, intr-o societate democratica,_ pentru a garanta autoritatea şi impartialitatea puterii judecatoreşti”.

A. Argumentele pfirtilor

1. Reclamantul

20. Reclamantul considera ca ingerinta in dreptul sau la libertatea de exprimare nu era nici „prevazuta de lege” şi nici „necesara intr-o societate democratica”.

21. Mai intâi de toate, el declara faptul ca articolul 82 al Codului jurisdictiei constitutionale nu intrunete exigentele cu privire la previzibilitatea legii, deoarece articolul respectiv nu definete cu destula claritate faptele susceptibile de a fi supuse unei sanctiuni administrative. În special, reclamantul se plânge ca din continutul articolului 82 este dificil de a determina daca sunt susceptibile de a fi sanctionate doar faptele comise in timpul unei şedinte a Curtii Constitutionale sau toate faptele care exprima o lipsa de consideratie fata de Curte şi de procedura sa.

22. Reclamantul declara, de asemenea, ca nu a criticat Curtea Constitutionala sau judecatorii sai in general, dar ca, in contextul unei dezbateri largi cu privire la organizarea profesiei de avocat, el a dezaprobat hotarârea acestei jurisdictii. Prin urmare, el considera ca sanctiunea la care a fost supus nu a fost necesara intr-o societate democratica.

2. Guvernul

23. Guvernul a admis ca a existat o ingerinta in dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, dar el considera ca ingerinta incriminata corespunde exigentelor paragrafului 2 al articolului 10 al Conventiei.

Guvernul, de asemenea, considera ca articolul 82 al Codului jurisdictiei constitutionale corespunde criteriului de previzibilitate, el fiind interpretat in lumina articolului 81, care prevede ca Curtea Constitutionala poate lua masuri care pot constitui o ingerinta in dreptul la libertatea de exprimare, pentru a proteja demnitatea judecătorilor săi şi a garanta condiţii corespunzătoare pentru exercitarea justiţiei constituţionale. Or, ţinând cont de funcţia reclamantului şi de experienţa sa profesională, Guvernul consideră că reclamantul ar fi putut să-şi dea seama că autoritatea Curţii Constituţionale trebuie respectată nu doar in cadrul audierilor, dar şi in afara acestora.

1. Guvernul declară că ingerinţa a fost justificată de necesitatea de a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare şi că ea a fost necesară intr-o societate democratică, deoarece reclamantul a depăşit limitele criticii admisibile, afirmaţiile sale fiind defăimătoare şi ofensatoare pentru judecătorii Curţii Constituţionale, precum şi pentru insăşi Curtea Constituţională. El subliniază faptul că in calitatea sa de avocat, reclamantul era obligat să fie rezervat faţă de puterea judecătorească şi că, prin urmare, libertatea sa de exprimare era mai restrânsă.

B. Aprecierea Curţii1. Principii generale

1. Curtea aminteşte faptul că o „lege”, in sensul articolului 10 § 2 al Convenţiei, este o normă formulată cu destulă precizie pentru a permite unui cetăţean să decidă conduita sa şi să prevadă, in mod rezonabil, in funcţie de circumstanţele cauzei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-un fapt determinat. Totodată, aceste norme nu trebuie să fie previzibile cu certitudine absolută, chiar dacă o astfel de certitudine ar fi binevenită, deoarece dreptul trebuie să ştie să se adapteze la schimbările de situaţie. De asemenea, multe legi conţin, prin natura lucrurilor, formulări mai mult sau mai puţin vagi ale căror interpretare şi aplicare depind de practică (The Sunday Timesv. the United Kingdom (no. 1), judgment of 26 April 1979, Series A no. 30, p. 31, § 49, andHertel v. Switzerland, judgment of 25 August 1998,Reports of Judgments and Decisions1998-VI, pp. 2325-26, § 35).

2. Gradul de precizie depinde intr-o mare măsură de conţinutul textului in cauză, de domeniul pe care urmează să-l guverneze, precum şi de numărul şi statutul destinatarilor săi (Groppera Radio AG and Others v. Switzerland, judgment of 28 March 1990, Series A no. 173, p. 26, § 6).

3. Curtea, de asemenea, reaminteşte că statutul specific al avocaţilor ii plasează intr-o poziţie centrală in administrarea justiţiei, in calitate de intermediari intre justiţiabili şi instanţele de judecată, fapt care explică restricţiile de conduită impuse in mod obişnuit membrilor baroului (Casado Coca v. Spain, judgment of 24 February 1994, Series A no. 285-A, p. 21, § 54).

4. Totuşi, aşa precum Curtea a avut deja ocazia să afirme, libertatea de exprimare se referă, de asemenea, şi la avocaţi, care au dreptul de a se

pronunţa in mod public cu privire la funcţionarea justiţiei, critica căreia nu trebuie, insă, să depăşească anumite limite. Mai mult, Articolul 10 al Convenţiei protejează nu numai esenţa ideilor şi a informaţiilor exprimate, dar, de asemenea, şi forma pe care acestea o iau. În acest sens, urmează să se ţină cont de echilibrul care trebuie să existe intre diferitele interese implicate, printre care figurează dreptul publicului de a fi informat asupra aspectelor care se referă la funcţionarea puterii judiciare, imperativele unei bune administrări a justiţiei şi demnitatea profesiei de avocat (Schopfer v. Suisse, hotărâre din 20 mai 1998, Recueil 1998-III, p.1053-1054, § 33).

1. Chiar dacă statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a decide dacă o asemenea necesitate există, o astfel de marjă este dublată de un control european care se referă atât la lege, cât şi la deciziile care o aplică (Sunday Timesv. Royaume-Uni (nr. 2), hotărâre din 26 noiembrie 1991, seria A nr. 217, p.28-29, § 50)

2. În exerciţiul controlului său, Curtea trebuie să analizeze ingerinţa litigioasă in lumina ansamblului cauzei, inclusiv conţinutul afirmaţiilor reclamantului şi contextul in care acestea au fost exprimate, pentru a determina dacă ingerinţa „corespunde unei necesităţi sociale impetuoase”, a fost „proporţională scopului legitim urmărit” şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica au fost „pertinente şi suficiente” (Sunday Times (nr.2),ibidem.; şiNicula v. Finlande, nr. 31611/96, § 44, CEDH 2002-II).

2. Aplicarea principiilor menjionate mai sus în aceasta cauzei

1. Curtea notează faptul că reclamantul a fost condamnat pentru că a afirmat intr-un „interviu” acordat unui ziar că in urma unei hotărâri a Curţii Constituţionale „o anarhie totală se va instaura in organizarea profesiei de avocat” şi că, prin urmare, se pune intrebarea dacă Curtea Constituţională este constituţională. Reclamantul a fost, de asemenea, condamnat pentru că a declarat că judecătorii Curţii Constituţionale „nu ar considera Curtea Europeană a Drepturilor Omului o autoritate”.

Or, o astfel de condamnare poate fi considerată o ingerinţă in exercitarea de către reclamant a dreptului său la respectarea libertăţii sale de exprimare, aşa precum aceasta este garantată de articolul 10 al Convenţiei.

1. Curtea constată că ingerinţa in cauză a fost „prevăzută de lege” in sensul paragrafului al doilea al articolului 10 al Convenţiei. În această privinţă, ea relevă că controversa dintre părţi se referă la interpretarea extensivă sau restrictivă a articolului 82 al Codului jurisdicţiei constituţionale, care defineşte faptele susceptibile de sancţiuni administrative.

2. Curtea notează că textul articolului 82 conţine o prevedere generală in conformitate cu care sunt pedepsite cu amendă faptele care exprimă o lipsă vădită de consideraţie faţă de Curtea Constituţională şi de procedura acesteia.

Curtea consideră că deşi faptele incriminate nu sunt definite sau enumerate cu o precizie absolută de către lege, reclamantul putea, in mod rezonabil, să prevadă, având in vedere profesia sa de jurist şi experienţa sa profesională in calitate de preşedinte al baroului, că afirmaţiile sale erau susceptibile să cadă sub incidenţa prevederii citate mai sus din Codul jurisdicţiei constituţionale.

1. De asemenea, Curtea estimează că ingerinţa litigioasă a urmărit un scop legitim, deoarece ea a fost justificată de necesitatea de a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti, in sensul paragrafului al doilea al articolului 10 al Convenţiei. Rămâne de analizat dacă ingerinţa a fost „necesară intr-o societate democratică”.

2. Curtea relevă că afirmaţiile reclamantului s-au referit la o chestiune de interes general şi că ele s-au inscris in cadrul unei polemici aprinse declanşate printre avocaţi de o hotărâre a Curţii Constituţionale cu privire la statutul profesiei de avocat şi care punea capăt organizării avocaţilor intr-o structură unică - Uniunea Avocaţilor din Republica Moldova, al cărei preşedinte era reclamantul.

3. În acest context, Curtea estimează că, chiar dacă aceste afirmaţii pot fi considerate de natură să denote o anumită lipsă de respect faţă de Curtea Constituţională datorită hotărârii sale, ele nu pot fi calificate nici grave şi nici injurioase faţă de judecătorii Curţii (a se vedeamutatis mutandis,Skalka v. Pologne, nr.43425/98, § 34, 27 mai 2003;Perna v. Italie [GC], nr.48898/99, § 47, CEDH 2003-V;Nikulacitată mai sus, § § 48, 52).

4. În afară de aceasta, ţinând cont de faptul că presa a preluat afirmaţiile reclamantului şi că acesta a declarat ulterior că o parte din afirmaţii au fost denaturate (paragraful 14 de mai sus), Curtea estimează că reclamantul nu poate fi considerat responsabil de tot ceea ce figura in „interviul” publicat.

38. În fine, Curtea subliniază că deşi amenda de 360 de lei (ceea ce constituie echivalentul a 36 euro) impusă reclamantului reprezintă o sumă modestă, ea nu este una simbolică şi demonstrează intenţia de a pedepsi sever reclamantul, Curtea Constituţională aplicând o amendă aproape de maximumul prevăzut de lege.

1. Având in vedere cele expuse mai sus, Curtea estimează că restrângerea libertăţii de exprimare a reclamantului nu a constituit „o necesitate socială imperioasă” şi că autorităţile naţionale n-au prezentat motive „pertinente şi suficiente” pentru a o justifica. Deoarece reclamantul nu a depăşit limitele criticii permise de articolul 10 al Convenţiei, ingerinţa incriminată nu poate fi considerată ca fiind „necesară intr-o societate democratică”.

2. Prin urmare, a existat o violare a articolului 10 al Convenţiei.

II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

1. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.

A. Prejudiciu

42. Reclamantul a solicitat 100 000 euro cu titlu de prejudiciu moral cauzat prin condamnarea sa, care i-a adus o atingere gravă reputaţiei sale de avocat şi preşedinte al Uniunii Avocaţilor.

43. Guvernul a considerat suma cerută de reclamant cu titlu de prejudiciu moral ca fiind exagerată. El a mai adăugat faptul că, în orice caz, simpla constatare a violării articolului 10 poate constitui în sine o satisfacţie echitabilă suficientă.

44. Curtea consideră că constatarea unei violări constituie în sine o satisfacţie echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral eventual suferit de reclamant.

B. Costurisi cheltuieli

1. Reclamantul a pretins 2,000 dolari americani (echivalentul a 1 670 euro) care reprezintă onorariul avocatului pentru reprezentarea lui la Curte. El face referire la contractul încheiat cu avocatul său, conform căruia această sumă urmează să fie plătită avocatului dacă reclamantul obţine câştig de cauză în faţa Curţii. El subliniază faptul că încheierea unor astfel de contracte constituie o practică constantă pentru avocaţii din Republica Moldova.

46. Guvernul s-a opus acestei pretenţii, declarând că suma solicitată este excesivă şi că aceste cheltuieli n-au fost angajate.

47. Nu ţine de competenţa Curţii de a se expune asupra acordului cu privire la onorarii. În conformitate cu jurisprudenţa sa, ea urmează să stabilească dacă costurile şi cheltuielile au fost necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime (Nilsen et Johnsen v. Norvège[GC], nr.23118/93, § 62, CEDH 1999-VIII). În această privinţă, Curtea poate să se bazeze pe elemente precum numărul de ore lucrate de avocat şi tariful perceput de acesta pentru o oră de lucru (Iatridis v. Grèce(satisfacţia echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 55, CEDH 2000-XI).

În această cauză, reclamantul nu a prezentat nici o justificare în sprijinul pretenţiilor sale. În consecinţă, Curtea decide să nu aloce reclamantului nici o sumă cu acest titlu.

1. 1.Hotărăştecu şase voturi pentru şi unul împotrivă că a avut loc o violare a articolului 10 al Convenţiei;

2. 2.Hotărăştecu cinci voturi pentru şi două împotrivă că constatarea unei violări constituie în sine o satisfacţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral eventual suferit de reclamant;

3. 3.Respingecu cinci voturi pentru şi două împotrivă restul pretenţiilor din cererea de satisfacţie echitabilă.

Redactată în limba franceză şi comunicată în scris la 20 aprilie 2004, în conformitate cu articolul 77 § § 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.

Lawrence Early Jean-Paul Costa

Grefier Adjunct Preşedinte

În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenţiei şi articolul 74 § 2 al Regulamentului Curţii, următoarele opinii separate sunt anexate la această hotărâre:

1. opinia parţial concordantă şi parţial disidentă a dlui Loucaides;

2. opinia parţial concordantă şi parţial disidentă a dnei Thomassen;

3. opinia disidentă a dlui Pavlovschi.

J.-P.C.
T.L.E.

OPINIA PARTIAL CONCORDANTA 5I PARTIAL
DISIDENTA A JUDECATORULUI LOUCAIDES

Eu impartasesc opinia majoritatii potrivit careia a avut loc o violare a articolului 10 al Conventiei in aceasta cauza, dar eu ajung la aceasta concluzie din motive diferite de cele ale majoritatii. Pe scurt, eu consider ca restrictia prevazuta in prevederile legale pertinente, aplicata reclamantului sub forma unei amenzi administrative, ca urmare a faptului ca intr-un interviu acesta a facut anumite afirmatii cu privire la o hotarare a Curtii Constitutionale, nu a corespuns, in mod direct, unui scop legitim corespunzator, si anume garantarea autoritatii si impartialitatii puterii judecatoresti, si a depasit ceea ce era necesar pentru a atinge acest scop. În consecinta, eu cred ca restrictia legislativa in cauza nu ar putea fi considerata in sine ca vizand un asemenea scop.

Conform unui principiu de interpretare a Conventiei ferm stabilit, restrictiile la drepturile si libertatile enumerate in Conventie trebuie sa fie interpretate in mod strict si ingust. Asa precum Comisia a constatat in cauzaSunday Times(seria B, nr.28, p.64, § 194), in contextul Conventiei, o interpretare stricta a clauzelor de exceptie semnifica faptul

„ca nici un alt criteriu decat cele mentionate in insasi clauza de exceptie nu poate justifica o restrictie, oricare ar fi ea, si ca aceste criterii la randul lor trebuie sa fie interpretate astfel incat sensul cuvintelor sa nu fie largit dincolo de continutul lor obisnuit”.

În afara de acest principiu de interpretare, doi factori proprii articolului 10 incadreaza natura si semnificatia scopului autorizat pentru analiza uneirestrictii. Este vorba, in primul rand, de conditia conform careia restrictia safie considerata ca fiind „necesara intr-o societate democratica” si, in aldoilea rand, de conceptul de „autoritate” a puterii judecatoresti pentruapararea careia poate fi aplicata restrictia.Întrebarea cu privire la faptul daca o lege care limiteaza unul dindrepturile garantate de Conventie vizeaza in realitate un scop legitimtrebuie, in opinia mea, sa fie intotdeauna examinata in conformitate cuexigentele unei societati democratice moderne. Nu este suficient ca o legecare prevede o astfel de restrictie sa invoce unul din obiectivele pentru carerestrictia pertinenta este permisa. Chestiunea de fond trebuie intotdeauna sapresupuna analiza faptului daca restrictia este realmente necesara pentru aatinge acest scop, tinand cont de conditiile actuale de exercitare ademocratiei. Daca restrictia depaseste ceea ce este necesar pentru scopulurmarit sau daca ea nu face decat sa serveasca acestui scop fie intamplator,fie indirect, ea nu poate fi considerata ca necesara intr-o societatedemocratica, pentru a atinge acest scop, si, prin urmare, trebuie considerat faptul ca ea nu rezulta din clauza de exceptie corespunzatoare. În această cauză, partea pertinentă a prevederii legale in virtutea căreia reclamantul a fost sancţionat este următoarea:

„În vederea asigurării exercitării jurisdicţiei constituţionale, se prevede răspundere administrativă, sub formă de amendă de pană la 25 salarii minime, pentru:

(...) (e) manifestare a lipsei de respect faţă de Curtea Constituţională prin nesocotirea dispoziţiilor date de preşedintele şedinţei, prin incălcare a ordinii in şedinţă, precum şi săvarşirea altor fapte care denotă desconsiderare vădită faţă de Curte_ ”. (caracterele italice au fost adăugate)

Totodată, eu nu văd cum ar putea fi necesar intr-o societate democratică modernă, de a sancţiona pe cineva care a exprimat o „desconsiderare” faţă de o jurisdicţie oricare ar fi ea (spre deosebire de conceptul mai strict de „contempt of court” (sfidare a instanţei de judecată) pentru a garanta autoritatea puterii judiciare. Libertatea de a critica hotărarile instanţelor judecătoreşti şi funcţionarea puterii judiciare in general constituie in prezent un aspect indispensabil al democraţiei, şi aceasta cu atat mai mult cu cat o astfel de critică asigură un control adecvat al autorităţii judecătoreşti. Această critică ar putea fi, in mod rezonabil, interpretată ca o lipsă de „respect” faţă de o instanţă de judecată, deoarece termenul „respect” este atat de larg, incat orice confruntare sau dispută cu un act al puterii judiciare pot fi asimilate cu o simplă critică.

În această privinţă, este important să se ţină cont de exigenţele unei societăţi democratice moderne, unde toate instituţiile de stat trebuie să fie responsabile in faţa poporului, acesta avand dreptul de a se exprima liber cu privire la chestiuni referitoare la o eventuală disfuncţie a acestor instituţii. Într-o societate democratică modernă, critica acestor instituţii, chiar dacă ea este echivalentă cu o lipsă „de respect”, constituie o valoare mult mai importantă decat protecţia prestigiului unei instituţii de stat, oricare ar fi ea. În opinia mea, este util de a reaminti ceea ce un eminent judecător britanic, Lordul Denning, Master of the Rolls, a spus, in anul 1968, cu referire la un articol care critica dur o hotărare a Curţii de Apel1, articolul respectiv fiind calificat drept „contempt of court” (sfidare a instanţei de judecată):

„Acest articol este desigur critic faţă de această curte. Deoarece se referă la Curtea de Apel, trebuie să recunoaştem că este eronat_ . Permiteţi-mi să spun de la inceput că noi nu vom utiliza niciodată această noţiune (cea de „contempt of court” (sfidare a instanţei de judecată)) pentru a apăra propria noastră demnitate. Această noţiune trebuie să se bazeze pe fundamente mult mai sigure. Noi nu o vom folosi pentru a-i face să tacă pe cei care ne critică. Noi nu ne temem de critică şi nici nu o detestăm. De fapt, este vorba de ceva mult mai important, de libertatea lor de exprimare. Fiecare are dreptul in faţa Parlamentului sau in afara lui, in presă sau in audiovizual să facă comentarii echitabile, chiar şi in mod deschis, cu privire la chestiunile de interes

¹Acest articol conţinea pasajul următor: „Recenta hotărare pronunţată de Curtea de Apel constituie un exemplu straniu de orbire care pune stăpanire uneori pe cei mai buni judecători. Legislaţia adoptată in anul 1960 şi după aceasta, ulterior, a devenit aproape inaplicabilă din cauza hotărarilor irealiste, contradictorii şi eronate in cauze importante, pronunţate inclusiv de Curtea de Apel. Atunci ce fac ei? Îşi cer oare scuze pentru cheltuielile şi problemele cauzate poliţiei? Pentru nimic in lume”.

general. Comentatorii pot vorbi despre tot ceea ce se Intâmplă Intr-o instanţă de judecată. Ei pot spune că noi ne Inşelăm şi că hotărârile noastre sunt eronate, că ele sunt sau nu supuse apelului”2.

Mai mult decât atât, termenul „autoritate” semnifică dreptul de a conduce, puterea de a impune respect (dicţionarul le Petit Robert). Încă o dată, eu nu văd cum o simplă lipsă de „respect” faţă de o instanţă de judecată ar putea diminua autoritatea puterii judiciare de a impune respect faţă de hotărârile sale sau alte acte judecătoreşti. O asemenea „autoritate” poate fi efectivă, chiar şi In cazul lipsei de „respect” din partea persoanelor asupra cărora ea este exercitată sau de către orice altă terţă parte.

În aceste condiţii, eu consider că legea In cauză, In măsura In care ea interzice, In termeni absoluţi, faptele care exprimă o desconsiderare (lipsă de respect) faţă de Curtea Constituţională, pentru a proteja, după cum afirmă guvernul, autoritatea acestei Curţi, este In afara câmpului de aplicare a acestui obiectiv şi nu va fi considerată ca vizându-l pe acesta din urmă. Anume aceasta ilustrează clar aplicarea In această cauză a acestei legi faţă de reclamant.

Articolul 41

Eu am votat Impotriva deciziei majorităţii de a nu aloca o sumă de bani cu titlu de satisfacţie echitabilă şi costuri şi cheltuieli reclamantului. Eu sunt de acord cu argumentele prezentate de către dna judecător Thomassen care explică faptul că reclamantului ar fi trebuit să i se aloce sume de bani cu acest titlu.

OPINIA PARTIAL CONCORDANTA 5I PARTIAL
DISIDENTA A JUDECATORULUI THOMASSEN

Eu impartaşesc opinia majoritatii potrivit careia a avut loc o violare a articolului 10 in aceasta cauza, dar ajung la aceasta concluzie din motive diferite de cele ale majoritatii. Eu nu sunt totui, de acord cu respingerea de catre majoritate a pretentiilor reclamantului in temeiul articolului 41 al Conventiei.

Ingerinta in dreptul reclamantului la libertatea de exprimare se bazeaza pe al doilea paragraf al articolului 10 care permite de a supune exercitarea acestei libertati unor restrictii necesare „pentru a garanta autoritatea şi impartialitatea puterii judecatoreşti”. Aceasta justificare este apropiata de notiunea din dreptul englez „contempt of court” (sfidarea instantei de judecata), care vizeaza protectia autoritatii şi independentei instantelor judecatoreşti, precum şi a drepturilor partilor la procedurile judecatoreşti, impotriva oricarei incalcari din partea publicatiilor sau altor astfel de acte (Sunday Timesv. Royaume-Uni (nr.1), hotarâre din 26 aprilie 1979, seria A nr. 30, p. 34, § § 55-56).

În aceasta cauza, articolele 81 şi 82 din Codul jurisdictiei constitutionale confera Curtii Constitutionale competente de a examina, interoga şi lua masuri din proprie initiativa şi in nume propriu „pentru a apara demnitatea judecatorilor Curtii Constitutionale, a participantilor la proces şi pentru a asigura conditii de exercitare a jurisdictiei constitutionale” (a se vedea paragraful 17 al hotarârii).

Orice temei prezentat pentru a justifica acordarea unei autoritati atât de largi unei instante de judecata trebuie examinat indeaproape tinându-se cont de importanta dreptului la libertatea de exprimare. Aceasta inseamna, in opinia mea, ca, in principiu, o instanta de judecata nu trebuie sa foloseasca aceasta autoritate, decât daca ea işi exercita responsabilitatile sale de garantare a echitatii unei proceduri pendinte, ceea ce constituie unica justificare a sanctiunilor pentru fapte de sfidare a instantei de judecata.

Nu s-ar putea spune, in mod rezonabil, ca Curtea Constitutionala si-a exercitat imputernicirile sale pentru a garanta echitatea unei proceduri pendinte. De fapt, ea a demarat procedura impotriva reclamantului, l-a interogat, apoi i-a aplicat o amenda dupa pronuntarea hotarârii sale. Masurile sale nu au vizat comportamentul reclamantului, in calitate de avocat in cursul procedurii, dar atitudinea pe care el a avut-o in calitate de parte, comentând hotarârea irevocabila a Curtii Constitutionale. Curtea Constitutionala a facut uz de autoritatea sa, nu in scopul prevazut – de a garanta echitatea procedurii in curs – dar, pentru a limita dreptul democratic al reclamantului de a dezbate in mod public hotarârea pronuntata de aceasta Curte.

Mai mult, in masura in care folosirea acestei autoritati a presupus şi aplicarea unei amenzi reclamantului, un astfel de fapt implica probleme care se refera la dreptul reclamantului ca invinuirea penala impotriva sa sa fie examinata de un tribunal independent §i impartial (Kyprianou v. Chypre,nr.73797/01, hotarâre din 27 ianuarie 2004).

În opinia mea, articolul 10 § 2 nu ar putea justifica o astfel de ingerinta in dreptul reclamantului la libertatea de exprimare. Drept urmare, contrar majoritatii, eu nu consider ca masurile luate §i motivele invocate de catre Curtea Constitutionala (paragraful 15 din hotarâre) au urmarit scopul garantarii autoritatii §i impartialitatii puterii judiciare.

Chiar daca presupunem ca restrictiile dreptului reclamantului ar fi fost impuse de o instanta de judecata impartiala, in cadrul unei proceduri independente, §i ca ele ar fi avut drept scop garantarea autoritatii §i impartialitatii puterii judiciare, sanctiunea aplicata reclamantului nu ar putut fi considerata ca fiind necesara intr-o societate democratica. În aceasta privinta, eu subscriu opiniei majoritatii, insa eu a§ fi ajuns la o concluzie identica cu cea a majoritatii daca amenda ar fi avut un caracter simbolic (a se vedea paragraful 38 al hotarârii).

Dupa cum s-a pronuntat §i judecatorul Loucaides in opinia sa separata, eu cred ca libertatea de a critica hotarârile judecatore§ti §i functionarea puterii judecatore§ti constituie un element indispensabil al democratiei. Aceasta cauza demonstreaza importanta pe care o are libertatea de a critica. Curtea Constitutionala a declarat neconstitutionala o lege care prevedea obligatia avocatilor din Republica Moldova de a se afilia Uniunii Avocatilor din Republica Moldova. O astfel de obligatie este admisa in sistemele juridice ale multor state europene, unde ea este considerata ca fiind necesara pentru a proteja independenta profesiei de avocat. Importanta pe care o are aceasta independenta este exprimata in Recomandarea Rec(2000)21 Comitetului de Mini§tri al Consiliului Europei in urmatorii termeni: „1) Avocatii ar trebui sa fie autorizati §i incurajati sa creeze §i sa devina membri ai asociatiilor profesionale locale, nationale §i internationale care, fie luate aparte sau mai multe, sunt imputernicite sa amelioreze deontologia §i sa garanteze independenta §i interesele avocatilor. 2) Barourile sau alte asociatii profesionale de avocati ar trebui sa fie institutii autonome §i independente de autoritati §i de public”. Preambulul la recomandarea respectiva subliniaza ca importanta pentru avocati de a se organiza in cadrul unor organizatii independente rezulta din faptul ca ar fi de dorit sa se supravegheze ca responsabilitatile avocatilor sa fie exercitate in mod adecvat §i con§tient, in special, din necesitatea pentru avocati de a gasi un echilibru adecvat intre indatoririle lor fata de instantele judecatore§ti §i cele fata de clienti. Nu poate fi negat faptul ca critica formulata de catre reclamant cu privire la hotarârea Curtii Constitutionale se referea la o chestiune de interes general §i nu ar fi trebuit reprimata de catre organele de stat intr-o societate democratica.

Chiar daca presupunem ca afirmatiile reclamantului ar fi putut fi interpretate ca o lipsa de respect fata de Curtea Constitutionala (paragraful 36 din hotdrâre), interesul general – in aceastd cauzd de a autoriza o dezbatere publicd cu privire la independenta avocatilor – implicd interesul judecdtorilor Curtii Constitutionale de a se apdra de critici similare celor exprimate de reclamant in interviul acordat, critici care in realitate au fost concise şi nu au constituit un atac personal la adresa acestor judecdtori (ca exemplu opus a se vedea, cauzeleBarford v. Danemark, hotdrâre din 22 februarie 1989, seria A nr.149, şiPerna v. Italie [GC], nr.48898/99, CEDH 2003-V). Iatd de ce, chiar dacd am presupune cd ingerinta ar fi urmdrit un scop legitim, ea nu ar fi putut fi consideratd, in opinia mea, ca fiind „necesard”.

Continuând rationamentul meu, eu nu impdrtdşesc opinia majoritdtii potrivit cdreia constatarea unei violdri constituie in sine o satisfactie echitabild suficientd pentru prejudiciul moral suferit de reclamant. Este rezonabil din partea reclamantului sd sustind faptul cd condamnarea sa a afectat grav reputatia sa de avocat şi de preedinte al Uniunii Avocatilor, care a pledat pentru dreptul la apdrare in general. Prin urmare, ar fi fost justificat dacd i s-ar fi acordat o reparatie echitabild (a se vedea, de exemplu,Nikula v. Finlande, nr. 31611/96, CEDH 2002-II).

Eu, de asemenea, nu pot sd cad de acord cu decizia de a nu rambursa reclamantului costurile şi cheltuielile, pentru care reclamantul a pretins 2 000 dolari americani. Cu toate cd el nu a fost reprezentat in fata Curtii, el insui fiind avocat, el a trebuit sd dedice ore de lucru pentru cererea sa pe care a depus-o la Curte. Mai mult, reclamantul a sustinut faptul, in mod logic, in opinia mea, cd a avut anumite cheltuieli de ordin administrativ, precum cheltuieli de secretariat, xerocopiere şi alte cheltuieli diverse. Pretentiile sale la acest capitol nu-mi par exagerate, dar chiar dacd acestea ar fi fost exagerate, nu a existat nici un motiv pentru a nu-i acorda nici o compensatie cu acest titlu (Foley v. Royaume-Uni,nr.39197/98, 22 octombrie 2002).

Respingând pretentiile reclamantului, solicitate in virtutea articolului 41, Curtea, in opinia mea, nu a acordat o importantd suficientd gravitdtii ingerintei care a constituit o incdlcare a dreptului reclamantului la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Conventiei.

OPINIA DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI PAVLOVSCHI

În această cauză, majoritatea camerei a constatat violarea drepturilor reclamantului garantate de articolul 10 al Convenţiei. Spre marele meu regret, eu nu pot să subscriu la această concluzie.

Eu nu pun la indoială existenţa unei ingerinţe in această cauză. Problema se referă, in opinia mea, la justificarea acestei ingerinţe in virtutea articolului 10 § 2 al Convenţiei. Prin urmare, trebuie de examinat dacă măsura litigioasă a fost „prevăzută de lege”, a urmărit un scop legitim şi a fost „necesară intr-o societate democratică” in sensul prevederilor respective (Lingens v. Autriche, hotărâre din 8 iulie 1986, seria A nr. 103, pp. 24-25, §§ 34-37).

I. „Prevazuta de lege”

Cu privire la semnificaţia noţiunii „prevăzută de lege”, Curtea, in hotărârea sa Sunday Timesv. Royaume-Uni (nr. 1)(hotărâre din 26 aprilie 1979, seria A nr. 30, p. 31 § 49) a declarat următoarele:

„Potrivit Curţii, următoarele două condiţii se numără printre cele care rezultă din noţiunea „prevăzute de lege”. Mai intâi de toate, „legea” trebuie să fie suficient de accesibilă: cetăţeanul trebuie să poată dispune de indicii cu privire la normele juridice aplicabile intr-o anumită cauză. În al doilea rând, nu poate fi considerată „lege” decât o normă enunţată cu destulă precizie, astfel incât să permită cetăţeanului să decidă comportamentul său, iar in caz de necesitate, să beneficieze de consultanţă din partea persoanelor competente, să poată să prevadă, in mod rezonabil, in funcţie de circumstanţele cauzei, consecinţele care pot să rezulte dintr-un fapt determinat. Consecinţele respective nu trebuie să fie previzibile cu certitudine absolută. De altfel, certitudinea, deşi este foarte binevenită, este insoţită deseori de o rigiditate excesivă; or, dreptul trebuie să se adapteze la schimbările de situaţie. De asemenea, multe legi conţin, prin natura lucrurilor, formulări mai mult sau mai puţin vagi, ale căror interpretare şi aplicare este pusă in sarcina practicii”. (caracterele italice au fost adăugate de mine)

Aplicând principiile sus-menţionate in această cauză, trebuie notate următoarele:

Accesibilitatea generală a Codului jurisdicţiei constituţionale nu este o problemă. Acest text este publicat in Monitorul Oficial, unde sunt publicate sistematic textele normative, la fel acest cod poate fi găsit pe diverse site-uri de Internet, de exemplu, pe cel al Curţii Constituţionale pe site-ul care conţine texte normative etc.

În ceea ce priveşte calitatea legii, eu consider că textul acestei legi este suficient de precis, dat fiind faptul că el a fost elaborat ţinându-se cont de toate elementele cerute de tehnicile legislative.

Să examinăm, in cele ce urmează, prevederile pertinente ale Codului jurisdicţiei constituţionale:

Articolul 81
Asigurarea exercitării jurisdicţiei constituţionale

„1. Pentru a apăra demnitatea judecătorilor Curţii Constituţionale, a participanţilor la proces şi pentru a asigura condiţii de exercitare a jurisdicţiei constituţionale, Curtea este in drept să ia măsurile prevăzute la articolul 82”.

Articolul 82
Răspunderea pentru încălcarea procedurii jurisdicţiei constituţionale

„(1) În vederea asigurării exercitării jurisdicţiei constituţionale, se prevede răspundere administrativă, sub formă de amendă de până la 25 salarii minime, pentru:

(a) declaraţii neconstituţionale, indiferent de modul lor de exprimare;

(b) imixtiune la activitatea procedurală a judecătorilor Curţii Constituţionale, incercare de a exercita influenţă asupra lor prin metode neprocedurale;

1. neindeplinire nemotivată, in modul şi in termenii stabiliţi, a cerinţelor judecătorilor Curţii, neexecutare a hotărârilor şi avizelor Curţii;

(d) incălcare a jurământului judiciar;

1. manifestare a lipsei de respect faţă de Curtea Constituţională prin nesocotirea dispoziţiilor date de preşedintele şedinţei, prin incălcare a ordinii in şedinţă, precum şi săvârşirea altor fapte care denotă desconsiderare vădită faţă de Curte, de procedura jurisdicţiei constituţionale.

2. Măsurile de asigurare a unor condiţii normale pentru exercitarea jurisdicţiei constituţionale se intreprind prin decizie a preşedintelui şedinţei, care se consemnează in procesul-verbal al şedinţei sau se anexează la el.

3. Amenda se plăteşte in decursul a 15 zile de la data inştiinţării persoanei amendate despre aplicarea ei. Dacă persoana refuză să plătească amenda ori nu o plăteşte in termen, decizia Curţii Constituţionale se execută in condiţiile legii, in temeiul extrasului din procesul-verbal al şedinţei sau al deciziei preşedintelui şedinţei”.

Astfel, concluziile mele sunt următoarele:

1. Această lege defineşte clar o „necesitate socială imperioasă” de a proteja demnitatea judecătorilor Curţii Constituţionale şi de a asigura condiţiile corespunzătoare pentru exercitarea funcţiilor lor.

2. Legea enumeră faptele pe care legislatorul le consideră ilegale, in special cele care denotă o „desconsiderare vădită faţă de Curte şi de procedura jurisdicţiei constituţionale”.

3. Legea prevede măsurile aplicabile celor care o incalcă, şi anume „o amendă administrativă maximă de 25 salarii minime”.

Aceste elemente mă duc la concluzia că prevederile Codului jurisdicţiei constituţionale permit cetăţenilor, aşa precum, de altfel, s-a subliniat in hotărârea Sunday Times (nr.1) menţionată mai sus, „(...) să poată să prevadă, in mod rezonabil, in dependenţă de circumstanţele cauzei, consecinţele care pot să rezulte dintr-un fapt determinat”, deoarece legea descrie faptele şi consecinţele negative care pot rezulta din acestea.

Prin urmare, eu consider că prevederile legale ale Codului jurisdicţiei constituţionale sunt de o calitate suficientă pentru a conchide că reclamantul era in măsură să prevadă, „in mod rezonabil, in dependenţă de circumstanţele cauzei” riscurile care pot surveni din manifestarea unei desconsiderări vădite faţă de Curtea Constituţională şi procedura jurisdicţiei constituţionale.

În concluzie, ingerinţa a fost „prevăzută de lege” in această cauză.

1. II.Scopul legitim urmarit

Nici reclamantul şi nici guvernul nu contestă faptul că amenda aplicată a urmărit scopul legitim de a apăra autoritatea, independenţa şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

III.„Necesara într-o societate democratică”

Diverse jurisdicţii internaţionale au confirmat, de nenumărate ori, că o putere judiciară independentă şi imparţială este un instrument indispensabil oricărui stat democratic. Acesta este un element esenţial al unui sistem politic bazat pe preeminenţa dreptului. Este clar că toate statele sunt nu numai autorizate, dar şi obligate să intreprindă toate măsurile necesare pentru a apăra demnitatea judecătorilor şi autoritatea instanţelor judecătoreşti. Mai mult, statele trebuie să supravegheze ca reprezentanţii puterii judiciare să poată să-şi exercite funcţiile lor fără a fi expuşi unor presiuni ilegale, in special, presiunilor psihologice, şi să poată să-şi bazeze hotărârile lor pe mijloace de drept pertinente, şi nu pe o justificare viciată de ameninţări, insulte, afirmaţii defăimătoare, calomnie sau alte forme de influenţă ilegală.

Inviolabilitatea judecătorească, care este o garanţie a independenţei judecătorilor, nu este un privilegiu, dar o condiţie necesară pentru exercitarea obiectivă şi imparţială a funcţiilor lor profesionale. Judecătorii, fiind chemaţi să se pronunţe in ultimă instanţă asupra unor chestiuni cu privire la viaţa, libertăţile, drepturile, obligaţiile şi bunurile cetăţenilor, trebuie să inspire incredere justiţiabililor, care trebuie convinşi că funcţia judiciară este exercitată in deplină independenţă. Menţinerea şi sporirea increderii publice in puterea judiciară sunt recunoscute ca fiind o necesitate publică care răspunde interesului general al societăţii.

În „Principiile fundamentale cu privire la independenţa magistraturii”, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a declarat următoarele:

„Independenţa magistraturii este garantată de către stat şi prevăzută de Constituţie şi legislaţia naţională. Ea impune tuturor instituţiilor guvernamentale, precum şi altor instituţii, să respecte independenţa magistraturii._ Magistraţii judecă cauzele prezentate lor spre examinare, in mod imparţial, conform faptelor şi legii, fără restricţii şi fără a fi supuşi unor influenţe, presiuni, ameninţări sau ingerinţe necorespunzătoare, directe sau indirecte, din partea oricărei persoane, indiferent de motiv”.

Aceeaşi chestiune constituie obiectul Recomandării R(94)12 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei pentru statele membre cu privire la independenţa, eficacitatea şi rolul judecătorilor (adoptată la 13 octombrie 1994, in cadrul celei de-a 518-a reuniuni a Delegaţilor Miniştrilor), care prevede următoarele:

„Independenţa judecătorilor trebuie să fie garantată conform prevederilor Convenţiei şi principiilor constituţionale, de exemplu prin introducerea unor prevederi speciale in acest sens in Constituţii şi alte texte legislative sau prin incorporarea prevederilor prezentei recomandări in dreptul intern._ Judecătorii trebuie să pronunţe hotărârile lor in deplină independenţă şi să poată să-şi exercite funcţiile fără restricţii şi fără a fi supuşi unor influenţe, presiuni, ameninţări sau ingerinţe necorespunzătoare, directe sau indirecte din partea oricărei persoane, indiferent de motiv. Legea trebuie să prevadă sancţiuni impotriva persoanelor care influenţează prin astfel de modalităţi judecătorii. Judecătorii trebuie să fie absolut liberi să se pronunţe asupra cauzelor prezentate lor spre examinare, in mod imparţial, in conformitate cu intima lor convingere şi propria interpretare a faptelor, precum şi conform normelor legale in vigoare._ Judecătorii trebuie să dispună de imputerniciri suficiente şi să fie in măsură să le exercite pentru a-şi indeplini funcţiile, a-şi apăra autoritatea, precum şi demnitatea instanţei judecătoreşti_ ”.

Ansamblul acestor prevederi arată, in mod incontestabil, că protecţia demnităţii instanţelor judecătoreşti şi a judecătorilor impotriva influenţei necorespunzătoare şi apărarea independenţei puterii judiciare sunt absolut necesare intr-o societate democratică.

Unicul mijloc de care dispune statul pentru a-şi indeplini obligaţiile sale este de a sancţiona incălcările acestor principii. Aceasta este inevitabil calea aleasă de legislatorul moldovenesc, care interzice, prin aplicarea pedepsei cu amenda, faptele care denotă o desconsiderare vădită faţă de Curtea Constituţională şi procedura jurisdicţiei constituţionale.

În această cauză, reclamantul a formulat trei observaţii, criticând hotărârea Curţii Constituţionale.

1. În opinia reclamantului, această hotărâre ar fi avut drept consecinţă instaurarea unui haos total in organizarea profesiei de avocat. Conform acestuia, nu va mai exista o organizare profesională unică şi nici un stat unitar. Impozitele nu vor fi achitate. Nu va mai exista nici un control şi, in consecinţă, nici etică, disciplină şi responsabilitate.

2. Reclamantul a pus la indoială chiar şi constituţionalitatea Curţii Constituţionale.

3. El a acuzat Curtea Constituţională că nu are nici un respect faţă de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa sa.

Conform Recomandării Rec(2000)21 a Comitetului de Miniştri ai Statelor Membre cu privire la libertatea exercitării profesiei de avocat(adoptatd la 25 octombrie 2000 in cadrul reuniunii a 727-a a Delegatilor Miniktrilor), „avocatii trebuie sd respecte autoritatea judecdtoreascd ki sd-ki exercite functiile lor in fata instantelor de judecatd in conformitate cu legislatia ki alte prevederi legale nationale_ ”.

Aceeaki idee a fost expusd in hotdrârea Schopfer v. Suisse (20 mai 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-III, p. 1052-1053, § 29): „Curtea reamintekte cd statutul specific al avocatilor ii situeazd intr-o pozitie centrald in administrarea justitiei, ca intermediari intre justitiabili ki instantele judecdtorekti, ceea ce explicd restrictiile de conduitd impuse in mod normal membrilor baroului”.

Printre altele, Curtea a declarat deja cd instantele de judecatd, care sunt garanti ai justitiei ki ale cdror misiune este fundamentald intr-un stat de drept, au nevoie de increderea publicului (De Haes et Gijsels v. Belgique, hotdrâre din 24 februarie 1997, Recueil 1997-I, p. 233-234, § 37). Având in vedere rolul cheie al avocatilor, de la ei se akteaptd sd contribuie la buna functionare a justitiei ki, astfel, la increderea publicului in aceasta.

În aceastd cauzd, la fel ca ki in cauza Schopfer, reclamantul nu a criticat motivativul hotdrârii Curtii Constitutionale, dar a fdcut afirmatii defdimdtoare la adresa judecdtorilor acestei jurisdictii, precum ki la adresa insdki a Curtii Constitutionale, cea mai inaltd autoritate judiciard din stat.

În opinia mea, afirmatiile defdimdtoare ale reclamantului nu aratd nici un respect pentru autoritatea judiciard, aka precum o cere Recomandarea Rec(2000)21 mentionatd mai sus a Comitetului de Miniktri, nici intentia „de a contribui la buna functionare a justitiei ki, astfel, la increderea publicului in aceasta”, conform hotdrârii Schopfer.

Chiar ki o analizd superficiald a afirmatiilor reclamantului aratd cd, in interviul sdu, el a cdutat sd compenseze lipsa de argumente juridice, incercând sd zdruncine increderea publicului in cea mai inaltd autoritate judecdtoreascd ki s-o discrediteze, fdcând aluzii, pe de o parte, la ignoranta juridicd a membrilor Curtii Constitutionale, care, in opinia reclamantului, nu respectd Curtea Europeand a Drepturilor Omului ki jurisprudenta ei, iar pe de altd parte, la atitudinea neglijentd fatd de obligatiile lor profesionale, provocând, astfel, haos ki anarhie in stat ki, mai mult, distrugând unitatea statului.

Îmi este greu sd cred cd intentia autorilor Conventiei pentru Apdrarea Drepturilor Omului ki a Libertdtilor Fundamentale a fost de a proteja la nivel international, prin prevederile articolului 10, persoanele care zdruncind increderea publicului in puterea judiciard, discrediteazd cea mai inaltd autoritate judiciard a statului ki fac afirmatii defdimdtoare la adresa membrilor Curtii Constitutionale.

De asemenea, eu nu am nici un dubiu cd reclamantul, prin comportamentul sdu, a comis fapte ce denotd o desconsiderare vdditd fatd de Curtea Constitutionald ki procedura jurisdictiei constitutionale, ki, prin urmare, este supus rdspunderii administrative in conformitate cu Codul jurisdicţiei constituţionale. Un asemenea comportament nu ar trebui, prin definiţie, protejat de articolul 10 al Convenţiei.

„Proporţionalitatea ingerinţei cu scopul legitim urmărit”

Înainte de a analiza Intrebarea cu privire la proporţionalitatea sancţiunii aplicate reclamantului, eu consider util, pentru a evita orice neInţelegere, de a prezenta câteva precizări referitoare la noţiunea de „salariu minim lunar” (In continuare, „salariu minim”).

Spre deosebire de multe state europene, unde salariul minim reflectă suma necesară pentru subzistenţă, In Republica Moldova un salariu minim reprezintă o unitate care serveşte la calcularea salariului de bază al funcţionarilor de stat şi la calcularea amenzilor.

Noţiunea de „salariu minim” a fost introdusă prin Legea nr. 1432-XIV din 28 decembrie 2000 „privind modul de stabilire şi reexaminare a salariului minim”. Această lege stabileşte salariul minim de 18 lei (MDL) (circa 1,125 euro) şi prevede In articolul 7 că această sumă se va aplica pentru calcularea amenzilor, până la adoptarea noilor coduri - penal, de procedură penală, de procedură civilă şi cu privire la contravenţiile administrative.

Regulile cu privire la metoda de calculare a salariilor achitate din bugetul de stat prevăd, pentru calcularea acestor salarii, aplicarea coeficienţilor speciali de Inmulţire care sunt determinaţi In dependenţă de postul persoanei şi salariul minim. La salariul de bază se adaugă diverse suplimente prevăzute de lege. La 1 aprilie 2001, guvernul moldovenesc a stabilit salariul minim pentru funcţionarii de stat de 100 MDL. Totuşi, suma utilizată la calcularea amenzilor a rămas neschimbată (18 lei).

În ceea ce priveşte proporţionalitatea, In opinia mea, trebuie de menţionat următoarele:

Analiza proporţionalităţii necesită punerea In echilibru a imperativelor scopurilor enumerate In articolul 10 § 2 al Convenţiei cu imperativele iniţierii unei dezbateri libere a problemelor de interes public (a se vedea, mutatis mutandis, Lingens, citată mai sus, p. 26, § 42). Pentru a stabili un echilibru just Intre acestea, Curtea nu trebuie să uite că este important să supravegheze ca frica de sancţiuni penale sau alte sancţiuni să nu descurajeze cetăţenii să se pronunţe asupra problemelor de interes public (Barfod v. Danemark, hotărâre din 22 februarie 1989, seria A nr. 149, p.12, § 29).

Astfel, după cum am menţionat, Codul jurisdicţiei constituţionale reglementează apărarea demnităţii judecătorilor Curţii Constituţionale şi asigură condiţii corespunzătoare pentru exercitarea funcţiilor lor, Incălcarea acestor prevederi fiind sancţionată cu amendă maximă de 25 salarii minime, adică 450 lei sau circa 28,1 euro. Reclamantului i s-a aplicat o amendă mai uşoară, in valoare de 360 lei. Ne putem intreba dacă această amendă este prea mare. Din punct de vedere teoretic, această intrebare poate fi analizată sub diferite aspecte:

1. sub aspectul dreptului administrativ moldovenesc in general;

2. sub aspectul prevederilor legale cu privire la responsabilitatea pentru faptele care denotă o „desconsiderare faţă de Curtea Constituţională”; sau

3. sub aspectul situaţiei financiare a reclamantului.

Eu voi analiza pe scurt proporţionalitatea sancţiunii impuse reclamantului in conformitate cu aceste trei aspecte.

Codul cu privire la contravenţiile administrative prevede diverse tipuri de sancţiuni, inclusiv arestul administrativ şi amenda. În ceea ce priveşte amenda, articolul 26 al Codului prevede, in principiu, că pentru diverse tipuri de contravenţii, cetăţenii sunt pasibili de amenzi maxime de 50 de salarii minime, iar pentru funcţionari de stat de 300 de salarii minime. În anumite cazuri, amenda se poate ridica la 3 000 de salarii minime. Preşedintelui baroului, fiind funcţionar, in virtutea dreptului intern, in anumite cazuri, i se poate aplica o amendă intre 300 şi 3 000 de salarii minime, in dependenţă de natura contravenţiei. Dat fiind acest fapt, eu consider că sancţiunea impusă in această cauză a fost simbolică sau, cel puţin, nu a fost excesivă.

Cu privire la prevederile legale generale, sancţiunile impuse pentru comiterea faptelor care denotă lipsă de respect (desconsiderare) faţă de instanţele de judecată sunt stabilite de articolul 200/7 al Codului cu privire la contravenţiile administrative, care prevede o amendă maximă de 25 de salarii minime sau arest administrativ de maximum 15 zile. În conformitate cu Codul jurisdicţiei constituţionale, autorii unor fapte similare comise impotriva Curţii Constituţionale sunt pasibili numai de pedeapsa cu amendă. Astfel, dacă noi comparăm sancţiunile prevăzute de prevederile legale generale cu sancţiunea impusă in această cauză, atunci aceasta nu ar putea fi considerată o pedeapsă de natură să „descurajeze” reclamantul.

Având in vedere principiul individualizării pedepselor, modul cel mai adecvat de a stabili dacă sancţiunea aplicată reclamantului a fost proporţională este de a compara suma amenzii impuse cu veniturile reclamantului. Astfel, ar fi posibil de apreciat dacă sancţiunea a putut „descuraja” reclamantul.

În opinia mea, această intrebare este crucială, având in vedere următorul exemplu: o amendă de 360 lei aplicată unei persoane care câştigă aproximativ 300 lei lunar este o pedeapsă relativ grea, dar pentru o persoană care are un venit lunar de 3 000 lei, este o sancţiune uşoară. Din aceste motive, eu aş fi dorit să dispun de informaţii suplimentare cu privire la veniturile reclamantului. Deoarece camera nu dispune de asemenea informaţii, eu nu pot decât să compar amenda aplicată in această cauză cu standardul mediu de viaţă in Republica Moldova, adică 1 000 lei moldoveneşti lunar. Este puţin probabil ca veniturile preşedintelui baroului să fie mai mici. De asemenea, dacă comparăm suma amenzii aplicate reclamantului cu venitul mediu lunar, observăm că ea este de două ori şi jumătate mai mică. Aceste elemente demonstrează că amenda impusă în această cauză nu a fost excesivă şi că ea poate fi considerată proporţională.

Indiferent de punctul de vedere adoptat, ajungem la concluzia că guvernul pârât, sancţionând reclamantul pentru desconsiderare faţă de Curtea Constituţională, nu a depăşit limitele proporţionalităţii.

În concluzie, ţinând cont de cele menţionate mai sus, eu nu constat nici o încălcare a drepturilor reclamantului garantate de articolul 10 al Convenţiei

← SC PARMALAT impotriva Romaniei - Concurenta neloiala Recurs in...		Ziliberberg contra Moldovei - Necitarea în cadrul procedurilor... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

SC MAROLUX SRL şi JACOBS împotriva României - Actiune interna in despagubiri anulata pentru neplata taxei de timbru Consecinte SC Rheumatic Tours SRL contra României - Contract comercial de inchiriere Admiterea recursului in anulare SC Editura Orizonturi SRL contra Romaniei - Valoarea patrimoniala a hotararii judecatoresti Admiterea recursului in anulare SC PARMALAT impotriva Romaniei - Concurenta neloiala Recurs in anulare Ziliberberg contra Moldovei - Necitarea în cadrul procedurilor penale Vitan contra Moldovei - Executarea tardivă a hotărîrilor judecătoreşti Victor Saviţchi C. Moldovei - Rele tratamente în custodie şi investigaţia ineficientă Venera-Nord-Vest Borta A.G. contra Moldovei - Securitatea raporturilor juridice