Stângu şi Scutelnicu contra României - Libertatea presei. Buna credinţă a jurnalistului. Criterii.
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceză
Curtea europeană a drepturilor omului
fosta secţie II
Cauza Stângu şi Scutelnicu versus România
(Plângerea nr. 53899/00)
SENTINŢĂ
Strasbourg
31 ianuarie 2006
prezenta sentinţă va deveni definitivă în condiţiile stipulate de articolul 44 § 2 din Convenţie. Poate fi supus unor retuşări de formă.
În cauzaStângu şi Scutelnicu c. România
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (fosta secţie II) în sesiunea unui complet compus din:
DomniiJ.P.COSTA – preşedinte
K. JUNGWIRT
V. BUTKEVYCH
Doamnele W. THOMASSEN
MULARONI
M. UGREKHLIDZE, judecători
şi Doamna S. DOLLE, grefier al secţiei
După ce au deliberat în camera de consiliu din 5 ianuarie 2006
Pronunţă prezenta sentinţă, adoptată la această ultimă dată:
PROCEDURĂ:
La originea cauzei se află o plângere (nr. 53899/00) înaintată contra României şi prin care doi cetăţeni ai acestui Stat domnii Lucian Dragoş Stângu şi Ovidiu Scutelnicu (“reclamanţii”) au sesizat Curtea la data de 4 iunie 1999 în baza articolului 34 a Convenţiei de apărarea a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (“Convenţia”).
Reclamanţii sunt reprezentaţi de către Dl. D. Mihai, avocat din bucureşti. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de Dl. B. Aurescu, agent guvernamental, care a fost urmat de Dna. R. Rizoiu.
Reclamanţii au invocat în special o încălcare ne-justificată a dreptului lor de respectare a libertăţii de expresie în baza articolului 10 al Convenţiei, pe motivul condamnării lor ca urmare a publicării unui articol într-un ziar local.
Plângerea a fost adresată fostei secţii II a Curţii (art. 52 § 1 din reglementare). În cadrul acesteia completul însărcinat cu examinarea cazului (art. 27 § 1 din Convenţie) a fost constituit conform art. 26 § 1 din regulament.
Printr-o decizie din 12 octombrie 2004, completul a declarat plângerea ca parţial admisibilă.
Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din regulament).
La 1 noiembrie 2004, Curtea şi-a modificat compunerea secţiilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta plângere a fost examinată de un complet al fostei secţii II astfel cum exista înainte de acea dată.
ÎN FAPT:
I. ÎMPREJURĂRILE SPEŢEI
Reclamanţii sunt născuţi în 1968 şi 1967 şi domiciliază respectiv în Philadelphia (Statele Unite) şi în Bucureşti (România).
Articolul în litigiu
Reclamanţii, ziarişti la Monitorul de Iaşi, au publicat în numărul din 27 mai 1997 al acestui ziar un articol intitulat “ Barda lui Dejeu (Ministrul de interne) loveşte colina Copoului. Demisie în înaltele sfere ale poliţiei din Iaşi”. Şi în sub-titlu era indicat: “ Colonelul P.S. nu va mai fi poliţist. A manipulat el oare miliarde?”. Cuprinsul articolului este următorul:
“ Conform unor anumite surse din comisariatul general de poliţie, locotenent – colonelul P.S., şef de serviciu la poliţia judiciară a oraşului Iaşi, a părăsit ieri postul său. Precizăm că P.S. era responsabil cu mai multe domenii de activitate ale poliţiei din Iaşi, adică brigăzile criminalistice, economice, judiciare, etc.
Conform aceloraşi surse locotenent – colonelul P.S. şi-a dat ieri demisia, renunţând la carierea sa de poliţist.
Până în toamna anului trecut P.S. a condus la nivelul unui comisariat departamental al poliţiei, brigada de luptă contra corupţiei şi contrabandei. S-a distins prin complexitatea dosarelor instrumentate (“Schrotter”, “ Samuel Frenchel”, etc.), astfel încât P.S. a atras atenţia presei locale. A devenit un ofiţer controversat, deoarece soţia sa. fiind magistrat, s-a pronunţat într-un număr de dosare instrumentate de către el. Numirea sa în calitate de şef de serviciu la poliţia judiciară a constituit de fapt o retrogradare.
Motivele pentru care P.S. a demisionat de la serviciul poliţiei judiciare sunt necunoscute la această oră. Oficial superiorii săi ierarhici îi reproşează că “a avut rezultate slabe în munca sa”. Dar totuşi implicarea sa în anumite afaceri sunt bine cunoscute la Direcţia generală a comisariatului de poliţie.
În plus, conform unor anumite surse din poliţie, fostul şef de la “lupta contra corupţiei” este suspectat că a participat la constituirea băncii Moldova investind o sumă enormă, de aprox. 1, 5 miliarde lei, adică 5 % din valoarea acţiunilor. Superiorii săi ierarhici încearcă să afle ce suma a investit în realitate P.S. în această bancă şi care este exact provenienţa acesteia. Faptul că ofiţerul încearcă să recupereze o parte din acţiunile de la această bancă a fost confirmată de către E.C., vice-preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie Iaşi. “Am discutat cu P.S. în legătură cu crearea acestei bănci şi i-am cerut avizul său de economist. Noi am ajuns la concluzia că von investi câteva milioane în funcţie de mijloacele noastre” a declarat E.C.”.
10. Articolul era însoţit de o fotografie a P.S. cu menţiunea “Locotenent - colonelul P.S. a condus câteva servicii importante ale poliţiei departamentale”.
Procedura penală contra reclamanţilor
11. Apreciind că spusele reclamanţilor ca defăimătoare şi contrare articolului 206 din codul penal, P.S. şi soţia sa au făcut plângere penală contra ziariştilor la judecătoria Iaşi. Au invocat faptul că articolul face parte dintr-o campanie de presă contra lor, pe care Monitorul de Iaşi a declanşat-o în anul 1993 cu scopul de a-i denigra şi că articolul cuprinde acuzaţii lipsite de fond asupra activităţii lor profesionale. De asemeni s-au constituit părţi civile pentru daunele morale pe care reclamanţii le-au cauzat lor.
12. La 12 februarie 1998, primul reclamant a dat următoarea declaraţie în faţa instanţei:
“Afirmaţia conform căreia P.S. a investit un miliard şi jumătate de lei pentru crearea băncii Moldova se bazează pe documente pe care le voi prezenta ulterior instanţei_ . Eu nu mai pot vorbi şi îmi asum responsabilitatea. Este vorba de un act autentic, dar nu pot dezvălui originea acestuia_ .
În ceea ce priveşte sursele mele de la comisariatul general de poliţie_ nu pot dezvălui identitatea lor, deoarece sunt obligat prin secretul profesional. Consider că am verificat informaţia publicată, respectând dispoziţiile legale, (dar) nu pot preciza în ce mod.
M-am dus personal la Camera de comerţ şi industrie şi am discutat cu E.C., vice -preşedinte, care m-a informat că a discutat cu P.S în vederea investirii unei anumite sume, câteva milioane de lei (dar) nu era vorba de 1, 5 miliarde lei, deoarece (P.S.) nu dispunea de o astfel de sumă_ . Aspectele referitoare la activitatea S.O. (soţia lui P.S) ţin de resortul colegului meu şi nu pot furniza detalii asupra acestui subiect (..). Nu ştiu de unde a obţinut aceste informaţii (..)”
În cursul audierii din 19 martie 1998, al doilea reclamant a că în ajunul publicării articolului incriminat a avut o discuţie cu I.T. şeful comisariatului de poliţie din Iaşi. În acest sens el a declarat cele ce urmează:
“ Nu îmi amintesc pe ce m-am bazat când am afirmat că S.O. s-a pronunţat în cazurile “Schrotter” şi Frenchel”, instrumentate de poliţistul P.S. În cursul discuţiei mele cu colonelul I.T. acesta a menţionat aceste dosare şi de aceea am făcut această informaţie (..). Îmi amintesc că colonelul I.T. a spus ceva de acest fel “ judecătorul S.O. a cunoscut aceste dosare”.
Afirmaţia referitoare la investirea sumei de 1,5 miliarde lei_ nu îmi aparţine. Nu îmi amintesc şi nici nu cred că colonelul I.T. a făcut această aluzie”.
El a mai adăugat că a încercat să ia legătura cu P.S. dar nu îşi aminteşte dacă a reuşit. În baza situaţiei cazului el a considerat că nu era necesar acordul celui din urmă pentru publicarea articolului şi că în plus acest poliţist era o “persoană controversată”.
Pentru a dovedi veridicitatea informaţiilor publicate el a cerut convocarea lui I.T. şi a precizat că ulterior a indicat adresa acestui martor. Cererea sa a fost admisă de către tribunal.
În cursul aceleiaşi audieri la cererea reclamanţilor tribunalul l-a audiat pe E.C. vice-preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie Iaşi. Acesta a declarat următoarele:
“ Am fost contactat de Dl.Stangu (..) care dorea informaţii asupra acestei bănci (Moldova). Am făcut un scurt expozeu prezentându-i principalele date inclusiv numele societăţilor care erau interesate să contribuie la acest proiect. M-a întrebat dacă ştiu că P.S. va participa cu aportul unei sume mari de ordinul unui miliard. Eu am crezut că glumea_ pentru că era neverosimil ca un funcţionar să poată participa la nivelul unei asemenea sume mari şi eu i-am spus că este imposibil. Eu nu am discutat nici odată cu P.S. asupra eventualei sale intenţii de a investi în această bancă, deoarece el era numai un membru al comitetului de iniţiativă, în calitate de specialist_ . Sfârşitul discuţiei s-a concentrat pe o explicaţie despre locul şi rolul P.S. în acest proiect. De asemeni am pus la dispoziţia ziarului o listă cu membri fondatori ai băncii care aveau intenţia de a investi, dar P.S. nu figura pe aceasta (..). El era ca şi mine membru în comitetul de iniţiativă, ceea ce nu presupunea o investire din partea noastră. Acest grup a cărui compunere era cunoscută nu servea decât a face proiectul mai credibil în ochii eventualilor investitori “.
În pofida mai multor convocări şi amânări, reclamanţii nu s-au prezentat la următoare termene de audire la instanţă.
Printr-o scrisoare din 26 iunie 1998, Tribunalul Suceava la care activa soţia lui P.S, a informat judecătoria din Iaşi că ea nu a participat la nici o audiere referitoare la examinarea dosarelor “Schrotter” şi “Samuel Frenchel” care au fost menţionate în articolelor reclamanţilor.
În cadrul şedinţei din data de 16 iulie 1998 tribunalul a renunţat la audierea lui I.T. pe motivul că reclamantul nu a indicat adresa acestuia.
La 23 iulie 1998 instanţa a constatat că reclamaţii nu au probat veridicitatea afirmaţiilor lor şi a considerat că afirmaţiile lor nu corespund realităţii. Ziariştii au fost condamnaţi pentru defăimare şi urmau să execute un an de închisoare şi de asemeni erau obligaţi să achite părţilor civile, în solidar cu ziarul suma de 1,5 miliarde lei (ROL)adică 150 000 Euro ca daune morale. În plus s-au trezit cu interzicerea exercitării profesiei de ziarist pe o perioadă ne-determinată. Ziarul a fost şi el condamnat de a publica pe prima pagină sentinţa justiţiei.
Reclamanţii au făcut apel la această sentinţă. Conform părerii lor tribunalul nu a strâns probele necesare pentru a-i condamna şi în plus a interpretat într-un mod arbitrar probele prezentate.
La 16 octombrie 1998, la cererea Ministrului de Justiţie, Curtea Supremă de Justiţie a decis să transfere dosarul la Tribunalul Bucureşti.
În cadrul termenului de judecată de la 11 ianuarie 1999, reclamanţii au depus la dosar mai multe articole critice din presă formulate de către anumiţi oameni politici contra sentinţei date de prima instanţă.
Printr-o sentinţă definitivă din 18 ianuarie 1999 Tribunalul a admis apelul şi a desfiinţat parţial sentinţa judecătoriei. I-a condamnat pe reclamanţi pentru defăimare, pentru lipsa lor de a dovedi veridicitatea afirmaţiilor lor care a pus în dubiu onestitatea petenţilor şi i-a condamnat la o pedeapsă de un an de închisoare cu suspendare pe o perioadă de probă de trei ani. Tribunalul a redus suma pentru daune la care fuseseră condamnaţi la câte 50 000 000 ROL fiecare.
La o data ne-precizată, procurorul general a introdus un recurs în anulare cerând casarea sentinţelor judecătoriei şi cea din apel, precum şi condamnarea reclamanţilor la o amendă penală.
La 5 mai 2000 Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul, a casat cele două sentinţe sus menţionate şi a re-judecat cauza în fond, considerând următoarea stare de fapt:
Recursul în anulare este bine întemeiat deoarece cele două sentinţe au interpretat într-un mod subiectiv afirmaţiile din articolul incriminat, au ajuns la concluzia eronată că cei doi acuzaţi s-ar fi făcut vinovaţi de defăimare, infracţiune prevăzută în articolul 206 din codul penal.
În articolul incriminat, era printre altele menţionat, că după anumite surse din poliţie, fostul şef al brigăzii de luptă contra corupţiei ”este suspectat” că ar fi investit o sumă de 1, 5 miliarde lei (adică 5 % din valoarea acţiunilor) pentru fondarea băncii Moldova. Superiorii săi încercau să afle care este suma reală pe care P.S. avea intenţia de a o investi, precum şi provenienţa acesteia.
Din analiza acestui text, reiese că cei doi jurnalişti nu au afirmat că P.S. a investit această sumă în acţiuni ale băncii, dar că simplu era suspectat de poliţie că ar fi făcut aceasta şi că superiorii săi anchetau acest lucru.
Cu alte cuvinte opinia publică a fost numai informată de suspiciunile care planau asupra părţii vătămate şi nu s-a afirmat deloc direct că ar fi investit aceşti bani în bancă.
În această privinţă martorul E.C. a menţionat în declaraţia sa că P.S fiind şi specialist în economie, a avut iniţiativa proiectului de constituire a băncii Moldova.
Grupul de iniţiativă s-a reunit de mai multe ori, în prezenţa presei, dar discuţiile nu au cuprins şi suma de investit, deoarece fiecare investitor putea contribui la capitalul viitoarei bănci în funcţie de mijloacele sale.
În articol s-a mai menţionat că P.S. s-a remarcat prin complexitatea dosarelor instrumentate (“Schrotter”, “Samuel Frenchel”, etc.) şi că el a atras atenţia presei locale.
Din aceste afirmaţii nu a reieşit că a existat comiterea vreunui act necinstit care să permită concluzia că partea vătămată a primit şi bani în cazul acestor dosare.
În articol s-a mai menţionat că “ el a devenit un ofiţer controversat datorită faptului că soţia sa fiind magistrat a dat decizii în dosarele instrumentate de el.”
Această afirmaţie este singura care se referă la soţia sa, dar aceasta nu poate duce la concluzia că între ei a existat o alianţă frauduloasă vizând obţinerea unui profit ilicit.
În rezumat din articolul publicat de cei doi acuzaţi reiese că suma de 1,5 miliarde lei este incertă şi că poliţia doreşte să cunoască suma exactă, că investirea acestei sume se referă mai mult la o suspiciune decât la o certitudine şi că interpretarea conform căreia această sumă era rodul unei activităţi ilegale conduse de poliţist cu complicitatea soţiei sale, magistrat, este străină articolului.
Jurnaliştii au menţionat dosarele “Schrotter” şi “ Frenchel” pentru a sublinia complexitatea dosarelor care au fost instrumentate de către poliţist şi că el a atras atenţia presei locale, fără a afirma că aceste dosare au fost instrumentate în înţelegere cu soţia sa.
În baza motivelor invocate mai sus, Curtea a ajuns la concluzia că în speţă lipseşte unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii de defăimare, adică intenţia, pentru că de fapt cei doi jurnalişti nu au făcut altceva decât să informeze opinia publică de anumite activităţi ale fostului ofiţer şi ale soţiei sale.
În plus Curte a considerat că aplicarea unei sancţiuni penale celor doi jurnalişti ar implica o cenzură de natură a descuraja presa de a critica în viitor activitatea profesională a anumitor personalităţi publice.
Pe lângă acestea, o astfel de sancţiune ar avea drept rezultat limitarea rolului presei de “furnizor de informaţii” şi de “câine de pază al democraţiei” (Lingens contra Austriei, sentinţa din 8 iulie 1986, seria A nr. 103 § 48).
În consecinţă_ bazându-se pe articolele 10 d ) şi 11 al. 2 a) din codul de procedură penală, Curtea i-a exonerat pe cei doi acuzaţi de capul de acuzare referitor la defăimare.
În ceea ce priveşte amenzile pentru prejudiciul moral solicitat de către părţile civile şi stabilite prin sentinţă (în sume diferite) Curtea apreciază că acordarea lor rămâne necesară.
Nu se poate nega, chiar dacă acest lucru nu a fost dezbătut, că acţiunile celor doi jurnalişti au cauzat părţilor vătămate, precum şi membrilor lor de familie suferinţe psihice reale.
În această privinţă Curtea remarcă în special că având în vederea funcţia sa, S.O. (soţia lui P.S) este deosebit de vulnerabilă şi că îi este foarte greu să se apere şi să polemizez cu ziarele şi reprezentanţii acestora. De fapt prin natura funcţiei sale, un judecător trebuie să fie discret şi să nu se află “în mijlocul scenei”.
Suferinţele colonelului P.S. de asemeni nu pot fi ignorate, deoarece acesta este bolnav încă din anul 1980, iar starea lui de sănătate s-a deteriorat după 1993 şi o dată cu declanşarea campaniei de presă contra lui s-au declanşat anumite patologii specifice.
Având în vedere aceste împrejurări, în baza articolelor 14 din codul penal, 346 din codul de procedură penală, 998 şi 1003 din codul civil, Curtea îi condamnă pe acuzaţi la plata în solidar cu ziarul a sumei de 15 milioane de lei fiecărui reclamant”.
Dintr-un certificat al grefei judecătoriei Iaşi din 10 ianuarie 2005 reiese că soţii S. nu au introdus nici o cerere de executare silită a sentinţei.
Reclamaţii au depus o copie a unei chitanţe din data de 3 octombrie 2000 care atestă achitarea către S.O. a sumei de 15 156 000 ROL de către ziarul Monitorul. Ei afirmă că această sumă a fost achitată în baza executării sentinţei Tribunalului Bucureşti din 18 ianuarie 1999.
La o dată ne-precizată primul reclamant a emigrat în Statele Unite, iar al doilea a devenit directorul executiv la un alt ziar.
II. LEGISLAŢIA ŞI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTĂ.
Codul penal
Articolele pertinente în cauză au următoarea redactare:
Art. 206
“Afirmarea ori imputarea în public a unei anumite fapte privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 1 an sau cu amendă”.
Art. 207
“Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie”.
Cod Civil
30. Articolele pertinente în cauză au următoarea redactare:
Art. 998
“Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeala s-a ocazionat, a-l repara”.
Art. 999
“ Fiecare este responsabil nu numai pentru prejudiciul cauzat prin fapta sa, dar şi de acela cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa”.
Jurisprudenţa şi doctrina română consideră în mod unanim că angajarea responsabilităţii civile delictuale cuprinde reunirea mai multor condiţii, adică o daună, o faptă ilicită, o greşeală şi un raport de cauzalitate între faptă şi daună.
Cu toate că o faptă ilicită este intim legată de noţiunea de greşeală, doctrina şi jurisprudenţa română au operat o distincţie între aceste două noţiuni, prin sublinierea pe de o parte caracterul obiectiv al faptei ilicite, definită ca o acţiune contrară legii sau normelor de viaţă socială şi pe de altă parte caracterul subiectiv al greşelii civile, care este descrisă ca o atitudine psihică a autorului în raport cu fapta şi care nu cuprinde nici un element intenţionat.
DE DREPT
Referitor la invocarea încălcării articolului 10 a convenţiei
Petenţii apreciază că condamnarea lor constituie o ingerinţă ne-justificată în dreptul la libertatea de exprimare. Ei invocă articolul 10 din Convenţie, astfel redactat:
“ 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea opiniei şi libertatea de a primi sau comunica informaţii sau idei, fără ca să suporte ingerinţa autorităţilor publice şi fără a lua în considerare limite_ .
Exercitarea acestor libertăţi cuprinde datorii şi responsabilităţi care pot fi supuse unor anumite formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni prevăzute de lege care constituie măsuri necesare într-o societate democratică_ pentru protecţia reputaţiei sau drepturilor altuia_ ”
Argumentaţia părţilor
Reclamanţii
33.Reclamanţii consideră că ingerinţa în dreptul la libertatea de expresie nu este necesară într-o societate democratică.
Ei afirmă că articolul incriminat nu a avut alt scop decât acela de a prezenta opiniei publice un subiect de interes general, privitor la integritatea funcţionarilor şi modul în care îşi îndeplinesc sarcinile lor. În acest sens ei apreciază că au prezentat faptele într-un mod suficient de nuanţat şi cu destule rezerve, fără a ascunde caracterul nesigur al informaţiilor lor, ceea ce probează de asemeni buna lor credinţă.
34.Privitor la utilizarea termenului de “ofiţer controversat” pentru descrierea activităţii lui P.S., ei consideră că reprezintă o judecată de valoare bazată pe faptul că soţii S. practică în acelaşi oraş, un element apt a justifica dubii în ceea ce priveşte imparţialitatea lor. Ei au mai precizat că adjectivul “controversat” nu putea fi analizat ca un atac personal contra poliţistului şi mult mai puţin contra soţiei sale.
Ei apreciază că având în vedere interesul manifestat de P.S. şi participarea sa confirmată pentru crearea unei bănci private, cu toate că era un înalt funcţionar al poliţiei – care în plus era însărcinat cu lupta contra corupţiei – informaţia din surse ale poliţiei că el ar avea intenţia de a investi în acest proiect o sumă importantă de bani putea fi credibilă. În plus, ei consideră că faptul de a fi fost condamnaţi pentru că nu au putut dovedi veridicitatea acestei afirmaţii, cu toate că au declarat că au vrut să protejeze sursa lor, în baza principiului protejării surselor jurnalistice şi conduce la o atentare libertăţii de expresie. În fapt ei au subliniat că au prezentat această informaţie ca o suspiciune şi nu ca o certitudine.
În fine, ei pune în valoare faptul că şi în absenţa unei sancţiuni penale, condamnarea lor la plata unor daune constituie o formă de cenzură de natură a descuraja presa în a emite critici similare în ceea ce priveşte funcţionarii.
2. Guvernul
Guvernul apreciază că ingerinţa litigioasă corespunde criteriilor din al doilea paragraf al art. 10 din Convenţie. Se pune în vedere că condamnarea civilă a reclamanţilor era prevăzută de art. 998 şi 999 din codul civil şi avea drept scop protecţia reputaţiei altuia şi păstrarea imaginii şi încrederii publicului în puterea judecătorească.
Guvernul mai susţine că măsura era necesară într-o societate democratică.
În această privinţă el este de părere că marja de apreciere a autorităţilor naţionale referitoare la existenţa unei “necesităţi sociale imperioase” care corespunde ingerinţei litigioase, nu a fost depăşită şi că din contră reclamanţii au încălcat limitele unei critici admisibile în ceea ce priveşte funcţionarii. Trebuie avut în vedere că reclamanţii nu au exprimat opinii ci au imputat lui P.S. şi soţiei sale fapte grave, adică eventuala investire a unei importante sume de bani într-o bancă privată şi o asociere frauduloasă în instrumentarea anumitor dosare, fără a verifica în prealabil aceste informaţii şi fără a putea dovedi veridicitatea acestora. În plus Guvernul apreciază că nu a avut loc nici o atentare la protecţia surselor jurnalistice şi din contră nu numai că reclamanţii nu s-au prezentat la termenele de la judecătorie, dar nici nu au indicat adresele martorului a cărui audiere se solicitase.
Guvernul mai apreciază că o condamnare civilă a reclamanţilor a fost proporţională cu scopul legitim urmărit, deoarece lipsa de grijă pentru verificarea informaţiilor publicate era un element constitutiv al greşelii, chiar dacă uşor, de natură a atrage răspunderea lor civilă. În ceea ce priveşte suma daunelor Guvernul consideră că a fost rezonabil, ţinând seama de prejudiciile cauzate reputaţiei persoanelor vizate, imaginii şi încrederii publicului în instituţiile în cauză.
Aprecierea Curţii
Curtea aminteşte că în baza jurisprudenţei sale bine stabilite, presa joacă un rol esenţial într-o societate democratică, dar ea nu trebuie să încalce anumite limite, care ţin în plus de protecţia reputaţiei şi drepturilor celorlalţi. Îi revine sarcina de a comunica, cu respectarea datoriilor şi responsabilităţilor sale, informaţii şi idei asupra tuturor problemelor de interes general, inclusiv cele care se referă la funcţionarea administraţiei şi a puterii judecătoreşti.
Condiţia “Necesitate într-o societate democratică” impune Curţii de a determina dacă ingerinţa litigioasă corespundea unei “necesităţi social imperioase”. Statele contractante se bucură de o oarecare marjă de apreciere pentru a judeca existenţa unei asemenea necesităţi, dar această marjă merge împreună cu un control european bazat pe lege şi pe deciziile pe care le aplică, chiar şi atunci când acestea emană dintr-o jurisdicţie independentă.
În exercitarea puterii sale de control Curtea trebuie să examineze ingerinţa litigioasă în lumina ansamblului problemei, inclusiv cuvintele reproşate reclamaţilor şi contextul în care au fost reţinute. În special îi revine sarcina de a determina dacă restricţia adusă libertăţii de exprimare a reclamanţilor a fost “ proporţională cu scopul legitim urmărit” şi dacă motivele invocate de către Curtea Supremă de Justiţie pentru a o justifica au fost “pertinente şi suficiente”(vezi, dintre multe altele, Perna c. Italia (GC) nr. 48898/99, § 39 CEDH 2003 – V şi Cumpănă şi Mazăre c. României (GC) nr. 33348/96 §§ 89- 90, 17 decembrie 2004).
În prezenta cauză nu s-a contestat faptul condamnării reclamanţilor de către Curtea Supremă de Justiţie pentru a plăti daune interese părţilor civile, care ar constitui o “ingerinţă a unei autorităţi publice” în “dreptul reclamanţilor la libertate de expresie”. Problema se pune a şti dacă o ingerinţă asemănătoare poate fi justificată în raport cu paragraful 2 din articolul 10.
.44.Curtea apreciază ceea ce nu a fost deloc contestat în faţa sa, anume că ingerinţa era “prevăzută de lege”, iar condamnarea s-a bazat pe articolele 998 şi 999 din codul civil, referitoare la responsabilitatea civilă delictuală şi că aceasta urmărea un scop legitim, adică “protecţia altora” în special reputaţia soţilor S.
Curtea trebuie totuşi să verifice dacă această ingerinţă a fost justificată şi “necesară într-o societate democratică”.
Curtea remarcă de asemenea că articolul incriminat se referea la o temă de interes general şi deosebit de actual pentru societatea românească, adică corupţia existentă la înalţi funcţionari care aparţin poliţiei şi puterii judecătoreşti.
Curtea subliniază că limitele criticii admisibile sunt ca şi pentru oamenii politici, mult mai largi în cazul funcţionarilor care exercită funcţii oficiale. În acelaşi timp nu se poate spune că funcţionarii se expun cu bună ştiinţă unui control atent al faptelor şi gesturilor lor, exact ca şi în cazul oamenilor politici şi doresc atunci să fie trataţi pe picior de egalitate cu aceştia din urmă când se pune problema criticării comportamentului lor. În plus funcţionarii şi mai ales magistraţii, pe temeiul obligaţiei lor de a fi rezervaţi, trebuie pentru a-şi îndeplini funcţiile lor, să beneficieze de încrederea publicului fără a fi pe nedrept deranjaţi. De aceea este posibil să fie necesară protejarea lor contra atacurilor ofensatoare atunci când sunt în funcţie (Janowski c. Polonia (GC) nr. 25716/94 § 33 CEDH 1999-1).
În speţă, în baza rolului care este atribuit presei într-o societatea democratică, reclamaţii aveau efectiv obligaţia de a alerta opinia publică asupra presupuselor deturnări ale puterilor publice, iar faptul de a pune direct în cauză pe soţii S. implica pentru ei obligaţia de a informa pe o bază faptică suficientă pentru scrisul lor.
La acest punct, trebuie să amintim că garanţia pe care o oferă jurnaliştilor articolul 10 este subordonată condiţiei ca cei în cauză să acţioneze cu bună credinţă, în sensul de a furniza informaţii exacte şi demne de credit cu respectarea deontologiei jurnalistice (Cumpănă şi Mazăre c. României, sus citat §§ 101- 102).
Este cert că textele reclamanţilor erau formulate în principal sub o formă interogativă, care putea conduce la ideea că este vorba numai de suspiciuni de corupţie în cazul referitor la P.S. Totuşi atunci când se examinează aceste texte în lumina articolului ca ansamblu, reiese că acesta conţinea imputaţii faptice şi că reclamanţii intenţionau să transmită opiniei publice un mesaj puţin echivoc (vezi, mutatis mutandis, Cumpănă şi Mazăre, sus citat § 100 şi Perna sus citat, § 47), adică faptul că P.S. a instrumentat într-adevăr numeroase dosare în înţelegere cu soţia lui şi că în viitor intenţiona să investească o sumă importantă de bani într-o bancă privată.
Dar Curtea constată că în cursul procedurii de la instanţele interne, reclamanţii nu au încercat în nici un moment de a dovedi baza faptică a scrierilor lor. Dimpotrivă după audierea din 12 februarie şi 19 martie 1998, ei au dovedit o lipsă de interes pentru procesul lor, omiţând a se prezenta la celelalte termene de judecată de la judecătoria Iaşi. De asemeni în toate fazele procedurii au neglijat de a prezenta cel mai mic element doveditor, susceptibil de a susţine afirmaţiile lor.
Pe de altă parte reclamanţii au declarat că din motive de secret profesional le-a fost imposibil să depună în dosar elemente doveditoare, iar Curtea precizează că obligaţia reclamanţilor de a prezenta o bază faptică solidă pentru afirmaţiile litigioase nu implică deloc obligaţia de a dezvălui numele persoanelor care au furnizat informaţiile pe baza cărora ei s-au bazat pentru redactarea articolului lor (vezi, mutatis mutandis, Cumpănă şi Mazăre, sus citat § 106)
Curtea mai remarcă faptul că reclamanţii au luat sub formă de citare expunerea vice - preşedintelui camerei de comerţ E.C., care a confirmat participarea lui P.S. la înfiinţarea băncii Moldova (“noi am ajuns la concluzia că vom investi câteva milioane, în funcţie de mijloacele noastre”, paragraful 9 de mai sus). Dar în mărturia sa de la Judecătorie E.C. a negat ferm că a spus aceasta. Afirmaţiile referitoare la investirea proiectată a lui P.S. nu a fost coroborată cu nici un element doveditor, astfeş încât Curtea nu a fost convinsă de argumentul reclamanţilor referitor la buna lor credinţă, Din contră apreciază că preluând declaraţiile atribuite unei terţe persoane, ei trebuia să dovedească cu mai multă rigoare şi într-un mod special (vezi mutatis mutandis, Stângu c. României, dec. nr. 57551/00, 9 noiembrie 2004).
În consecinţă în absenţa bunei credinţe şi prin faptul că articolul litigios s-a înscris în contextul unei dezbateri mai largi şi actuale ale societăţii româneşti, adică corupţia funcţionarilor, Curtea nu consideră că articolul reclamanţilor poate fi considerat a fi expresia “doză de exagerare” sau “provocare” de care şi-au permis a face uz în cadrul exercitării libertăţii jurnalistice (vezi, mutatis mutandis, Dalban c. României, (GC) nr. 28114/95 § 49 Recurs 1999- VI).
Curtea consideră că raţionamentul Curţii Supreme se întemeiază în principal pe constatarea unei daune morale cauzate petenţilor prin scrierile în litigiu. Reclamanţii nu au ştiut să confirme că motivele reţinute de această instanţă nu sunt suficiente datorită faptului că ei însăţi au refuzat să prezinte instanţelor argumente şi elemente doveditoare în sprijinul afirmaţiilor lor, privând astfel pe judecătorii naţionali de posibilitatea de a aprecia în deplină cunoştinţă de cauză că ei nu au depăşit limitele unei critici admisibile (vezi, mutatis mutandis, Cumpănă şi Mazăre, sus citat § 107).
In final Curtea consideră că daunele la care reclamanţii au fost condamnaţi a le plăti soţilor S. reprezintă o sumă relativ moderată, adică echivalentul a 831 Euro pentru fiecare dintre petenţi. În plus Curtea notează că în baza informaţiilor furnizate de către Guvern, nici reclamanţii şi nici ziarul nu au achitat aceste sume soţilor S. În măsura în care reclamanţii au afirmat că ziarul a plătit lui S.O. suma de 15 156 000 ROL în baza executării sentinţei Tribunalului Bucureşti din 18 ianuarie 1999, Curtea observă că reclamanţii nu au dovedit că această sumă a fost apoi dedusă din salariile lor.
În ceea ce priveşte marja de apreciere de care dispun Statele contractante în cazuri similare, Curtea apreciază că având în vedere împrejurările cauzei, condamnarea civilă a reclamanţilor nu a fost disproporţionată faţă de scopul legitim urmărit şi că ingerinţa litigioasă poate totuşi fi considerată ca “necesară într-o societate democratică”.
Deci, nu s-a produs o încălcare a articolului 10 din Convenţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA
Pronunţă, cu cinci voturi contra două, că nu s-a produs o încălcare a articolului 10 din Convenţie.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 31 ianuarie 2006 în baza aplicării articolului 77 §§ 2 şi 3 din regulament.
S. DOLLEJ.P.COSTA
GrefierPreşedinte
La prezenta sentinţă se află anexat, conform articolelor 45 § 2 din Convenţie şi 74 § 2 din regulament, expunerea opiniei separate contrare a Doamnelor Thomassen şi Mularoni
J.-P.C S.D.
opiniA separatĂ contrarĂ a Doamnelor JUDECĂTOARE Thomassen şi Mularoni
Regretăm că nu am putut să ne raliem majorităţii atunci când a ajuns la concluzia că nu s-a produs o încălcare a articolului 10 din Convenţie.
Noi considerăm ceea ce de altfel nu a fost contestat în faţa Curţii, adică faptul că ingerinţa era “prevăzută de lege”, iar condamnarea reclamanţilor bazată pe articolele 998 şi 999 din codul civil, referitoare la responsabilitatea civilă delictuală şi că aceasta avea un scop legitim, adică “protecţia drepturilor altuia”, în special reputaţia soţilor S.
Rămâne de stabilit dacă această ingerinţă era justificată şi “necesară într-o societate democratică”.
Noi am constatat cu uşurinţă că articolul incriminat se referea la o temă de interes general şi în special actuală pentru societatea românească, adică corupţia confirmată a înalţilor funcţionari care aparţin poliţiei şi puterii judecătoreşti.
Dacă de multe ori este necesar a proteja funcţionarii de atacuri grave şi lipsite de orice temei, este de asemeni adevărat că atitudinea lor, mai ales când este vorba de exercitarea puterii lor, poate constitui o preocupare legitimă a presei şi conduce la dezbaterea modului de funcţionare a instituţiilor şi a moralităţii celor care reprezintă garanţia acestora (vezi, mutatis mutandis, Sabou şi Pîrcalab c. României, nr. 46572/99, § 38, 28 septembrie 2004).
De aceea Curtea trebuie să dovedească o mai mare prudenţă atunci când măsurile luate sau sancţiunile de condamnare sunt de natură a descurajarea presei pentru a participa la discuţia problemelor care acoperă un interes general legitim (Bladet Tromso şi Stensaas c. Norvegiei (GC) nr. 21980/93 § 64 CEDH 1999- III).
Conform Guvernului condamnarea reclamanţilor a fost justificată deoarece aceştia au acuzat petenţii de fapte grave de corupţie, fără o verificare prealabilă şi fără a putea dovedi veridicitatea afirmaţiilor lor, ceea ce a constituit o greşeală de natură a atrage responsabilitatea civilă a jurnaliştilor.
Dar pentru a putea aprecia dacă “necesitatea” restrângerii exercitării libertăţii de expresie este stabilită în mod convingător, trebuie să ne situăm în mod esenţial în raport cu motivele invocate de către jurisdicţia naţională, care trebuie să fie “pertinente şi suficiente” . Asupra acestui punct noi am observat că la Curtea Supremă de justiţie, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor articolelor 998 şi 999 din codul civil şi a condamnat pe cei doi reclamanţi la plata unor daune pe motivul existenţei unui prejudiciu moral, impusă totuşi involuntar, a angajat responsabilitatea lor civilă delictuală.
În acelaşi timp, Curtea Supremă nu a explicat deloc în ce mod afirmaţiile reclamanţilor cuprinse în articolul în litigiu întruneau elementele constitutive ale unei fapte ilicite de natură a angaja responsabilitatea lor civilă. De asemeni nu s-a putut decela în atitudinea lor o oarecare rea credinţă sau o abatere în raport cu deontologie profesională. Din contră instanţa a considerat că jurnaliştii nu au făcut altceva decât să informeze opinia publică despre anumite activităţi ale fostul ofiţer şi ale soţiei sale.
Astfel, cu toate că Curtea Supremă a judecat că singura afirmaţie legată de magistrat – aceea că aceasta s-a pronunţat într-un număr de dosare instrumentate de soţul ei – nu putea conduce la concluzia că între cei doi soţi a existat o înţelegere frauduloasă urmărind obţinerea unui profit ilicit, ea i-a condamnat pe cei doi reclamanţi la plata unor daune pentru repararea prejudiciului moral pe care această afirmaţie ar fi cauzat-o.
De aceea, noi apreciem că simpla constatate a existenţei unei daune morale suferite de petenţi nu ar putea, în împrejurările speţei, să fie reţinute ca un temei “pertinent şi suficient” susceptibil a justifica o sancţiune contra jurnaliştilor. Dacă o astfel de constatare ar fi suficientă, atunci presa nu ar mai putea juca rolul său indispensabil de “furnizor de informaţii” şi de “câine de pază al democraţiei” pe care şi Curtea Supremă le-a subliniat în sentinţa sa.
Ţinând seama de cele de mai sus, noi considerăm că motivele lansate de către Curtea Supremă de Justiţie în sprijinul condamnării reclamanţilor nu sunt suficiente pentru a justifica “necesitatea întârziere-o societate democratică” de ingerinţă în exercitarea de către cei implicaţi a dreptului lor la libertatea de exprimare.
Deci noi considerăm că s-a produs o încălcare a articolului 10 din Convenţie.
| ← Mihaela Rotaru contra României - Protecţia proprietarilor de... | Vlasia Grigore Vasilescu contra Romaniei - Motivarea... → |
|---|
