Tovaru contra României
| Comentarii |
|
din 12 octombrie 2006
în Cauza Tovaru împotriva României
(Cererea nr. 77.048/01)
În Cauza Tovaru contra României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Sectia a III-a), statuând în cadrul unei camere compuse din: domnii J. Hedigan, presedinte, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, doamna A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, doamna I. Ziemele, judecători, si din domnul V. Berger, grefier de sectie,
după ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 21 septembrie 2006,
pronuntă următoarea hotărâre, adoptată la aceeasi dată:
PROCEDURA
1.La originea cauzei se află Cererea nr. 77.048/01, îndreptată împotriva României, prin care un cetătean al acestui stat, domnul Dinu Tovaru(reclamantul),a sesizat Curtea la data de 30 iulie 2001 în baza art. 34 din Conventia pentru apărarea drepturilor omului si a libertătilor fundamentale(Conventia).
2.Reclamantul este reprezentat de către doamna Eugenia Crângariu, avocat în Bucuresti. Guvernul român(Guvernul)a fost reprezentat de către agentul său, doamna Roxana Rizoiu, apoi de către doamna Beatrice Ramascanu, din Ministerul Afacerilor Externe.
3.Reclamantul invocă, în special, faptul că vânzarea apartamentului nr. 1 din imobilul său unor terti, vânzare care nu a fost urmată de nicio despăgubire si care a fost confirmată prin hotărâri definitive ale instantelor nationale, a încălcat art. 6 si 13 din Conventie si art. 1 din Primul Protocol aditionai.
4.La data de 31 august 2004, presedintele Sectiei a ll-a a hotărât să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de art. 29 alin. 3 din Conventie, acesta a hotărât că vor fi examinate în acelasi timp atât admisibilitatea, cât si fondul cauzei.
5.Atât reclamantul, cât si Guvernul au depus observatii scrise în ceea ce priveste fondul cauzei (art. 59 alin. 1 din Regulament).
6.La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compunerea sectiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost atribuită Sectiei a III-a astfel remaniate (art. 52 alin. 1). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 alin. 1 din Conventie) a fost constituită în conformitate cu art. 26 alin. 1 din Regulament.
IN FAPT
I.Circumstantele cauzei
7.Reclamantul s-a născut în anul 1939 si locuieste în Bucuresti.
8.În anul 1950, în baza Decretului de nationalizare nr. 92/1950, statul român si-a apropriat bunul imobil, compus dintr-o constructie si terenul aferent, situat în Bucuresti, strada Donici nr. 11 bis, care apartinea părintilor reclamantului.
https://legeaz.net
1.Actiunea în revendicare
9.În 1997, reclamantul, arătând că, în conformitate cu Decretul nr. 92/1950, bunurile apartinând anumitor categorii sociale erau exceptate de la nationalizare si că părintii săi făceau parte din aceste categorii, a introdus în fata Judecătoriei Sectorului 2 Bucuresti o actiune în revendicare imobiliară împotriva Consiliului Municipiului Bucuresti.
10.Printr-o decizie definitivă din data de 22 decembrie 1997, instanta a admis actiunea, cu motivarea că statul intrase în posesia imobilului fără titlu valabil si, în consecintă, a obligat pârâtul să-i restituie imobilul si terenul aferent.
11.Printr-o decizie din data de 25 mai 1998, primarul municipiului Bucuresti a dispus restituirea bunului imobil. Printr-un proces-verbal din data de 23 iunie 1998, reclamantul a fost pus în posesia imobilului si a terenului
aferent, cu exceptia a 4 apartamente, care fuseseră anterior vândute chiriasilor.
12.Prin actiuni în revendicare împotriva tertilor dobânditori, reclamantul a obtinut restituirea a 3 din cele 4 apartamente. În aceste 3 cazuri, instantele interne, luând în considerare Hotărârea definitivă din 23 decembrie 1997, au considerat că imobilul, în totalitatea sa, fusese nationalizat fără titlu valabil, cu încălcarea dispozitiilor Decretului nr. 92/1950.
2.Actiunea în revendicarea apartamentului nr. 1
13.Printr-un contract încheiat în data de 29 octombrie 1996, în baza Legii nr. 112/1995, Primăria Municipiului Bucuresti si întreprinderea care administra bunurile imobile ale statului au vândut chiriasilor CI. si CF. apartamentul nr. 1, compus din 3 camere si situat în imobilul litigios.
14.Printr-o actiune în revendicare introdusă la data de 2 iulie 1998 împotriva tertilor dobânditori, reclamantul a solicitat restituirea acestui apartament, arătând că, nationalizarea si titlul de proprietate al statului fiind anulate, acest apartament nu putea fi vândut în mod legal.
15.Prin Sentinta din 14 ianuarie 2000, confirmată în apelul introdus de către partea pârâtă, Judecătoria Sectorului 2 Bucuresti a admis actiunea, a obligat tertii la restituirea apartamentului către reclamant si a obligat Primăria Municipiului Bucuresti să restituie tertilor pretul pe care ea îl încasase pentru acest apartament.
16.Tertii dobanditori au declarat recurs împotriva acestei hotărâri. Ei au sustinut că nationalizarea fusese legală, că vânzarea apartamentului respectase dispozitiile Legii nr. 112/1995 si că Sentinta din 22 decembrie 1997 nu le era opozabilă, deoarece ei nu fuseseră părti în acea procedură.
17.Prin Decizia din 2 martie 2001, Curtea de Apel Bucuresti a admis recursul si a statuat că imobilul fusese nationalizat cu titlu valabil si că respectivul contract de vânzare era conform Legii nr. 112/1995. Instanta a casat hotărârea primei instante si, pe fond, a respins actiunea reclamantului.
3. Actiunea în anulare partială a vânzării apartamentului nr. 1
18.Printr-o actiune introdusă la 18 iunie 2001, reclamantul a solicitat anularea partială a contractului de vânzare a apartamentului nr. 1. El a sustinut că, prin contractul în cauză, 3 dependinte ale acestui apartament, care se aflau în coproprietate comună si fortată cu celelalte apartamente din imobil, fuseseră vândute lui CI. si C.F.
19.Prin Sentinta din 29 aprilie 2002, confirmată în apelul introdus de părtile pârâte, Judecătoria Sectorului 2 Bucuresti a admis actiunea si a anulat partea din contract care privea dependintele amintite.
20.Prin Decizia definitivă din 15 aprilie 2003, Curtea de Apel Bucuresti a respins recursul chiriasilor C.F. si CI si a confirmat anularea partială a contractului de vânzare.
II.Dreptul si practica interne pertinente
21.Dispozitiile legale si jurisprudenta internă pertinente sunt descrise în hotărârileBrumărescu împotriva României([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, paragrafele 31 -44),Străin si altii împotriva României(nr. 57.001/00, paragrafele 19-26, 21 iulie 2005),Păduraru împotriva României(nr. 63.252/00, paragrafele 38-53, 1 decembrie 2005) siPorteanu împotriva României(nr. 4.596/03, paragrafele 23-25, 16 februarie 2006).
IN DREPT
I.Asupra admisibilitătii
22.Reclamantul se plânge de lipsa de impartialitate a instantelor interne, deoarece acestea ar fi favorizat chiriasii care ocupau bunul litigios în timpul derulării procedurii, interpretând într-o manieră eronată dispozitiile Legii nr. 112/1995.
23.Curtea aminteste că judecătorii nu trebuie să manifeste preferinte sau prejudecăti personale si că, în acelasi timp, o instantă de judecată trebuie să ofere garantii suficiente pentru a exclude în această privintă orice îndoială legitimă(Pullar împotriva Marii Britanii,Hotărârea din 10 iunie 1996,Culegere de hotărâri si decizii,1996-111, paragraful 30).
24.În spetă, Curtea nu identifică niciun element subiectiv sau obiectiv de natură să trezească vreo îndoială asupra impartialitătii judecătorilor. În orice caz, faptul că judecătorii nationali interpretează o lege într-un anumit mod nu ar putea fi considerat drept o ingerintă în dreptul reclamantilor de acces la un tribunal „impartial” în sensul art. 6 alin. 1.
25.Rezultă că această parte a cererii este vădit neîntemeiată si, în aplicarea art. 35 alin. 3 si 4 din Conventie, trebuie respinsă.
26.În ceea ce priveste restul cererii, Curtea constată că acesta nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Conventie. Ea observă, de altfel, că nu există niciun motiv de inadmisibilitate si, deci, îl declară admisibil.
II.Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Primul Protocol aditional
27.Reclamantul pretinde că vânzarea apartamentului nr. 1 către chiriasi, validată prin Decizia Curtii de Apel Bucuresti din data de 31 mai 2000, a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică si în conditiile prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare
pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii sau a amenzilor.”
28.Guvernul consideră că reclamantul nu dispune de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece dreptul său de proprietate nu a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă înaintea vânzării bunului către terti. El invocă în acest sens cauzeleMalhous împotriva Republicii Cehe(Decizia nr. 33.071/96, CEDO 2000-XII) siConstandache împotriva României(Decizia nr. 46.312/99, 11 iunie 2002). Guvernul arată că imobilul în chestiune fusese nationalizat în conformitate cu Decretul nr. 92/1950, astfel încât el nu se afla în patrimoniul reclamantului la momentul introducerii actiunii sale în revendicare imobiliară în fata Judecătoriei Sectorului 2 Bucuresti. În plus, la momentul introducerii actiunii în revendicare împotriva statului, statul însusi nu mai era proprietarul apartamentului nr. 1, deoarece îl vânduse la data de 29 octombrie 1996 chiriasilor C.F. si CI. În ceea ce priveste Hotărârea definitivă din data de 22 decembrie 1997, care a constatat dreptul de proprietate al reclamantului, aceasta nu era opozabilă cumpărătorilor C.F. si CI. În consecintă, reclamantul avea cel mult o „sperantă”, iar nu un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
29.În sfârsit, Guvernul estimează că reclamantul poate obtine o despăgubire în baza Legii nr. 10/2001 si cere Curtii să ia în considerare reforma instituită prin Legea nr. 247/2005, care are drept obiectiv accelerarea procedurii de restituire, iar în cazurile în care o asemenea restituire se dovedeste imposibilă, să ofere o despăgubire constând într-o participatie, în calitate de actionar, la un organism de plasament de valori mobiliare, „Proprietatea”, organizat sub forma unei societăti pe actiuni. În principiu, persoanele care au vocatia să primească o despăgubire pe această cale vor primi titluri de valoare care vor fi transformate în actiuni din momentul în care societatea va fi cotată la bursă.
30.Reclamantul contestă această sustinere. În opinia sa, instantele interne au recunoscut dreptul său de proprietate si, în acelasi timp, pe cel al tertilor dobânditori asupra aceluiasi bun, situatie care face imposibilă exercitarea drepturilor sale în calitate de proprietar al bunului. Reclamantul subliniază că imposibilitatea de a se bucura de bunul său reprezintă o atingere adusă principiului securitătii raporturilor juridice.
31. Curtea aminteste că, în CauzaStrăin si altii împotriva Românieiprecitată (paragrafele 39 si 59), ea a considerat că vânzarea de către stat a bunului altuia către terti de bună-credintă, chiar când aceasta a fost anterioară confirmării în justitie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altei persoane, combinată cu absenta totală a despăgubirilor, constituie o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie.
32.În plus, în CauzaPăduraru împotriva Românieiprecitată (paragraful 112) Curtea a constatat că statul nu îsi îndeplinise obligatia sa pozitivă de a reactiona în timp util si în mod coerent în fata unei chestiuni de interes general ca restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza unor decrete de nationalizare. Ea a considerat, de asemenea, că incertitudinea generală astfel creată se repercutase asupra reclamantului, care se văzuse în imposibilitatea de a recupera în totalitate bunul său, desi dispunea de o hotărâre definitivă care condamna statul să i-l restituie.
33.În spetă, Curtea nu identifică vreun motiv pentru a se îndepărta de jurisprudenta amintită, situatia de fapt fiind asemănătoare. Ca si în CauzaPăduraru împotriva Românieiamintită, în cauza de fată tertii au devenit proprietari înainte ca dreptul de proprietate al reclamantului asupra acestui bun să fie confirmat definitiv. Si, precum în CauzaStrăin si altii împotriva Românieiprecitată, reclamantul din spetă a fost recunoscut proprietar legitim, instantele considerând incontestabil titlul său de proprietate, având în vedere caracterul abuziv al nationalizării (paragrafele 10 si 11 de mai sus).
34. În plus, eforturile întreprinse de către reclamant pentru a intra în posesia apartamentului nr. 1 au fost, până în ziua de astăzi, fără efect. Asupra acestui aspect, Curtea observă că, desi Hotărârea definitivă din data de 22 decembrie 1997 a stabilit ilegalitatea nationalizării si a obligat autoritătile administrative să restituie imobilul reclamantului, Curtea de Apel Bucuresti a respins actiunea în revendicarea apartamentului nr. 1, estimând, cu încălcarea hotărârii definitive amintite, că nationalizarea a fost legală, privând astfel reclamantul de orice posibilitate de a intra în posesia acestui apartament. Or, trebuie observat că reclamantul nu a fost despăgubit nici până astăzi pentru această privare de proprietate.
35.Curtea observă că vânzarea apartamentului nr. 1 în baza Legii nr. 112/1995 împiedică reclamantul să se bucure de dreptul său de proprietate, în ciuda existentei Hotărârii definitive din data de 22 decembrie 1997, care condamnase statul să-i restituie imobilul. În plus, nicio despăgubire nu i-a fost oferită pentru această privare de proprietate.
36.Curtea observă că la 22 iulie 2005 a fost adoptată Legea nr. 247/2005, care modifică Legea nr. 10/2001. Această nouă lege acordă un drept la despăgubire, într-un cuantum egal cu valoarea de piată a bunului care nu poate fi restituit persoanelor aflate în aceeasi situatie precum reclamantul. Curtea observă că legea amintită propune, pentru persoanele care nu au posibilitatea de a obtine restituirea bunului lor în natură, să li se ofere o despăgubire sub forma unei participatii în calitate de actionari la un organism de plasament al valorilor mobiliare (OPCVM). În principiu, persoanele având vocatia să primească o despăgubire pe această cale vor primi titluri de valoare, care vor fi transformate în actiuni, odată ce societatea va fi cotată la bursă.
37. Curtea observă că, la data de 29 decembrie 2005, societatea pe actiuni „Proprietatea” a fost înscrisă în Registrul Comertului al Municipiului Bucuresti. Pentru ca actiunile emise de către această societate pe actiuni să poată face obiectul unei tranzactii pe piata financiară, trebuie urmată procedura de aprobare de către Comisia Natională a Valorilor Mobiliare (CNVM). Conform calendarului previzional al Fondului „Proprietatea”, operatia de conversie a titlurilor în actiuni trebuia să intervină în martie 2006, iar cotarea efectivă la bursă în decembrie 2006.
38. În spetă, presupunând că Legea nr. 10/2001 ar fi aplicabilă reclamantului si că încălcarea dreptului său la proprietate ar putea face obiectul unei despăgubiri, Curtea observă că Fondul „Proprietatea” nu functionează actualmente într-o manieră susceptibilă să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri. Astfel, Curtea consideră că imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate de către reclamant asupra apartamentului nr. 1 din imobilul aflat în strada Donici nr. 11 bis l-a făcut pe acesta să suporte o sarcină disproportionată si excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului său, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie.
39. În consecintă, a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
III.Asupra pretinsei încălcări a art. 13 din Conventie
40.Reclamantul sustine că nu a dispus de un recurs efectiv împotriva încălcării dreptului său de proprietate, ceea a condus la încălcarea art. 13 din Conventie, care prevede următoarele:
„Orice persoană ale cărei drepturi si libertăti recunoscute de prezenta Conventie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instante nationale, chiar si atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au actionat în exercitarea atributiilor lor oficiale.”
41. Curtea consideră, tinând cont de concluziile sale, care figurează la paragraful 34 de mai sus, că nu este cazul să se pronunte pe fondul acestui capăt de cerere (a se vedea,mutatis mutandissi între alte cauze,Laino împotriva Italiei[MC], nr. 33.158/96, paragraful 25, CEDO 1999-1,Zanghi împotriva Italiei,Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, paragraful 23, siBiserica catolică din Caneea împotriva Greciei,Hotărârea din 16 decembrie 1997,Culegere W97-VIW,paragraful 50).
IV. În privinta aplicării art. 41 din Conventie
42.Art. 41 din Conventie prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si dacă dreptul intern al înaltei părti contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecintelor acestei încălcări, Curtea acordă părtii lezate, dacă este cazul, o reparatie echitabilă.”
A.Prejudiciu
43. Reclamantul solicită restituirea apartamentului nr. 1, vândut către chiriasi, sau plata sumei de 60.213 euro, reprezentând valoarea sa. El prezintă un raport de expertiză în acest sens. Reclamantul solicită, de asemenea, diferenta între scăderea valorii ansamblului imobilului ca urmare a vânzării apartamentului nr. 1, diferentă pe care o estimează la 78.558 de euro, precum si 8.645 de euro, reprezentând lipsa de folosintă a apartamentului nr. 1. În sfârsit, el solicită 26.000 de euro cu titlu de daune morale pentru „traumatismele psihice” suportate timp de mai mult de 8 ani.
44.Guvernul estimează că valoarea de piată a apartamentului nr. 1 este de 38.013 euro si prezintă punctul de vedere al unui expert imobiliar în acest sens. In ceea ce priveste suma reprezentând scăderea valorii imobilului, Guvernul consideră că nu este cazul să se ofere o asemenea despăgubire si că reclamantul ar fi trebuit să se adreseze în acest sens instantelor nationale. În ceea ce priveste chiriile nepercepute, Guvernul consideră că nu este cazul să se ofere o asemenea despăgubire si invocă HotărâreaSofletea împotriva României(nr. 48.179/99, paragraful 42, 25 noiembrie 2003). În privinta eventualului prejudiciu moral suferit de către reclamant, Guvernul consideră că nu poate fi retinută nicio legătură de cauzalitate între pretinsa încălcare a Conventiei si prejudiciul moral invocat.
45.Curtea aminteste că o hotărâre constatând o încălcare a Conventiei implică pentru statul pârât obligatia juridică, în sensul Conventiei, să pună capăt încălcării si să înlăture consecintele acesteia. Dacă dreptul intern nu permite stergerea decât în mod imperfect a consecintelor acestei încălcări, art. 41 din Conventie conferă Curtii puterea de a oferi o reparatie părtii vătămate prin actul sau omisiunea în legătură cu care a fost constatată o încălcare a Conventiei.
46.Printre elementele luate în considerare de către Curte atunci când hotărăste în această privintă se află prejudiciul material, adică pierderile suferite efectiv ca o consecintă directă a pretinsei încălcări, precum si prejudiciul moral, adică repararea de către stat a stării de angoasă, a disconfortului si a incertitudinilor rezultând din această încălcare, precum si alte daune nonmateriale (a se vedea, printre altele,Ernestina Zullo împotriva Italiei,nr. 64.897/01, paragraful 25, 10 noiembrie 2004).
47. În plus, atunci când diversele elemente constituind prejudiciul nu pot fi stabilite exact sau când distinctia între daunele materiale si cele morale se dovedeste dificilă, Curtea le poate determina în mod global(Comingersoll împotriva Portugaliei[MC], nr. 35.382/97, paragraful 29, CEDO 2000-IV).
48. În circumstantele cauzei, Curtea consideră că restituirea apartamentului nr. 1 situat în strada Donici nr. 11 bis, astfel cum a fost dispusă prin Hotărârea definitivă din data de 22 decembrie 1997 de către Judecătoria Sectorului 2 Bucuresti, l-ar pune pe reclamant, în măsura posibilului, într-o situatie similară cu cea în care s-ar fi aflat dacă exigentele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. In cazul în care statul pârât nu va proceda la o asemenea restituire într-o perioadă de 3 luni începând cu data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea hotărăste că el va trebui să plătească reclamantului, cu titlu de prejudiciu material, o sumă corespunzând valorii actuale a apartamentului.
49.Sub acest aspect, Curtea ia act cu interes de faptul că Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor nationalizate, cu titlu sau fără titlu, intrată în vigoare în data de 19 iulie 2005, aplică principiile stabilite în jurisprudenta internatională, judiciară sau arbitrală în privinta despăgubirilor datorate în cazuri de acte ilicite si confirmate chiar de către prezenta Curte în jurisprudenta sa privind privările de proprietate ilegale saude facto [Papamichalopoulos împotriva Greciei(satisfactie echitabilă), Hotărârea din data de 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, p. 59-61, paragrafele 36-39,Zubani împotriva Italiei,Hotărârea din data de 7 august 1996,Culegere de hotărân si decizii1996-IV, p. 1.078, paragraful 49, siBrumarescu împotriva României(satisfactie echitabilă) precitată, paragrafele 22 si 23].
50. Intr-adevăr, noua lege califică drept abuzive nationalizările realizate de către regimul comunist si prevede obligatia de restituire în natură a unui bun iesit din patrimoniul unei persoane ca urmare a unei asemenea privări. În cazul imposibilitătii de restituire, ca urmare a, de exemplu, vânzării bunului către un tert de bună-credintă, legea acordă o despăgubire într-un cuantum egal cu valoarea de piată a bunului la momentul stabilirii plătii (titlul I sectiunea I art. 1, 16 si 43 din lege).
51.În spetă, fiind vorba de determinarea cuantumului acestei sume, Curtea observă că atât reclamantul, cât si Guvernul au depus rapoarte de expertiză care permit determinarea valorii apartamentului. Ea remarcă diferenta semnificativă care separă metodele de calcul folosite în acest scop de către expertii desemnati de părtile în litigiu. Tinând cont de informatiile de care dispune privind piata imobiliară locală, Curtea estimează valoarea de piată actuală a apartamentului în chestiune la 50.000 de euro.
52.În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au implicat atingeri grave aduse dreptului reclamantului la respectarea bunului său, pentru care suma de 3.000 de euro reprezintă o reparatie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit.
53. În privinta sumelor pretinse cu titlu de chirii neprimite si de scădere a valorii imobilului ca urmare a vânzării apartamentului nr. 1, Curtea nu ar putea specula asupra posibilitătii si randamentului unei închirieri a apartamentului în chestiune sau asupra scăderii de valoare a imobilului(Buzatu împotriva României,nr. 34.642/97, paragraful 18, 27 ianuarie 2005).
B. Cheltuieli de judecată
54. Reclamantul solicită, de asemenea, 1.500 de euro cu titlu de cheltuieli de judecată realizate în fata jurisdictiilor interne si în fata Curtii. El a depus la dosar mai multe facturi, într-un cuantum total de 870 de euro, pentru onorariile de avocat plătite între 1998 si 2005. El apreciază onorariul expertului imobiliar si taxele judiciare plătite la 500 de euro.
55. Guvernul nu se opune ca o sumă corespunzând cheltuielilor de judecată legate de procedura judiciară internă să fie acordată reclamantului, cu conditia ca aceasta să nu fie excesivă.
56. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate primi rambursarea cheltuielilor de judecată realizate decât în măsura în care au fost stabilite ca fiind reale, necesare si într-un cuantum rezonabil. În spetă, Curtea retine că reclamantul a prezentat mai multe chitante privind onorariul avocatului, chitante al căror cuantum total se ridică la 870 de euro.
În ceea ce priveste celelalte cheltuieli, ele nu sunt sustinute decât partial, reclamantul neprezentând în mod detaliat toate sumele cheltuite drept taxe judiciare si onorarii ale expertului. Curtea va stabili deci în mod echitabil o sumă în această privintă.
57. Tinând cont de elementele aflate la dispozitia sa si de criteriile amintite, Curtea estimează drept rezonabilă suma de 1.300 de euro cu titlu de cheltuieli de judecată în fata instantelor interne si a Curtii si o acordă reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
58. Curtea consideră adecvat să fixeze nivelul dobânzilor moratorii la cel al dobânzii împrumutului marginal practicat de Banca Centrală Europeană, majorat cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă în privinta capătului de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 si inadmisibilă pentru rest;
2. hotărăste că a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. hotărăste că nu este cazul să examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 13 din Conventie;
4. hotărăste:
a) că statul pârât trebuie să restituie reclamantului apartamentul nr. 1 din imobilul aflat în municipiul Bucuresti, strada Donici nr. 11 bis, în termen de 3 luni începând de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform art. 44 alin. 2 din Conventie;
b) că, în lipsa unei asemenea restituiri, statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în acelasi termen de 3 luni, 50.000 de euro (cincizeci de mii de euro) cu titlu de prejudiciu material, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
5. hotărăste că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în acelasi termen de 3 luni, 3.000 de euro (trei mii de euro) cu titlu de prejudiciu moral;
6. hotărăste că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în acelasi termen de 3 luni, 1.300 de euro (o mie trei sute de euro), cu titlu de cheltuieli de judecată;
7. hotărăste că sumele mentionate vor fi convertite în moneda statului pârât, conform ratei de schimb aplicabile la data efectuării plătii;
8. hotărăste că, începând de la expirarea termenului de mai sus si până la plata efectivă, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă egală cu rata dobânzii la împrumutul marginal practicată de Banca Centrală Europeană în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;
9. respinge cererea de satisfactie echitabilă pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 12 octombrie 2006, conform art. 77 alin. 2 si 3 din Regulament.
John Hedigan,
Presedinte
Vincent Berger,
grefier
| ← Davidescu contra României | Sebastian Taub contra Romaniei → |
|---|
