Vasilescu contra Romaniei

Comentarii

0

CURTEA EUROPEANÃ A DREPTURILOR OMULUI

CAZUL VASILESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(53/1997/837/1043)

H O T Ã R Â R E A 1)
din 22 mai 1998

SUMAR
Hotãrâre pronuntatã de o Camerã
România - mentinerea confiscãrii ilegale a unor obiecte de valoare de cãtre fosta militie in 1966 si interzicerea accesului la un tribunal care sã poatã dispune restituirea lor

I. Articolul 6 alin. 1 din conventie
A. Exceptia preliminarã a Guvernului (neepuizarea cãilor de recurs intern)
Neprezentatã in fata Comisiei - decãdere.
Concluzie: respingere (unanimitate).
B. Temeinicia plângerii
Curtea Supremã de Justitie a decis cã, intrucât cererea de restituire formulatã de cãtre reclamantã are drept obiect contestarea unei mãsuri de urmãrire penalã, competenta solutionãrii ei revine in exclusivitate Parchetului de pe lângã Tribunalul Arges. Întrucât chiar si atunci când exercitã o atributie de naturã contencioasã un procuror actioneazã in calitate de membru al Ministerului Public, subordonat in primul rând procurorului general al Parchetului de pe lângã Curtea Supremã de Justitie si apoi ministrului justitiei, aceasta inseamnã cã el este dependent fatã de puterea executivã.
Concluzie: incãlcare (unanimitate).
1) Nota traducãtorului.
Versiunile originale sunt in limbile francezã si englezã.
Întrucât versiunile in limbile francezã si englezã folosesc inconsecvent denumirile unor institutii si functii, traducerea a fost adaptatã, folosindu-se numai denumirile valabile astãzi, cu exceptia cazurilor expres indicate. În ceea ce priveste actele procedurale, terminologia traducerii s-a supus regulilor intertemporale..II. Articolul 13 din conventie
Art. 6 alin. 1 reprezintã lex specialis in raport cu art. 13, ale cãrui garantii sunt absorbite de art. 6.
Concluzie: nu este necesarã examinarea acestui capãt de cerere (unanimitate).
III. Articolul 1 din Protocolul nr. 1
Întrucât nici nelegalitatea confiscãrii bunurilor litigioase de cãtre fosta militie si nici dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestora nu au fost contestate - in consecintã, reclamanta a rãmas proprietarã asupra bunurilor pânã in prezent -, România nu a recunoscut jurisdictia obligatorie a Curtii decât incepând cu data de 20 iunie 1994, dar plângerea reclamantei are drept obiect o situatie de fapt continuã care subzistã in prezent, iar decizia Curtii Supreme de Justitie este ulterioarã datei de 20 iunie 1994.
Datã fiind absenta vreunui temei legal, continua lipsire de proprietate nu poate fi interpretatã ca lao lipsire de proprietatela sau ca o modalitate de lereglementare a folosirii proprietãtiila in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Reclamanta obtinuse o hotãrâre judecãtoreascã prin care autoritãtile vizate erau obligate la restituirea obiectelor revendicate - hotãrâre anulatã de cãtre Curtea Supremã de Justitie -, in conditiile in care demersurile fãcute la parchetul considerat competent de cãtre Curtea Supremã de Justitie nu duseserã la nici un rezultat.
Pierderea prerogativelor dreptului de proprietate asupra bunurilor in cauzã, combinatã cu esecul incercãrilor de pânã atunci de reparare a situatiei criticate, a produs consecinte suficient de grave pentru a conchide cã a avut loc o confiscare de fapt.
Concluzie: incãlcare (unanimitate).
IV. Articolul 8 din conventie
Datã fiind concluzia privitoare la art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea nu mai trebuie sã examineze cazul prin raportare la art. 8.
Concluzie: nu este necesarã examinarea acestui aspect (unanimitate).
V. Articolul 50 din conventie
A. Prejudiciul
Prejudiciul material: imposibilitatea Guvernului de a restitui bunurile in litigiu - reparatie echitabilã. Prejudiciul moral:
reparatie echitabilã.
Concluzie: statul pârât este obligat sã plãteascã o anumitã sumã de bani cãtre reclamantã, cu titlu de despãgubiri materiale si morale (unanimitate).
B. Costuri si cheltuieli judiciare
Pretentii neprecizate - restituire echitabilã.
Concluzie: statul pârât este obligat sã plãteascã reclamantei o anumitã sumã de bani cu titlu de costuri si cheltuieli (unanimitate).
REFERINTE la JURISPRUDENTA CURTII
23 septembrie 1982, Sporrong si Lýnnroth impotriva Suediei;
27 august 1981, Demicoli impotriva Maltei; 24 iunie 1993,
Papamichalopoulos si altii impotriva Greciei; 24 noiembrie 1994,
Beaumartin impotriva Frantei; 31 octombrie 1995,
Papamichalopoulos si altii impotriva Greciei (art. 50); 18 decembrie 1996, Loizidou impotriva Turciei (fond); 26 noiembrie 1996,
Sakik si altii impotriva Turciei; 19 decembrie 1997, Bruala
GŠmez de la Torre impotriva Spaniei.
În cazul Vasilescu impotriva României 2),
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, constituitã, in conformitate cu dispozitiile art. 43 din Conventia pentru apãrarea drepturilor omului si a libertãtilor fundamentale (conventia) si cu
reglementãrile aplicabile din Regulamentul B, in camera alcãtuitã din urmãtorii judecãtori:
domnul R. Bernhardt, presedinte;
domnul ThŠr Vilhj/lmsson;
domnul A.B. Baka;
domnul M.A. Lopes Rocha;
domnul D. Gotchev;
domnul K. Jungwiert;
domnul E. Levits;
domnul J. Casadevall;
domnul M. Voicu,
precum si din domnii H. Petzold, grefier, si P.J. Mahoney, grefier adjunct,
dupã ce a deliberat in camera de consiliu la 24 februarie 1998 si la 23 aprilie 1998, pronuntã hotãrârea de mai jos, adoptatã la aceastã din urmã datã:
PROCEDURA
1. Curtea a fost sesizatã cu acest caz de cãtre o persoanã de cetãtenie românã, doamna Elisabeta Vasilescu (reclamanta), si de cãtre Comisia Europeanã a Drepturilor
Omului (Comisia), la 22 si, respectiv, la 28 mai 1997, in termenul de 3 luni prevãzut la art. 32 alin. 1 si la art. 47 din conventie. la originea cazului se gãseste o plângere
(nr. 27.053/95) indreptatã impotriva României si cu care reclamanta sesizase Comisia la 10 februarie 1995 in temeiul art. 25.
Plângerea doamnei Vasilescu si cererea Comisiei au drept temei art. 44 si art. 48 lit. a) si e) din conventie, astfel cum au fost acestea modificate prin Protocolul nr. 9, pe care
România l-a ratificat. Ele vizeazã obtinerea unei hotãrâri cu privire la respectarea de cãtre România a exigentelor art. 6 alin. 1 din conventie si ale art. 1 din Protocolul nr. 1, precum
si - in ceea ce priveste plângerea in fata Comisiei - ale art. 8 si 13 din conventie.
2. Rãspunzând invitatiei fãcute in conformitate cu art. 35 alin. 3 lit. d) din Regulamentul B, reclamanta l-a desemnat pe domnul D. Cosma, avocat in Baroul Bucuresti, in calitate de
apãrãtor (art. 31). Presedintele a autorizat folosirea limbii române in procedura scrisã in fata Curtii (art. 28 alin. 3).
3. Camera ce urma sã fie constituitã era compusã de drept din domnul M. Voicu, judecãtor ales de cetãtenie românã (art. 43 din conventie), si din domnul R. Bernhardt,
vicepresedinte al Curtii [art. 21 alin. 4b) din Regulamentul B].
la 3 iulie 1997, in prezenta grefierului, presedintele Curtii, domnul R. Ryssdal, a tras la sorti numele celorlalti 7 membri, respectiv domnii R. Bernhardt, vicepresedinte al Curtii [art. 21
alin. 4b) din Regulamentul B], ThŠr Vilhj/lmsson, A.B. Baka, M.A. Lopes Rocha, D. Gotchev, K. Jungwiert, E. Levits si J. Casadevall (art. 43 in fine din conventie si art. 21 alin. 5
din Regulamentul B).
4. În calitate de presedinte al Camerei (art. 21 alin. 6 din Regulamentul B), domnul Bernhardt i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe domnul A. Ciobanu-Dordea, agent al
Guvernului român (Guvernul), pe avocatul reclamantei si pe doamna G. Thune, delegatul Comisiei, cu privire la organizarea procedurii (art. 39 alin. 1 si art. 40). Conform ordonantei
pronuntate in consecintã la 16 septembrie 1997, grefierul a primit memoriile reclamantei si Guvernului la 5 si, respectiv, la 8 decembrie 1997, iar mai apoi rãspunsurile in replicã, la
21 ianuarie si la 17 februarie 1998.
2) Notele grefierului:
1. Cazul are nr. 53/1997/837/1.043. Primele douã cifre aratã pozitia din anul introducerii plângerii, ultimele douã o asazã pe lista cuprinzând cazurile cu care Curtea a fost sesizatã si pe lista cuprinzând plângerile initiale (la Comisie) corespunzãtoare.
2. Regulamentul B, intrat in vigoare la 2 octombrie 1994, se aplicã tuturor cazurilor privind statele legate prin Protocolul nr. 9..5. la 24 februarie 1998 Camera a decis sã nu tinã o audientã, nu inainte de a se fi asigurat de indeplinirea conditiilor cerute de o astfel de derogare de la procedura obisnuitã (art. 27 si 40 din Regulamentul B).
6. la 27 martie 1998 Guvernul a depus la grefã un raport de expertizã, realizat de Muzeul National de Istorie al României, privitor la aplicarea art. 50 din conventie in problema prejudiciului material. În replicã, reclamanta a prezentat la 14 aprilie observatiile sale scrise cu privire la acest raport.
ÎN FAPT
I. Împrejurãrile cauzei
7. Doamna Elisabeta Vasilescu, cetãtean român, nãscutã in 1897, isi are domiciliul in comuna Potlogi, judetul Dâmbovita.
8. la 23 iunie 1966 lucrãtori ai fostei Militii Arges, fãrã a fi in posesia unui mandat, au efectuat o perchezitie la domiciliul reclamantei, in cadrul unei cercetãri penale declansate impo-
triva sotului ei, acuzat pentru sãvârsirea infractiunii de detinere ilegalã de obiecte din aur, faptã pedepsitã de legislatia atunci in vigoare (Decretul nr. 210/1960).
Cu aceastã ocazie, ei au confiscat 327 de monede vechi din aur, dintre cele mai multe erau gãurite pentru confectionarea de bijuterii, iar douã dintre ele fuseserã transformate in
cercei.
9. la 4 iulie 1966 aceste obiecte au fost depuse la Sucursala Arges a Bãncii Nationale a României, ocazie cu care a fost intocmit un proces-verbal.
10. la 8 iulie 1966 conducerea fostei Militii Arges a pronuntat o ordonantã de incetare a procesului penal cu privire la sotul reclamantei, finalizând astfel cercetãrile, in conformitate cu art. 261 din vechiul Cod de procedurã penalã (paragraful 25 de mai jos). S-a constatat cã in acest caz fapta nu prezenta gradul de pericol social al unei infractiuni, dar s-a decis totusi mentinerea confiscãrii obiectelor in cauzã.
11. la 24 mai 1990 Parchetul de pe lângã Tribunalul Arges, la care reclamanta se interesase cu privire la situatia acestor bunuri, a informat-o cã in arhivele sale nu exista nici un act din care sã rezulte cã o astfel de mãsurã a fost dispusã.
12. Ulterior, reclamanta s-a adresat procurorului general al Parchetului de pe lângã Curtea Supremã de Justitie cu o cerere pentru restituirea bunurilor. la 11 octombrie 1990 acesta i-a rãspuns cã nici o mãsurã de confiscare sau de perchezitie nu fusese dispusã impotriva ei sau sotului ei, nici in 1966 si nici ulterior.
13. În 1991, la o datã neprecizatã, Ministerul de Interne i-a confirmat reclamantei cã intr-adevãr fãcuse obiectul unei mãsuri de urmãrire in 1966 in ceea ce priveste obiectele pe care le revendica si cã, ulterior, s-a dispus incetarea procesului penal cu privire la sotul sãu. Se adãuga faptul cã mãsura de confiscare fusese totusi mentinutã de cãtre procuraturã.
14. În 1991 reclamanta a introdus impotriva Bãncii Nationale a României, in calitate de depozitar al monedelor, o actiune in revendicare cu privire la cele 40 de monede din aur transformate in salbã si la perechea de cercei.
În fata Judecãtoriei Gãesti ea a sustinut cã aceste obiecte fuseserã confiscate in mod ilegal de cãtre militie, fãrã ca o astfel de mãsurã sã fi fost ordonatã de cãtre magistratul competent. În sprijinul cererii sale ea a invocat rãspunsul procurorului general din 11 octombrie 1990 (paragraful 12 de mai sus).
15. la 21 februarie 1992 judecãtoria, bazându-se pe declaratiile martorilor si pe documentele depuse la dosar, a dat câstig de cauzã reclamantei si a dispus ca Banca Nationalã a României sã restituie obiectele in cauzã. Instanta a constatat totodatã cã fosta Militie Arges confiscase in total 327 de monede din aur apartinând reclamantei.
16. Banca Nationalã a României, in calitate de pârât, a declarat recurs la Tribunalul Dâmbovita, recurs respins la 7 octombrie 1992. Tribunalul a constatat cã, in urma cercetãrilor declansate impotriva sotului reclamantei, a fost pronuntatã la 8 iulie 1966 o solutie de incetare a procesului penal si cã, in orice caz, nici o dispozitie legalã nu interzicea reclamantei sã redobândeascã posesia asupra obiectelor in cauzã.
17. În 1993, considerându-se in drept sã-i fie restituite in totalitate obiectele confiscate de militie, reclamanta a solicitat procurorului general sã promoveze un recurs extraordinar in fata Curtii Supreme de Justitie impotriva Hotãrârii din 21 februarie 1992 (paragraful 15 de mai sus si paragraful 27 de mai jos).
18. la 10 iunie 1993 procurorul general a informat-o pe reclamantã cã nu intentioneazã sã dea curs acestei cereri. În opinia sa, Hotãrârea din 21 februarie 1992 era legalã si temeinicã.
19. la 19 august 1993 procurorul general i-a indicat reclamantei cã, in ipoteza in care nu este multumitã de deciziile pronuntate in cazul ei, poate exercita noua cale de recurs introdusã prin Legea nr. 59/1993 de modificare a Codului de procedurã civilã.
20. Ca urmare, atât reclamanta, cât si Banca Nationalã a României au declarat recurs la Curtea de Apel Ploiesti impotriva Hotãrârii din 21 februarie 1992.
Reclamanta a solicitat restituirea tuturor monedelor in litigiu, in timp ce Banca Nationalã a României a cerut casarea hotãrârii anterior pronuntate. Aceasta din urmã sustinea cã instantele nu erau competente sã se pronunte in spetã, orice plângere impotriva mãsurilor de urmãrire penalã fiind de com petenta exclusivã a procurorului ierarhic superior, in conformitate cu art. 275-278 din Codul de procedurã penalã (paragraful 26 de mai jos).
21. Prin Decizia din 22 februarie 1994 Curtea de Apel Ploiesti a respins cele douã recursuri. În ceea ce priveste actiunea reclamantei, s-a arãtat cã ea isi limitase initial pretentiile la 40 de monede si o pereche de cercei din aur si cã, in consecintã, ea nu si le mai putea modifica in recurs.
În ceea ce priveste banca pârâtã, instanta a subliniat cã s-a pronuntat o solutie de incetare a procesului penal in ceea ce il priveste pe sotul reclamantei. Ea constatã in plus cã procurorul general nu a dat curs cererii de restituire formulate de cãtre reclamantã, multumindu-se sã o indrepte cãtre instanta de judecatã. În ceea ce priveste acuzatia de detinere ilegalã de obiecte din aur, Curtea a rãspuns cã mãsura de confiscare luatã de militie nu avea nici o bazã legalã si cã deci instantele dispuseserã in mod corect restituirea. Aceastã decizie a devenit definitivã si irevocabilã.
22. În 1994 procurorul general a declarat, in conformitate cu art. 330 din Codul de procedurã civilã (paragraful 27 de mai jos), un recurs in anulare in fata Curtii Supreme de Justitie impotriva hotãrârilor din 21 februarie si 7 octombrie 1992, precum si impotriva Deciziei din 22 februarie 1994.
În memoriul sãu el a reluat argumentul conform cãruia, pronuntându-se in acest caz, instantele civile si-au depãsit competenta materialã, incãlcând astfel competenta procurorului, exclusivã in materie (paragraful 26 de mai jos). În consecintã, a solicitat trimiterea cazului in fata autoritãtii competente.
Pe de altã parte, reclamanta a invocat incãlcarea art. 21 din Constitutie, articol ce garanteazã accesul liber la justitie (paragraful 24 de mai jos), si a cerut respingerea recursului in anulare.
23. la 20 octombrie 1994 Curtea Supremã de Justitie a admis cererea procurorului general si a casat toate hotãrârile in cauzã, considerând cã, in conformitate cu art. 275 din Codul de procedurã penalã, Parchetul de pe lângã Tribunalul Arges era singurul competent sã solutioneze cererea reclamantei ce avea ca obiect restituirea bunurilor in cauzã.
II. Dreptul intern aplicabil
A. Constitutia
24. Articolul 21 din Constitutie prevede:
l:(1) Orice persoanã se poate adresa justitiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãtilor si a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate ingrãdi exercitarea acestui drept.la
B. Codul de procedurã penalã
25. Dispozitiile aplicabile din Codul de procedurã penalã inainte de reforma judiciarã din 1 ianuarie 1969 prevedeau:
ARTICOLUL 115 ALIN. 4 3)
lLObiectele din metale sau pietre pretioase_ vor fi depuse in 48 de ore la cea mai apropiatã unitate a Bãncii de Stat_ .la
ARTICOLUL 187 4)
l8Organele de cercetare penalã au insã nevoie de incuviintarea procurorului pentru efectuarea urmãtoarelor acte de urmãrire penalã:
a) efectuarea perchezitiilor domiciliare, cu exceptia cazurilor de infractiuni flagrante;
(...)
Încuviintarea se dã numai in scris si pe baza ordonantei motivate prin care organul de cercetare dispune efectuarea actului de
urmãrire penalã.la
ARTICOLUL 261 5)
l.Dacã in urma efectuãrii actelor de urmãrire penalã se stabileste cã existã vreo cauzã de impiedicare a pornirii sau continuãrii procesului penal, organul de urmãrire inceteazã procesul penal, clasând cauza.
(...)
Încetarea procesului penal se face printr-o ordonantã motivatã
(...).la
26. În noua lor versiune, astfel cum a fost adoptatã prin Legea din 12 noiembrie 1968, intratã in vigoare la 1 ianuarie 1969, dispozitiile aplicabile ale Codului de procedurã penalã
prevãd urmãtoarele:
ARTICOLUL 168
l.În contra mãsurii asigurãtorii luate_ invinuitul sau inculpatul_ se pot plânge organului de cercetare penalã care a dispus luarea mãsurii ori procurorului care supravegheazã cercetarea penalã, pânã la sesizarea instantei de judecatã, dupã care plângerea se adreseazã acelei instante.
(...)
Dupã solutionarea definitivã a procesului penal, dacã nu s-a fãcut plângere impotriva aducerii la indeplinire a mãsurii asigurãtorii, se poate face contestatie potrivit legii civile.la
ARTICOLUL 169
l.(...) Orice altã persoanã care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere, potrivit dispozitiilor art. 168, stabilirea acestui drept si restituirea.la
ARTICOLUL 220
l.Când procurorul constatã cã un act sau o mãsurã procesualã a organului de urmãrire penalã nu este datã cu respectarea dispozitiilor legale, o infirmã motivat.la
ARTICOLUL 275
lROrice persoanã poate face plângere impotriva mãsurilor si actelor de urmãrire penalã, dacã prin acestea s-a adus o vãtãmare intereselor sale legitime.
(...)
Plângerea se adreseazã procurorului care supravegheazã activitatea organului de cercetare penalã si se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penalã_ .la
C. Codul de procedurã civilã
27. Articolele aplicabile din Codul de procedurã civilã, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 59/1993, prevãd:
ARTICOLUL 330
lRProcurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justitiei, poate ataca cu recurs in anulare, la Curtea Supremã de Justitie, hotãrârile judecãtoresti irevocabile pentru urmãtoarele motive:
1. când instanta a depãsit atributiile puterii judecãtoresti;
(...)la
ARTICOLUL 399
lROrice executare silitã se poate contesta de cei interesati sau vãtãmati prin executare.la
ARTICOLUL 400
lRToate contestatiile care s-ar ridica asupra executãrii silite sau intre pãrti sau de cãtre cei de-al treilea interesati, privitoare la intelesul, intinderea si aplicarea dispozitivului hotãrârii ce se executã, se vor indrepta la instanta care a incuviintat titlul executor_ .la
PROCEDURA ÎN FATA COMISIEI
28. Doamna Elisabeta Vasilescu a sesizat Comisia la 10 februarie 1995, pretinzând cã perchezitia fãcutã la domiciliul sãu si confiscarea bunurilor sale au incãlcat art. 8 din conventie. Totodatã ea a sustinut cã, nerespectând exigentele art. 6 alin. 1 din conventie si ale art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea Supremã de Justitie a lipsit-o de dreptul de acces la
un tribunal care sã ii permitã redobândirea posesiei asupra acestor bunuri.
29. la 7 martie 1996 Comisia a retinut plângerea (nr. 27.053/95) cu privire la 40 de monede si la o pereche de cercei din aur.
În raportul intocmit la 17 aprilie 1997 (art. 31) ea exprimã opinia cã a existat o incãlcare a art. 6 alin. 1 din conventie (unanimitate) si a art. 1 din Protocolul nr. 1 (28 de voturi contra 1) si cã nu este cazul sã se examineze plângerea cu privire la art. 8 din conventie (28 de voturi contra 1).
CONCLUZIILE PREZENTATE ÎN FATA CURTII
30. Reclamanta a rugat Curtea sã constate cã a existat o incãlcare a art. 6 alin. 1 din conventie, considerat izolat sau coroborat cu art. 13, a art. 8, precum si a art. 1 din Protocolul nr. 1. Ea cere obligarea statului român la restituirea celor 40 de monede si a perechii de cercei din aur sau, in caz contrar, sã-i fie acordatã o despãgubire echitabilã in temeiul art. 50.
31. Guvernul a invitat Curtea sã declare cã decizia in litigiu a Curtii Supreme de Justitie nu a adus atingere drepturilor garantate de articolele invocate.
ÎN DREPT
I. Cu privire la incãlcarea invocatã a art. 6 alin. 1
din conventie
32. Doamna Vasilescu se plânge cã i s-a adus atingere dreptului de acces la un tribunal care sã se pronunte asupra actiunii in revendicare a monedelor din aur in cauzã. Ea invocã art. 6 alin. 1 din conventie, care dispune dupã cum urmeazã:
l:Orice persoanã are dreptul la judecarea in mod echitabil_ de cãtre o instantã_ , care va hotãri_ asupra incãlcãrii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil_ .la
3) În realitate este vorba de alin. 4 al art. 115 1 din Codul de procedurã penalã - nota traducãtorului.
4) În realitate este vorba de alin. 2 al art. 187 1 si de alin. 1 al art. 187 2 - nota traducãtorului.
5) În realitate este vorba de art. 261 7 din Codul de procedurã penalã - nota traducãtorului..Guvernul combate aceastã sustinere in timp ce Comisia subscrie la ea.
A. Cu privire la exceptia preliminarã a Guvernului
33. Guvernul sustine cã, in afara actiunii in revendicare pe care a introdus-o in fata instantelor civile, doamna Vasilescu dispunea de trei cãi de recurs pentru a ataca actele organului de urmãrire penalã, criticate acum in fata Curtii.
Reclamanta ar fi putut, pe de o parte, sã sesizeze procurorul insãrcinat cu supravegherea urmãririi penale, in conformitate cu art. 275-278 din Codul de procedurã penalã, si, pe de altã parte, sã se adreseze procurorului in temeiul art. 218-220 din acest cod. În sfârsit ar fi putut sã cearã restituirea bunurilor sale in temeiul art. 168 si 169 din acelasi cod (paragraful 26 de mai sus).
34. Curtea considerã cã aceste observatii reprezintã o exceptie de neepuizare a cãilor de recurs interne, exceptie ce nu a fost ridicatã in fata Comisiei si, din aceastã cauzã, opereazã decãderea (a se vedea, printre multe altele, Hotãrârea Sakik si altii impotriva Turciei din 26 noiembrie 1997, Recueil des arr’ts et d”cisions 1997 - VII, p. 2.624, paragraful 48).
B. Cu privire la temeinicia plângerii
35. Doamna Vasilescu sustine cã examinarea cererii sale de restituire a bunurilor confiscate de cãtre fosta Militie Arges ar reveni, având in vedere insusi obiectul litigiului, in competenta instantelor civile.
Pretentiile sale ar fi fost recunoscute ca intemeiate, mai intâi prin Hotãrârea de restituire din 21 februarie 1992 a Judecãtoriei Gãesti, apoi prin decizia Tribunalului Dâmbovita si, in sfârsit, prin cea a Curtii de Apel Ploiesti.
Or, anulând amintitele hotãrâri, cu motivarea cã instantele civile ar fi incãlcat competenta exclusivã a procurorului, Curtea Supremã de Justitie ar fi lipsit-o de dreptul de a-si vedea cauza examinatã de cãtre un tribunal.
36. Guvernul nu contestã dreptul de proprietate al doamnei Vasilescu asupra monedelor in litigiu. El sustine cã Decizia pronuntatã la 20 octombrie 1994 de cãtre Curtea Supremã de Justitie se intemeiazã pe o interpretare gresitã a dreptului român, intrucât in acest caz instantele civile erau competente sã se pronunte asupra cererii reclamantei.
Dacã decizia Curtii Supreme de Justitie ar putea fi consideratã ca o limitare a dreptului de acces la un tribunal, aceasta nu aduce totusi atingere substantei acestui drept, in mãsura in care reclamanta pãstreazã posibilitatea de a folosi trei cãi de atac distincte, dintre care si cea prevãzutã la art. 168 si 169 din Codul de procedurã penalã (paragraful 33 din mai sus).
37. Comisia contestã sustinerea Guvernului si considerã cã regulile de procedurã din dreptul român, asa cum au fost ele interpretate si aplicate de cãtre Curtea Supremã de Justitie,
au avut drept consecintã faptul cã nici o instantã nu era in fapt competentã sã se pronunte asupra cererii reclamantei.
38. Curtea observã cã, sesizatã cu judecarea recursului in anulare, pe care, in temeiul art. 330 din Codul de procedurã civilã, il poate promova doar procurorul general al Parchetului de pe lângã Curtea Supremã de Justitie (lsprocurorul generalla), Curtea Supremã de Justitie a anulat la 20 octombrie 1994 toate hotãrârile pronuntate de instantele civile care fuseserã investite sã se pronunte asupra actiunii in revendicare a doamnei Vasilescu (paragraful 23 de mai sus). În decizia sa, intemeiatã pe art. 275 din Codul de procedurã penalã (paragraful 26 de mai sus), Curtea Supremã de Justitie aratã cã, pronuntându-se in aceastã cauzã, aceste instante si-au depãsit competenta ratione materiae. Cerând restituirea monedelor din aur confiscate de fosta militie, reclamanta ar fi contestat de fapt o mãsurã de urmãrire penalã. De aceea, numai procurorul din cadrul Parchetului de pe lângã Tribunalul Arges, insãrcinat cu urmãrirea penalã si cu supravegherea organului care a fãcut cercetarea, putea decide asupra acestei cereri si nu instantele civile.
Conform Guvernului, interpretarea regulilor de procedurã, ãcutã de Curtea Supremã de Justitie, este eronatã (paragraful 36 de mai sus).
39. Curtea nu considerã cã trebuie sã solutioneze aceastã problemã de drept român (a se vedea printre altele, mutatis mutandis, Hotãrârea Sakik si altii precitatã, ¤ 53). Rolul sãu se limiteazã in fapt la a verifica dacã, in acest caz, doamna Vasilescu a avut acces la justitie. În consecintã, Curtea isi va intemeia examinarea pe dispozitiile dreptului român, astfel cum au fost ele aplicate reclamantei in cazul de fatã de cãtre Curtea Supremã de Justitie.
În Decizia sa din 20 octombrie 1994 aceasta a considerat cã prin actiunea in revendicare introdusã de cãtre reclamantã se ajungea sã se atace o mãsurã de urmãrire penalã. În consecintã, ea a considerat cã aceastã cauzã nu intra in competenta instantelor civile si cã doar Parchetul de pe lângã Tribunalul Arges putea sã solutioneze aceastã cerere. Totusi este neindoielnic - si toate pãrtile sunt de acord - cã actiunea reclamantei intrã sub incidenta art. 6 in ceea ce priveste raportul juridic de drept civil, atâta vreme cât prin actiune se cerea restituirea bunurilor de care a fost deposedatã reclamanta (paragraful 14 de mai sus).
Curtea aratã cã doamna Vasilescu s-a adresat deja Parchetului de pe lângã Tribunalul Arges, apoi procurorului general. Oricare ar fi rezultatul acestor demersuri (paragrafele 11 si 12 de mai sus) si al noilor proceduri care ar putea fi deschise, eventual, la Parchetul de pe lângã Tribunalul Arges, trebuie, pentru ca art. 6 sã fie respectat, ca autoritãtile sesizate sã reprezinte un lntribunalla conform acestui articol. Curtea va verifica dacã aceastã conditie este indeplinitã.
40. Curtea noteazã cã Ministerul Public, care prin efectul Legii nr. 92 din 4 august 1992 a inlocuit fosta Procuraturã, este constituit din magistrati care isi exercitã toate functiile lor sub autoritatea procurorului general. Ministrul justitiei isi exercitã controlul asupra tuturor membrilor Ministerului Public, inclusiv asupra procurorului general.
Chiar dacã exercitã, ca in cazul de fatã, o atributie de naturã contencioasã, procurorul Parchetului de pe lângã Tribunalul Arges actioneazã in calitate de magistrat al Ministerului Public, subordonat mai intâi procurorului general, apoi ministrului justitiei.
41. Curtea aminteste cã lãtribunalla in sensul art. 6 alin. 1este numai un organ care se bucurã de plenitudine de jurisdictie, rãspunzând unei serii de exigente, precum independenta fatã de executiv, ca si fatã de pãrtile in cauzã (a se vedea, printre altele, Hotãrârea loBeaumartin impotriva Frantei din 24 noiembrie 1994, seria A, nr. 296-B, p. 63, paragraful 38).
Nu aceasta este si situatia procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângã Tribunalul Arges si nici a procurorului general.
A fost deci incãlcat art. 6 alin. 1.
II. Cu privire la pretinsa incãlcare a art. 13 din conventie
42. Conform reclamantei, pretinsa lipsã de acces la un tribunal a antrenat si incãlcarea art. 13 din conventie, care este formulat astfel:
"Orice persoanã, ale cãrei drepturi si libertãti recunoscute in_ conventie au fost incãlcate, are dreptul sã se adreseze efectiv unei instante nationale, chiar si atunci când incãlcarea s-ar datora unor persoane care au actionat in exercitarea atributiilor lor oficiale."
43. Având in vedere constatarea incãlcãrii art. 6 alin. 1, Curtea nu considerã necesar sã se pronunte asupra acestei cereri, care de altfel nici nu a fost argumentatã. Cum dreptul
revendicat are un caracter civil, art. 6 alin. 1 reprezintã lex specialis fatã de art. 13, ale cãrui garantii sunt absorbite de acesta (a se vedea, mutatis mutandis, Hotãrârea Brualla
GŠmez de la Torre impotriva Spaniei din 19 decembrie 1997, Recueil 1997-VII, ¤ 41).
III. Cu privire la pretinsa incãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1
44. Criticând consecintele Deciziei din 20 octombrie 1994 a Curtii Supreme de Justitie, doamna Vasilescu se considerã si victima incãlcãrii art. 1 din Protocolul nr. 1 (paragrafele 29 si 30 de mai sus), conform cãruia:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã si in conditiile prevãzute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii sau a amenzilor."
Comisia impãrtãseste acest punct de vedere pe care Guvernul il respinge.
45. Doamna Vasilescu sustine cã decizia Curtii Supreme de Justitie a avut drept efect faptul cã nu a putut sã isi redobândeascã bunurile. Ea aminteste cã instantele civile au admis cererea sa initialã de restituire a 40 din cele 327 de monede din aur si a unei perechi de cercei, confiscate in 1966. În acest sens, ele au recunoscut dreptul sãu de proprietate asupra acestor obiecte si au considerat confiscarea lor ca fiind lipsitã de orice temei legal.
46. Conform sustinerilor Guvernului, succesiunea faptelor demonstreazã cã lucrãtorii fostei militii au actionat fãrã autorizarea procurorului competent si cã cercetarea penalã in discutie era, mai ales din acest motiv, contrarã legislatiei in vigoare la acel moment. El admite cã prin confiscare, si ea ilegalã, reclamanta a fost deposedatã de bunurile cu privire la care titlul sãu de proprietate nu a fost desfiintat. Guvernul explicã de altfel cã, in conformitate cu jurisprudenta organelor
de la Strasbourg, Sentinta datã la 21 februarie 1992 de Judecãtoria Gãesti si rãmasã definitivã constituie un lndreptla in
sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Chiar dacã anularea acestei decizii a antrenat cu certitudine o lipsire de acest lcdreptla, el fusese totusi, in orice caz, redobândit pe calea unei proceduri
viciate de nerespectarea regulilor de competentã. De aceea, Curtea Supremã de Justitie nu ar fi fãcut decât sã constate
nelegalitatea care afecteazã dreptul, indicând reclamantei procedura pe care sã o urmeze pentru a-l dobândi in conformi ate cu cãile legale.
Prin urmare, Curtea Supremã de Justitie nu s-ar fi pronuntat decât asupra aplicãrii regulilor de competentã, fãrã a atinge substanta insãsi a dreptului de proprietate al doamnei Vasilescu. Decizia sa ar fi urmãrit deci un scop de utilitate publicã si nu ar fi lipsit-o definitiv sau in intregime de bunurile in cauzã. Cum reclamanta putea in continuare sã isi exercite
drepturile pe calea indicatã de aceastã instantã, justul echilibru care trebuie sã existe intre interesele sale si interesul general ar fi fost respectat.
47. În ceea ce priveste Comisia, aceasta a pus accentul pe faptul cã decizia Curtii Supreme de Justitie a lipsit-o pe doamna Vasilescu de orice protectie proceduralã a dreptului de proprietate. Considerând cã lipsirea in fapt de prerogativele dreptului respectiv nu este justificatã, ea ajunge la concluzia absentei unui just echilibru intre scopul urmãrit prin decizie -
respectarea regulilor de competentã interne - si obligatia individualã care a rezultat de aici pentru reclamantã.
48. Curtea constatã cã la 23 iunie 1966, in cadrul unei cercetãri indreptate impotriva sotului sãu, lucrãtori ai fostei militii au perchezitionat fãrã mandat domiciliul reclamantei, de unde au confiscat 327 de monede din aur. Cercetarea a fost incheiatã la 8 iulie 1966, dar obiectele confiscate au fost retinute de fosta Militie Arges. Nici nelegalitatea acestei mãsuri, nici dreptul de proprietate al reclamantei asupra bunurilor in discutie - recunoscut de altfel de instantele civile (paragrafele 15, 16 si 21 de mai sus) - nu sunt contestate in fata Curtii. Aceasta considerã in consecintã cã, in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta, care a fost lipsitã din 1966 de folosinta si de dispozitia bunurilor in discutie, a rãmas totusi proprietara lor pânã astãzi.
49. Fãrã indoialã, România nu a recunoscut dreptul de recurs individual (art. 25) si jurisdictia Curtii (art. 46) decât la 20 iunie 1994. Totusi Curtea relevã cã plângerea reclamantei se referã la o situatie continuã, care subzistã si la ora actualã [a se vedea, mutatis mutandis, hotãrârile Papamichalopoulos si altii impotriva Greciei din 23 iunie 1993, seria A, nr. 260-B, p. 69, ¤ 40, si Loizidou impotriva Turciei (fond) din 18 decembrie 1996, Recueil 1996-VI, p. 2.230, ¤ 41]. Ea retine cã, de fapt, Curtea Supremã de Justitie a pronuntat decizia la 20 octombrie 1994, adicã dupã 20 iunie 1994.
50. Având in vedere lipsa de temei legal, recunoscutã atât de instantele nationale (paragraful 48 de mai sus), cât si de Guvern (paragraful 46 de mai sus), continuarea retinerii obiectelor in chestiune nu poate fi calificatã nici ca o lipsire de proprietate si nici ca o reglementare a folosintei bunurilor, permise de primul si de al doilea alineat ale art. 1 din Protocolul nr. 1.
51. Curtea aminteste cã un impediment de fapt poate incãlca conventia la fel ca si un impediment juridic (a se vedea, mutatis mutandis, Hotãrârea Loizidou, precitatã, p. 2.237, ¤ 63).
Întrucât conventia vizeazã apãrarea unor drepturi l.concrete si efectivela, se impune a se verifica dacã situatia criticatã echivaleazã cu o confiscare de fapt (a se vedea, intre altele, mutatis mutandis, hotãrârile Sporrong si Lýnnroth din 23 septembrie 1982, seria A, nr. 52, p. 24, ¤ 63, si Papamichalopoulos si altii, precitatã, p. 69, ¤ 42).
52. Pentru a rãspunde acestei probleme, caracterul nelegal deja stabilit al confiscãrii bunurilor reclamantei reprezintã un element decisiv. Mai mult, reclamanta a obtinut o hotãrâre judecãtoreascã care obliga Banca Nationalã a României sã ii restituie cele 40 de monede din aur si cerceii pe care i-a revendicat (paragraful 15 de mai sus). Totusi aceastã hotãrâre, ca si cele care o confirmã au fost anulate de Curtea Supremã de Justitie, in temeiul faptului cã instantele civile au incãlcat competenta exclusivã a Parchetului de pe lângã Tribunalul Arges (paragraful 23 de mai sus). Or, doamna Vasilescu a intreprins deja, in 1990, demersuri pe lângã acesta, ca si pe lângã procurorul general, dar acestea nu duseserã nici ele la un rezultat (paragrafele 11 si 12 de mai sus).
53. Curtea apreciazã cã pierderea dreptului de dispozitie asupra bunurilor in cauzã, combinatã cu esuarea incercãrilor de pânã acum fãcute in fata autoritãtilor si instantelor
nationale pentru a remedia situatia criticatã, a antrenat consecinte suficient de grave pentru a permite concluzia cã reclamanta a suferit o confiscare in fapt, incompatibilã cu dreptul
la respectarea bunurilor sale (a se vedea, mutatis mutandis, Hotãrârea Papamichalopoulos si altii, precitatã, p. 70, ¤ 45).
54. În concluzie, a avut loc o incãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
IV. Cu privire la incãlcarea invocatã a art. 8 din conventie
55. În cele din urmã reclamanta sustine cã perchezitia fãrã mandat fãcutã la domiciliul sãu de cãtre militie, ca si confiscarea monedelor sale din aur, care au fost transformate pen-
tru folosinta sa personalã, au condus totodatã si la incãlcarea art. 8 din conventie, care dispune:
"1. Orice persoanã are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a domiciliului sãu si a corespondentei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autoritãti publice in exercitarea acestui drept decât in mãsura in care acest amestec este prevãzut de lege si dacã constituie o mãsurã care, intr-o societate
democraticã, este necesarã pentru securitatea nationalã, siguranta publicã, bunãstarea economicã a tãrii, apãrarea ordinii si prevenirea faptelor penale, protejarea sãnãtãtii sau a moralei ori
protejarea drepturilor si libertãtilor altora."
56. Guvernul a invocat lipsa de competentã ratione temporis a Curtii de a se pronunta asupra acestui capãt de cerere.
El sustine cã incidentul de care se plânge reclamanta a avut loc la 23 iunie 1966, deci o datã mult anterioarã celei la care România a recunoscut competenta Curtii (art. 46), adicã
20 iunie 1994.
57. Oricare ar fi rãspunsul care ar putea fi dat la intrebarea de a sti dacã Curtea poate examina acest capãt de cerere, Curtea considerã cã solutia sa cu privire la art. 1 din
Protocolul nr. 1 (paragrafele 48-54 de mai sus) o dispenseazã de a mai examina cauza si sub aspectul art. 8.
V. Cu privire la aplicarea art. 50 din conventie
58. Potrivit art. 50 din conventie:
"Dacã hotãrârea Curtii declarã cã o decizie luatã sau o mãsurã dispusã de o autoritate judiciarã sau de orice altã autoritate a unei
pãrti contractante este in intregime sau partial in opozitie cu obligatiile ce decurg din_ conventie si dacã dreptul intern al acelei pãrti nu permite decât o inlãturare incompletã a consecintelor acestei decizii sau ale acestei mãsuri, prin hotãrârea Curtii se acordã, dacã este cazul, pãrtii lezate o reparatie echitabilã."
În principal, doamna Vasilescu invitã Curtea sã dispunã restituirea bunurilor in cauzã sau, in caz contrar, repararea prejudiciului material. Ea lasã la aprecierea instantei evaluarea prejudiciului moral si a cheltuielilor de judecatã.
A. Prejudiciul material
59. Reclamanta solicitã, mai intâi, restituirea celor 40 de monede transformate in salbã, ca si restituirea perechii de cercei din aur sau, dacã nu, repararea prejudiciului material.
Contestând evaluarea Guvernului, ca si concluziile rapoartelor de expertizã pe care se bazeazã aceasta (paragraful 60 de
mai jos), doamna Vasilescu isi evalueazã prejudiciul la 30.000 dolari S.U.A., dar lasã Curtea sã aprecieze.
60. Pe de altã parte, Guvernul sustine cã o restituire in rem este imposibilã, pentru cã obiectele in cauzã nu au putut fi identificate.
El sustine, intre altele, cã in cazul in care Curtea ar ajunge la concluzia unei incãlcãri a art. 6 alin. 1, aceastã constatare ar reprezenta prin ea insãsi o satisfactie echitabilã
suficientã, intrucât nici o legãturã de cauzalitate nu a fost stabilitã intre incãlcarea invocatã a acestui articol si prejudiciul material invocat.
În ceea ce priveste eventualul prejudiciu provocat prin incãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, Guvernul sustine cã modul de calcul al reclamantei este lipsit de fundament stiintific si tehnic. În observatiile sale asupra aplicãrii art. 50 el se referã la o expertizã fãcutã de Banca Nationalã a României si apreciazã cã 31.856.648 lei, aproximativ 3.750
dolari S.U.A., constituie o reparatie adecvatã a prejudiciului suferit de reclamantã. În continuare Guvernul a adus in sprijinul tezei sale un raport de expertizã, efectuat la cererea sa de cãtre Muzeul National de Istorie al României, care apreciazã prejudiciul pretins in functie de valoarea numismaticã.
61. Curtea aminteste cã, dacã nu pot fi inlãturate consecintele unei incãlcãri a conventiei, art. 50 o indrituieste sã acorde, dacã este cazul, pãrtii lezate satisfactia pe care o considerã cea mai potrivitã [Hotãrârea Papamichalopoulos si altii impotriva Greciei din 31 octombrie 1995 (art. 50), seria A, nr. 330-B, p. 59, ¤ 34].
În spetã, restituirea obiectelor in litigiu ar fi pus-o, pe cât posibil, pe reclamantã intr-o situatie echivalentã celei in care s-ar fi gãsit, dacã nu ar fi avut loc incãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (ibidem, p. 60, ¤ 38). Or, Guvernul explicã faptul cã este imposibil sã se procedeze la o astfel de restituire (paragraful 60).
În aceste conditii Curtea, hotãrând in echitate, pe baza informatiilor care i-au fost furnizate, acordã reclamantei 60.000 franci francezi, cu titlu de prejudiciu material, sumã convertibilã in lei la cursul de schimb de la data plãtii.
B. Prejudiciul moral
62. Reclamanta pretinde, intre altele, fãrã sã indice cuantumul, o despãgubire pentru repararea prejudiciului moral cauzat de comportamentul autoritãtilor si al instantelor nationale.
63. Guvernul nu formuleazã observatii in aceastã problemã.
64. Curtea nu exclude faptul cã reclamanta, deposedatã de bunurile sale timp de peste 30 de ani, a suportat din aceastã cauzã anumite suferinte. Doamna Vasilescu a suferit deci un prejudiciu moral pentru care Curtea, pronuntându-se in echitate, dupã cum cere art. 50, ii acordã o despãgubire de 30.000 franci francezi. Aceastã sumã trebuie transformatã in lei la cursul de schimb de la data plãtii.
C. Cheltuieli de judecatã
65. Reclamanta cere, de asemenea, restituirea cheltuielilor de judecatã, a cãror evaluare o lasã la aprecierea Curtii. Guvernul nu se opune acestei cereri.
66. În conformitate cu jurisprudenta sa, Curtea poate dispune restituirea cheltuielilor de judecatã care, in mod real si necesar, au fost suportate pentru a impiedica sau a repara in
dreptul intern o incãlcare a conventiei, cheltuieli al cãror cuantum sã poatã fi stabilit atât de comisie, cât si de Curte; de altfel, cuantumul acestor cheltuieli trebuie sã fie rezonabil (a
se vedea, intre altele, Hotãrârea Demicoli impotriva Maltei din 27 august 1991, seria A, nr. 210, p. 20, ¤ 49).
Hotãrând in echitate, Curtea acordã reclamantei 10.000 franci francezi cu acest titlu, din care se deduce suma de 4.815 franci francezi 6), primitã de la Consiliul Europei cu titlu de
asistentã juridicã. Restul sumei se va transforma in lei, la cursul de schimb de la data plãtii.
D. Dobânzi
67. Curtea considerã potrivit sã se retinã rata dobânzii legale aplicabile in Franta la data adoptãrii prezentei decizii, respectiv 3,36% pe an.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Respinge exceptia preliminarã a Guvernului.
2. Hotãrãste cã a fost incãlcat art. 6 din conventie.
3. Hotãrãste cã a fost incãlcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
4. Hotãrãste cã nu se impune examinarea cererilor intemeiate pe art. 8 si 13 din conventie.
5. Hotãrãste:
a) cã statul pârât trebuie sã achite reclamantei, in termen de 3 luni, urmãtoarele sume, in echivalentul in lei la cursul de schimb de la data plãtii:
ii(i) 60.000 (saizeci mii) franci francezi pentru prejudiciul material;
i(ii) 30.000 (treizeci mii) franci francezi pentru prejudiciul moral;
(iii) 5.185 (cinci mii una sutã optzeci si cinci) franci francezi pentru cheltuieli de judecatã;
b) cã sumele vor fi majorate cu o dobândã de 3,36% pe an, incepând de la data expirãrii acestui termen si pânã la plata efectivã.
Redactatã in limbile francezã si englezã, apoi pronuntatã in sedintã publicã la Palatul Drepturilor Omului, la Strasbourg, la 22 mai 1998.

Rudolf Bernhardt,
presedinte
Herbert Petzold,
grefier

6) Versiunea in limba englezã a hotãrârii mentioneazã cã T.V.A. este inclusã in aceastã sumã.

ANEXÃ

OPINIA COMISIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI
(formulatã in cadrul Raportului Comisiei 1) din 17 aprilie 1997)

[Comisia a avut urmãtoarea alcãtuire:

- domnul S. TRECHSEL, presedinte;

- doamna G.H. THUNE;

- doamna J. LIDDY;

- domnii: E. BUSUTTIL;

GAUKUR J-RUNDSSON;

A.S. G-ZUBƒYƒK;

A. WETTZEL;

J.-C. SOYER;

H. DANELIUS;

F. MARTINEZ;

C.L. ROZAKIS;

L. LOUCAIDES;

J.-C. GEUS;

M.P. PELLONP--;

M.A. NOWICKI;

I. CABRAL BARRETO;

B. CONFORTI;

I. B.K.S;

J. MUCHA;

D. S ÿ VçBY;

G. RESS;

A. PERENIC ÿ ;

C. BÎRSAN;

K. HERNDL;

E. BIELIlaNAS;

E.A. ALKEMA;

M. VIla AMIGë;

- doamna M. HION;

- domn: R. NICOLINI si

H.C. KRƒGER, secretar].

1) Opinia se referã la unele paragrafe anterioare din Raportul Comisiei, al cãrui text integral poate fi obtinut la secretariatul comisiei.
A. Capete de cerere declarate admisibile
41. Comisia a declarat admisibile capetele de cerere ale reclamantei, prin care aceasta a invocat faptul cã i s-a refuzat accesul la instantã si cã i-a fost incãlcat dreptul la respectarea bunurilor proprii si a vietii private.
B. Puncte in discutie
42. Punctele in discutie sunt urmãtoarele:
- Decizia Curtii Supreme de Justitie din 20 octombrie 1994, prin care s-a stabilit cã instantele nu au competenta de a dispune restituirea bunurilor, a privat-o pe reclamantã de dreptul de acces la o instantã care sã statueze asupra drepturilor sale cu caracter civil, drept garantat de art. 6 alin. 1 din conventie.
- anularea Hotãrârii din 22 februarie 1994, care dispunea restituirea bunurilor cãtre reclamantã, a constituit o incãlcare a dreptului sãu la respectarea bunurilor proprii, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la conventie?
- anularea Hotãrârii din 22 februarie 1994, care dispunea restituirea bunurilor cãtre reclamantã, a adus atingere dreptului sãu la respectarea vietii private, in sensul art. 8 din conventie
C. Cu privire la incãlcarea art. 6 alin. 1 din conventie
43. Articolul 6 alineatul 1 din conventie dispune:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea in mod echitabil, in mod public si intr-un termen rezonabil, a cauzei sale de cãtre o instantã independentã si impartialã, instituitã de lege, care va
hotãri fie asupra incãlcãrii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricãrei acuzatii in materie penalã indreptate impotriva sa_ ."
44. Reclamanta considerã cã Decizia Curtii Supreme de Justitie din 20 octombrie 1994, care anuleazã hotãrârile anterioare, a lipsit-o de dreptul de acces la o instantã. A arãtat cã, stabilind cã instantele judiciare nu au competenta de a dispune restituirea bunurilor confiscate in timpul unei proceduri penale, Curtea Supremã de Justitie a incãlcat art. 21 din Constitutie, care garanteazã dreptul nelimitat de acces la o instantã. A mai adãugat faptul cã procedura pe care a initiat-o in fata instantelor interne avea ca obiect o actiune in revendicare, in contradictoriu cu Banca Nationalã a României, actiune intemeiatã pe dispozitiile Codului civil, nefiind nicidecum o contestare a deposedãrii din 1966.
45. Guvernul a sustinut faptul cã executarea unei hotãrâri judecãtoresti poate fi contestatã in dreptul românesc pe calea contestatiei la executare, prevãzutã la art. 400 din Codul de procedurã civilã si la art. 42 din Decretul nr. 221/1960 cu privire la executarea confiscãrii. Conform opiniei exprimate de Guvern, modalitatea in care a avut loc confiscarea bunurilor reclamantei atrãgea competenta instantelor de judecatã.
Reclamanta, care nu contestase confiscarea in momentul in care aceasta a fost executatã, nu poate pretinde dreptul perpetuu de acces la instantã. În sfârsit, Guvernul considerã cã hotãrârea Curtii Supreme de Justitie nu avea drept scop privarea reclamantei de dreptul sãu de acces la instantã, urmãrind pur si simplu limitarea exercitãrii procedurale a acestui drept pentru a proteja niste raporturi juridice deja create.
46. Comisia reaminteste cã in Hotãrârea sa Golder impotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Curtea a declarat cã art. 6 alin. 1 din conventie "consacrã_ "dreptul la instantã", in cadrul cãruia dreptul de acces, adicã dreptul de a sesiza instanta in materie civilã, nu constituie decât un aspect_ "
(Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, Hotãrârea din 21 februarie 1975, seria A, nr. 18, p. 18, paragraful 36).
Dreptul la instantã poate fi invocat de cãtre orice persoanã care are motive serioase sã considere ilegalã o ingerintã in exercitarea unuia dintre drepturile sale cu caracter civil sau de cãtre oricine doreste ca o instantã sã statueze asupra insãsi existentei unui drept cu caracter civil (Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, Hotãrârea Le Compte, Van Leuven si De Meyere impotriva Belgiei din 23 iunie 1981, seria A, nr. 43, p. 22 paragraful 49 in fine). Litigiul sau conflictul trebuie sã fie "real" si "serios" (a se vedea Curtea Europeanã, Hotãrârea Benthem impotriva Tãrilor de Jos din 23 octombrie 1985, seria A, nr. 97, p. 14, paragraful 32).
Dreptul de acces la instantã nu este absolut; el poate fi supus unor limitãri in mod implicit admise, intrucât lncere prin insesi natura sa o reglementare din partea statului, reglementare putând varia in timp si in spatiu in functie de nevoile si de resursele comunitãtii si ale indivizilorla (Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, Hotãrârea Ashingdane impotriva Regatului
Unit al Marii Britanii din 28 mai 1985, seria A, nr. 93, p. 24, paragraful 57). Elaborând o astfel de reglementare, statele contractante se bucurã de o anume marjã de apreciere. Cu
toate acestea, limitãrile aplicate nu pot restrânge accesul deschis individului intr-un mod in care sau pânã intr-atât incât dreptul respectiv sã fie incãlcat in insãsi substanta sa (hotãrârile Golder si Ashingdane, precitate, ibidem).
47. Conform unei jurisprudente constante dreptul de proprietate este un drept cu caracter civil in sensul art. 6 alin. 1 din conventie (Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, Hotãrârea Sporrong si Lýnnroth impotriva Suediei din 23 septembrie 1982, seria A, nr. 52, p. 29, paragraful 79)..
48. Comisia observã cã reclamanta a introdus o actiune in revendicare, urmãrind obtinerea unei hotãrâri care sã ii recunoascã dreptul de proprietate asupra monedelor din aur care se gãsesc in posesia Bãncii Nationale a României. Comisia
conchide cã plângerea reclamantei se referea la un drept cu caracter civil in sensul art. 6 alin. 1 din conventie.
49. Comisia mai apreciazã cã litigiul era lrrealla si liseriosla si subliniazã, in special, argumentele reclamantei conform cãrora procurorul, singurul care avea autoritatea de a dispune o confiscare, a afirmat cã nu a luat niciodatã aceastã mãsurã impotriva reclamantei ori a familiei sale.
50. Trebuie deci stabilit dacã decizia Curtii Supreme de Justitie a lipsit-o pe reclamantã de posibilitatea de a supune litigiul privind posesia monedelor sale din aur discutiei unei liinstantela care sã indeplineascã conditiile prevãzute la art. 6 alin. 1 din conventie. Comisia observã cã reclamanta este proprietara monedelor din aur, ceea ce Guvernul nu contestã, si cã aceasta a incercat sã obtinã restituirea lor mai intâi printr-o cerere adresatã procurorului care si-a declinat competenta de a o examina, pe motivul cã el nu ordonase niciodatã confiscarea. În aceste imprejurãri reclamanta a adresat o cerere instantelor civile care, in procedura ordinarã, i-au dat reclamantei câstig de cauzã. Cu toate acestea, in cadrul unui recurs in anulare Curtea Supremã de Justitie a declarat ulterior cã tribunalele civile nu aveau competenta de a lua cunostintã de cererea reclamantei pe motivul cã numai procurorul detinea autoritatea in materie.
51. Comisia observã cã anularea se referea la ansamblul unei proceduri judiciare care s-a finalizat printr-o decizie ce dobândise autoritatea lucrului judecat. Ea considerã cã o astfel de anulare, care, asa cum o aratã art. 330 din Codul de procedurã civilã, poate interveni oricând in timp, ar putea aduce atingere principiului autoritãtii lucrului judecat si, prin aceasta, dreptului la un proces echitabil, prevãzut de art. 6 din conventie.
52. Cu toate acestea, Comisia nu considerã necesar sã examineze dacã a avut loc o incãlcare a art. 6 din conventie in virtutea nerespectãrii principiului securitãtii juridice, intrucât hotãrârea Curtii Supreme de Justitie se dovedeste incompatibilã in alte privinte cu art. 6 din conventie.
53. Comisia observã cã acest refuz era motivat de grija de a face sã fie respectate normele de procedurã in vigoare, consideratie care ar putea trece drept legitimã in sine.
54. Cu toate acestea, in spetã, aplicarea normelor de procedurã, asa cum au fost ele interpretate de Curtea Supremã de Justitie, a condus la constatarea cã nici o instantã judiciarã nu are competenta de a se pronunta asupra unei cereri precum cea a reclamantei. Or, aceastã cerere era o revendicare de drepturi civile pentru care trebuia deschisã o cale judiciarã.
55. În aceste imprejurãri Comisia apreciazã cã, procedând in acest mod, Curtea Supremã de Justitie a incãlcat prin hotãrârea sa insãsi substanta dreptului de acces la instantã in sensul art. 6 din conventie.
56. Rezultã cã reclamanta a fost lipsitã de cãtre Curtea Supremã de Justitie de o procedurã care sã corespundã cerintelor art. 6 alin. 1 din conventie, pentru recunoasterea drepturilor sale cu caracter civil.
Concluzie:
57. Comisia conchide in unanimitate cã in spetã a avut loc o incãlcare a art. 6 alin. 1 din conventie.
D. Cu privire la incãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1la conventie
58. Reclamanta considerã cã a existat o incãlcare a art. 1
din Protocolul nr. 1 la conventie, care dispune:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã si in conditiile prevãzute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii sau a amenzilor."
59. Reclamanta sustine cã Banca Nationalã a României detine piesele din aur fãrã nici un titlu valabil. Cu privire la aceasta a subliniat faptul cã hotãrârile pronuntate in cadrul actiunii in revendicare, printre care si Hotãrârea definitivã din 22 februarie 1994, au obligat Banca Nationalã a României sã ii inapoieze acele monede. Totusi, prin recursul in anulare Curtea Supremã de Justitie a anulat hotãrârile respective, aducând astfel atingere dreptului sãu de proprietate.
60. Guvernul nu neagã existenta unui drept de proprietate al reclamantei, ci afirmã cã aceasta nu a ales procedura adecvatã pentru a obtine restituirea bunurilor. El aratã cã sotul reclamantei a fãcut in 1966 obiectul urmãririi penale pentru detinere ilegalã de obiecte din aur, ceea ce presupune o faptã comisivã, in ciuda solutiei pronuntate ulterior. Guvernul subliniazã cã sotul reclamantei avea posibilitatea, pe de o parte, sã conteste hotãrârea de incetare a urmãririi, ceea ce el nu a fãcut, exprimându-si astfel acordul in privinta solutiei adoptate, iar pe de altã parte, sã conteste mãsura de confiscare specialã ordonatã de procuror pe calea contestãrii executãrii, nici aceastã posibilitate nefiind folositã. Guvernul conchide cã reclamanta, care a rãmas inactivã timp de 26 de ani, nu putea sã se prevaleze de dreptul sãu de acces la instantã pentru a obtine recunoasterea ilegalitãtii confiscãrii si restituirea bunurilor.
61. Comisia aratã cã este de necontestat faptul cã piesele sunt proprietatea reclamantei.
62. Totusi, Hotãrârea definitivã a Curtii de Apel Ploiesti din 22 februarie 1994, care dispune restituirea bunurilor, confirmând in acest mod dreptul de proprietate al reclamantei, a fost anulatã prin Hotãrârea Curtii Supreme de Justitie din 20 octombrie 1994.
63. Reclamanta a fost in acest fel lipsitã de orice protectie proceduralã a dreptului sãu de proprietate. Prin aceasta ea a fost pusã in imposibilitate de a-si recupera bunurile. Conform opiniei Comisiei, atingerea adusã dreptului de proprietate al reclamantei semnificã o lelipsirela de proprietate in sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.
64. Pentru a fi conformã art. 1 din Protocolul nr. 1 lipsirea de proprietate nu poate interveni decât lepentru o cauzã de utilitate publicãla si liin conditiile prevãzute de legela. În plus, trebuie mentinut un just echilibru intre mijloacele folosite si scopul urmãrit (Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, Hotãrârea Sporrong si Lýnnroth, precitatã, p. 26, paragraful 69, Hotãrârea Lithgow si altii impotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 50, paragraful 120).
Echilibrul necesar lipseste, dacã persoana vizatã a suportat o povarã individualã care este excesivã (a se vedea hotãrârile precitate Sporrong si Lýnnroth, p. 28, paragraful 73, si Lithgow si altii, p. 50, paragraful 120).
65. Comisia reaminteste cã lipsirea de proprietate fãrã plata unei indemnizatii rezonabile si proportionale cu valoarea sa ar constitui in mod normal o incãlcare excesivã; lipsa totalã a unei indemnizatii nu poate fi justificatã din punct de vedere al art. 1 decât in imprejurãri exceptionale (a se vedea, intre altele, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, Hotãrârea Sfintele mãnãstiri impotriva Greciei din 9 decembrie 1994, seria A, nr. 301-A, p. 35, paragraful 71).
66. Comisia observã cã in spetã hotãrârea Curtii Supreme de Justitie era motivatã prin respectarea unor norme de procedurã, mai precis a art. 275 din Codul de procedurã penalã, care ii permitea reclamantei doar posibilitatea de a sesiza procurorul. Or, aceastã hotãrâre a intervenit dupã ce procurorul a refuzat sã isi recunoascã competenta in examinarea cererii reclamantei.
67. Comisia considerã cã nu a fost invocatã nici o justificare a situatiei create de hotãrârea Curtii Supreme de Justitie.
Ea aratã in special cã nici autoritãtile nationale si nici Guvernul nu au invocat nici cea mai micã justificare materialã a acestei lipsiri de proprietate. În plus, Comisia observã cã reclamantei nu i s-a acordat nici o despãgubire bãneascã pentru lipsirea de proprietate a cãrei victimã a fost.
68. În aceste imprejurãri Comisia apreciazã cã echilibrul care trebuie sã existe intre cerintele de interes general si imperativele drepturilor fundamentale ale reclamantei a fost rupt in detrimentul acesteia si cã lipsirea de proprietate suferitã de reclamantã a incãlcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
E. Concluzie
69. Comisia concluzioneazã, cu o majoritate de 28 de voturi contra un vot, cã a avut loc in spetã o incãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la conventie.
F. Cu privire la incãlcarea art. 8 din conventie
70. În plângerea sa reclamanta a sustinut cã prin anularea Hotãrârii din 22 februarie 1994 s-a produs si o incãlcare a art. 8 din conventie si, prin urmare, a dreptului la viata privatã.
71. Având in vedere concluzia la care a ajuns cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1 la conventie, Comisia nu considerã necesar sã mai examineze cauza si din punct de vedere al art. 8 din conventie.
Concluzie:
72. Comisia concluzioneazã, cu o majoritate de 28 de voturi contra un vot, cã nu este nevoie sã se examineze dacã in spetã a avut loc o incãlcare a art. 8 din conventie.
G. Recapitulare
73. Comisia concluzioneazã, in unanimitate, cã a existat in spetã o incãlcare a art. 6 alin. 1 din conventie (paragraful 57).
74. Comisia concluzioneazã, cu o majoritate de 28 de voturi contra un vot, cã a existat in spetã o incãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la conventie (paragraful 69).
75. Comisia concluzioneazã, cu o majoritate de 28 de voturi contra un vot, cã nu este nevoie sã se examineze dacã in spetã a avut loc o incãlcare a art. 8 din conventie
(paragraful 72).

S. Trechsel,
presedintele Comisiei
H. C. Kruger,
secretarul Comisiei

OPINIA PARTIAL SEPARATA A DOMNULUI MARTINEZ

Am votat impreunã cu majoritatea pentru incãlcarea art. 6 alin. 1 din conventie. Cu toate acestea, nu impãrtãsesc opinia colegilor mei atunci când acestia concluzioneazã cã a existat si o incãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la conventie.
Pentru majoritate, Hotãrârea din 22 octombrie 1994 a Curtii Supreme de Justitie (din România) inseamnã o lipsire a reclamantei de bunurile sale. Eu, personal, nu impãrtãsesc acest punct de vedere.
Este o hotãrâre care se pronuntã pur si simplu cu privire la competenta instantelor de judecatã, fãrã ca prin aceasta sã se ia in discutie vreun drept material al reclamantei.
Reclamanta, care se pretinde proprietarã, s-a adresat instantelor judecãtoresti pentru a intra in "posesie", iar cea mai inaltã instantã judecãtoreascã, Curtea Supremã de Justitie, sesizatã in mod legal, s-a mãrginit sã afirme cã instantele judecãtoresti nu erau competente ratione materiae sã se pronunte, competenta in spetã apartinând procurorului.
Aceasta contravine art. 6 alin. 1 din conventie. Reclamanta avea dreptul ca o "instantã" sã decidã asupra drepturilor sale cu caracter civil, iar procurorul nu este "instanta" la care se referã conventia. Or, Curtea Supremã de Justitie, pronuntându-se asa cum a fãcut-o, nu a afectat in nici un fel dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale. Din punctul meu de vedere art. 1 din Protocolul nr. 1 la conventie nu ridicã nici o problemã deosebitã.

← Sebastian Taub contra Romaniei		Petra contra Romaniei →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Pantea contra României Davidescu contra României Tovaru contra României Sebastian Taub contra Romaniei Petra contra Romaniei Pircalab contra Romaniei - Libertatea exprimare Respectarea vietii private si familiale Dreptul la o cale efectiva de atac Brumarescu contra Romaniei - Proces inechitabil Acces la justitie Dalban c Romaniei