Sebastian Taub contra Romaniei
| Comentarii |
|
HOTĂRÂREA din 12 octombrie 2006
în cauza Sebastian Taub împotriva României
(Cererea nr. 58.612/00)
În cauza Sebastian Taub împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Sectia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din domnii J. Hedigan, presedinte, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, doamna A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, doamna I. Ziemele, judecători, si V. Berger, grefier de sectie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 21 septembrie 2006, pronuntă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 58.612/00) îndreptată împotriva României, prin care domnul Nicolae Lucien Sebastian Taub(reclamantul)a sesizat Curtea la data de 28 februarie 2000 în temeiul art. 34 din Conventia pentru apărarea drepturilor omului si a libertătilor fundamentale(Conventia).
2. Guvernul român(Guvernul)a fost reprezentat prin agentul său, doamna Roxana Rizoiu, apoi de către doamna Beatrice Ramascanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a pretins în special că vânzarea unui apartament din imobilul său unor terti, validată prin hotărâri definitive ale instantelor, care nu a fost urmată de nicio despăgubire, a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
4. La data de 31 august 2004, presedintele Sectiei a II-a a hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Conventie, acesta a hotărât să se analizeze în acelasi timp admisibilitatea si temeinicia cauzei.
5. Atât reclamantul, cât si Guvernul au depus observatii scrise pe fondul cauzei (art. 59 § 1 din Regulament).
6. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compunerea sectiilor sale (art. 25 § 1 din Regulament). Cererea de fată a fost atribuită Sectiei a III-a astfel remaniată (art. 52 § 1). În cadrul acesteia, camera însărcinată să analizeze cauza (art. 27 § 1 din Conventie) a fost constituită conform art. 26 § 1 din Regulament.
ÎN FAPT
I. Circumstantele cauzei
7. Reclamantul s-a născut în anul 1914 si locuieste în Bucuresti.
8. Mama reclamantului a construit în perioada interbelică un imobil compus din mai multe apartamente, situat în Bucuresti, str. Romniceanu nr. 36. În anii 1945 si 1948 ea a vândut unor terti două dintre aceste apartamente. în anul 1945 ea a donat reclamantului două apartamente.
9. În anul 1950, în temeiul Decretului de nationalizare nr. 92/1950, statul a intrat în posesia imobilului. în listele anexate la Decretul nr. 92/1950, reclamantul figura ca proprietar al întregului imobil, cu exceptia celor două apartamente vândute unor terti.
10. La decesul mamei sale, în anul 1983, reclamantul a fost declarat mostenitorul său.
1.Actiunea în revendicare
11. La data de 28 august 1996, reclamantul, arătând că în temeiul Decretului nr. 92/1950 imobilele ce apartineau anumitor categorii sociale erau exceptate de la nationalizare si că el făcea parte din aceste categorii, a introdus în fata Judecătoriei Sectorului 5 Bucuresti o actiune în revendicare a imobilului, cu exceptia apartamentelor vândute în anii 1945 si 1948, îndreptată împotriva Consiliului Local al Municipiului Bucuresti si împotriva întreprinderii C, administrator al bunurilor imobiliare ale statului.
12. La data de 30 septembrie 1996, în temeiul Legii nr. 112/1995, întreprinderea C. i-a vândut chiriasei A.S.L. apartamentul nr. 3, compus din 4 camere, pe care îl ocupa în imobilul în discutie.
13. La data de 8 mai 1997, A.S.L. a formulat, în cadrul actiunii în revendicare, o cerere de interventie principală, în calitate de proprietar al apartamentului nr. 3. Pretinzând că ar fi încheiat contractul cu bună-credintă, ea a solicitat respingerea actiunii în ceea ce priveste acest apartament.
14. Luând în considerare această interventie, reclamantul sustine că a depus la dosar, la data de 26 iunie 1997, un înscris prin care s-a opus cererii de interventie si a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare.
15. Prin sentinta din data de 2 septembrie 1999, instanta a respins actiunea pe motivul că, la momentul nationalizării, reclamantul era proprietarul mai multor apartamente si că, prin urmare, prevederile Decretului nr. 92/1950 referitoare la nationalizarea apartamentelor „exploatatorilor spatiilor locative” îi erau aplicabile.
16. De asemenea, instanta a statuat că actiunea în revendicare referitoare la apartamentul nr. 3 era inadmisibilă din cauza lipsei calitătii procesuale active a reclamantului în litigiul cu consiliul local, deoarece acesta nu mai era proprietarul apartamentului în litigiu.
Instanta nu a răspuns la cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare, pe care reclamantul pretinde că ar fi formulat-o la data de 26 iunie 1997. Totusi, ea a apreciat că A.S.L. era un cumpărător de bună-credintă.
17. Reclamantul a introdus apel împotriva acestei sentinte, solicitând restituirea imobilului si anularea contractului de vânzare-cumpărare.
18. Prin Hotărârea din 21 septembrie 1998, Tribunalul Municipiului Bucuresti a admis partial actiunea sa în revendicare.
Acesta a constatat nulitatea nationalizării imobiliului pe motiv că reclamantul făcea parte dintr-o categorie socială exceptată de la nationalizare.
El a dispus ca părtile pârâte să-i restituie reclamantului imobilul, cu exceptia celor două apartamente vândute în anii 1945 si 1948 si a apartamentului nr. 3. Pentru a respinge cererea de restituire a acestuia din urmă, tribunalul a statuat, după exemplul judecătoriei, că reclamantul nu avea calitate procesuală activă în litigiul cu consiliul local.
19. Tribunalul nu s-a pronuntat asupra cererii de anulare a contractului de vânzare-cumpărare, apreciind că este tardivă, deoarece reclamantul a formulat-o în motivarea apelului său si nu în cursul procedurii de primă instantă.
20. În urma recursului reclamantului, prin Hotărârea din 26 mai 1999, Curtea de Apel Bucuresti a confirmat hotărârea tribunalului.
21. Reclamantul a introdus o contestatie în anulare ce a fost respinsă printr-o hotărâre a Curtii de Apel Bucuresti pronuntată la data de 2 septembrie 1999.
2.Actiunea în constatarea nulitătii contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului nr. 3
22. La data de 9 februarie 2001, printr-o actiune introdusă împotriva A.S.L., Primăriei Bucuresti si întreprinderii C, reclamantul i-a solicitat Judecătoriei Sectorului 5 Bucuresti să constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului nr. 3, pe motivul că părtile contractante au fost de rea-credintă, deoarece au încheiat contractul în timp ce actiunea în revendicare era în curs de desfăsurare. De asemenea, el a solicitat evacuarea A.S.L.
23. Prin sentinta din 19 iunie 2001, instanta a admis argumentele reclamantului si i-a admis partial actiunea. Ea a anulat contractul de vânzare-cumpărare, apreciind că A.S.L. fusese de rea-credintă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
24. La apelul si recursul introduse de reclamant si de părtile pârâte, prin două hotărâri din 15 ianuarie 2002 si din 20 mai 2003, Tribunalul Municipiului Bucuresti si Curtea de Apel Bucuresti au confirmat această sentintă, apreciind că A.S.L. fusese de rea-credintă în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
25. A.S.L. a introdus în fata aceleiasi curti de apel o contestatie în anulare împotriva celor două hotărâri mentionate mai sus, arătând că contractul fusese încheiat de bună-credintă.
26. Prin Hotărârea din 9 februarie 2004, Curtea de Apel Bucuresti a admis contestatia, a casat sentinta judecătoriei si a confirmat contractul de vânzare-cumpărare. Ea a statuat că A.S.L. fusese de bună-credintă, deoarece, înainte de cumpărarea apartamentului, cumpărătorul făcuse demersurile necesare pentru a afla situatia juridică a imobilului si nu fusese informat despre existenta actiunii în revendicare.
II. Dreptul si practica internă pertinente
27. Prevederile legale si jurisprudenta internă pertinente sunt descrise în hotărârileBrumărescu împotriva României([GC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44),Străin si altii împotriva Românieinr. 57.001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005),Păduraru împotriva Românieinr. 63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) siPorteanu împotriva Românieinr. 4.596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006).
ÎN DREPT:
https://legeaz.net
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie
28. Reclamantul pretinde că vânzarea apartamentului nr. 3 locatarei A.S.L., validată prin Hotărârea Curtii de Apel Bucuresti din 9 februarie 2004, a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică si în conditiile prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii sau a amenzilor.”
A. Asupra admisibilitătii
29. Guvernul ridică o exceptie de inadmisibilitate pentru nerespectarea termenului de 6 luni pentru introducerea cererii. El apreciază că termenul de 6 luni a început să curgă de la data la care reclamantul a luat cunostintă de Hotărârea din 26 mai 1999 a Curtii de Apel Bucuresti si nu de la data Hotărârii aceleiasi curti de apel din 2 septembrie 1999, pe motivul că contestatia în anulare, cale extraordinară de atac, nu constituie un recurs ce trebuie epuizat.
30. Curtea consideră că exceptia de tardivitate a cererii ridică întrebări referitoare la definirea ingerintei în dreptul de proprietate al reclamantului. Aceste întrebări sunt strâns legate de fondul cauzei. De asemenea, Curtea apreciază că ele trebuie analizate din perspectiva articolului invocat de către reclamant (vezi, în special,Airey împotriva Irlandei,Hotărârea din 9 octombrie 1979, seria A nr. 32,Gnahoré împotriva Frantei,nr. 40.031/98, § 26, CEDO 2000-IX, siIssaïeva împotriva Rusiei,nr. 57.950/00, § 161, 24 februarie 2005). Asadar, ea reuneste această exceptie cu fondul.
31. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Conventie. Mai mult, ea observă că nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate si, prin urmare, îl declară admisibil.
B. Asupra fondului
32. Guvernul consideră că reclamantul nu dispunea de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece dreptul său de proprietate nu a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă înainte de vânzarea bunului unor terti. El invocă în această privintă cauzeleMolhous împotriva Republicii Cehe(dec), nr. 33.071/96, CEDO 2000-XII siConstandache împotriva României(dec.), nr. 46.312/99, 11 iunie 2002. El arată că imobilul în discutie fusese nationalizat conform Decretului nr. 92/1950, astfel încât el nu se afla în patrimoniul reclamantului la momentul introducerii actiunii sale în revendicare imobiliară în fata Judecătoriei Sectorului 5 Bucuresti, la data de 28 august 1996. Mai mult, actiunea în revendicare a reclamantului a fost respinsă, iar acestuia nu i s-a recunoscut niciodată vreun drept de proprietate asupra apartamentului nr. 3. Constatarea nulitătii nationalizării nu genera o sperantă legitimă, ci o simplă sperantă de a obtine restituirea bunului. Prin urmare, reclamantul avea cel mult o „sperantă” si nu un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
33. În subsidiar, Guvernul consideră că actiunea în constatarea nulitătii contractului de vânzare-cumpărare nu are nicio incidentă asupra dreptului de proprietate al reclamantului, deoarece nici titlul său de proprietate, nici sansele sale de a intra în posesia bunului nu au fost afectate. Constatarea bunei-credinte a cumpărătorului nu echivala nici cu o negare a titlului de proprietate al reclamantului, nici cu o confirmare a titlului achizitorului. Astfel, procedura litigioasă nu a adus atingere dreptului de proprietate al reclamantului. El ar fi avut mai multe sanse de a i se restitui bunul dacă ar fi formulat o nouă actiune în revendicare. Chiar dacă hotărârea litigioasă constituie o ingerintă în dreptul de proprietate al reclamantului, aceasta era prevăzută de lege, urmărea un scop legitim si era proportională.
34. În fine, Guvernul apreciază că reclamantul ar fi putut obtine o despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001, dar el nu a urmat procedura prescrisă de legea respectivă.
35. Reclamantul contestă acest argument. El consideră că bunul său a devenit în mod ilegal proprietatea statului si că tertul achizitor nu era de bună-credintă în momentul încheierii contractului respectiv. în fine, contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu A.S.L. ar fi trebuit anulat de instantele interne.
1.Asupra existentei unui bun
36. Curtea observă că părtile au păreri divergente asupra chestiunii de a sti dacă reclamantul era sau nu titularul unui bun susceptibil de a fi protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, Curtea este chemată să stabilească dacă situatia juridică în care s-a aflat persoana în cauză tine sau nu de domeniul de aplicare a art. 1.
37. Ea observă că reclamantul a introdus o actiune în revendicare imobiliară pentru constatarea ilegalitătii nationalizării bunului său si pentru a i se restitui. în Hotărârea sa definitivă din 26 mai 1999, Curtea de Apel Bucuresti a stabilit că bunul în discutie fusese nationalizat prin încălcarea Decretului de nationalizare nr. 92/1950, a declarat că reclamantul a rămas proprietarul legitim al bunului si a dispus restituirea bunului. Desigur, Curtea de Apel Bucuresti a refuzat să dispună restituirea apartamentului nr. 3. Cu toate acestea, dreptul de proprietate astfel recunoscut - cu efect retroactiv - asupra bunului, inclusiv asupra apartamentului nr. 3, nu era revocabil; de altfel, el nu a fost infirmat sau contestat până în prezent. Prin urmare, Curtea apreciază că reclamantul avea un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1(Străin si altii împotriva României,citată mai sus, §§ 37 si 38).
2.Asupra existentei si justificării unei ingerinte
38. Curtea reaminteste că, în cauzaStrăincitată mai sus (§§ 39 si 59), ea â considerat că vânzarea de către stat a unui bun ce apartine altcuiva unor terti de bună-credintă, chiar si atunci când este anterioară confirmării definitive în justitie a dreptului de proprietate al altcuiva, combinată cu lipsa totală de despăgubire, constituie o privare contrară art. 1 din Protocolul nr. 1. în spetă, Curtea constată că ingerinta în dreptul la respectarea bunurilor reclamantului provine din combinatia dintre vânzarea apartamentului nr. 3 si validarea acestei vânzări prin Hotărârea din 9 februarie 2004 a Curtii de Apel Bucuresti. Prin urmare, termenul de 6 luni nu a început să curgă decât de la data la care reclamantului i s-a adus la cunostintă hotărârea definitivă si irevocabilă prin care actiunea sa în constatarea nulitătii a fost respinsă. Asadar, exceptia de tardivitate ridicată de Guvern trebuie respinsă.
39. Mai mult, în cauzaPădurarucitată mai sus (§ 112), Curtea a constatat că statul nu îsi respectase obligatia sa pozitivă de a reactiona în timp util si cu coerentă fată de chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor trecute în proprietatea sa în temeiul unor decrete de nationalizare. De asemenea, ea a considerat că incertitudinea generală astfel creată se repercutase asupra reclamantului, care s-a găsit în imposibilitate de a-si recăpăta întregul său bun, în conditiile în care el dispunea de o hotărâre definitivă ce dispunea ca statul să i-l restituie.
40. În spetă, Curtea nu distinge niciun motiv de a se abate de la jurisprudenta citată mai sus, deoarece situatia de fapt este aproximativ aceeasi. După exemplul cauzeiPădurarucitate mai sus, în cauza de fată terte persoane au devenit proprietari înainte ca dreptul de proprietate al reclamantului asupra acestui bun să facă obiectul unei confirmări definitive. La fel ca si în cauzaStrăincitată mai sus, reclamantul în spetă a fost recunoscut ca fiind proprietar legitim, instantele considerând incontestabil titlul său de proprietate, tinând seama de caracterul abuziv al nationalizării.
41. Curtea observă că vânzarea bunului reclamantului, în temeiul Legii nr. 112/1995, îl împiedică să se bucure de dreptul său de proprietate si că nu i-a fost acordată nicio despăgubire pentru această privare.
42. Curtea observă că la data de 22 iulie 2005 Legea nr. 247/2005 a fost adoptată, modificând Legea nr. 10/2001. Această nouă lege acordă dreptul la despăgubire, la valoarea comercială a bunului ce nu poate fi restituit persoanelor care se află în aceeasi situatie ca reclamantul. Curtea observă că legea mai sus mentionată propune, în cazul persoanelor care nu au posibilitatea de a obtine restituirea bunului lor în natură, acordarea unei despăgubiri ce constă într-o participare, ca actionari, la un organism de plasare a valorilor mobiliare „Proprietatea”, organizat sub forma unei societăti pe actiuni. în principiu, persoanele care au dreptul de a primi o despăgubire pe această cale vor primi titluri de valoare ce vor fi transformate în actiuni, odată ce societatea va fi cotată la bursă.
43. Curtea observă că, la data de 29 decembrie 2005, societatea pe actiuni „Proprietatea” a fost înregistrată la Registrul Comertului din Bucuresti. Pentru ca actiunile emise de această societate pe actiuni să poată face obiectul unei tranzactii pe piata financiară, trebuie urmată procedura de agreare de către Comisia Natională a Valorilor Mobiliare (CNVM). Conform calendarului previzional al societătii pe actiuni „Proprietatea”, operatiunea de conversie a titlurilor în actiuni trebuia să aibă loc în luna martie 2006, iar intrarea efectivă în bursă în luna decembrie 2006.
44. Chiar dacă reclamantul nu a respectat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, Curtea observă că societatea pe actiuni „Proprietatea” nu functionează în prezent într-un mod susceptibil de a ajunge la acordarea efectivă a unei despăgubiri.
Prin urmare, Curtea consideră că privarea reclamantului de dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 3, situat în Bucuresti, str. Romniceanu nr. 36, combinată cu lipsa totală de despăgubire, l-au făcut să suporte o sarcină disproportionatăsiexcesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului săli, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
45. În spetă, admiterea contestatiei în anulare, cale extraordinară de atac, constituie un argument suplimentar în sensul încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1.
46. Curtea reaminteste că, în ciuda tăcerii art. 1 din Protocolul nr. 1 în materie de cerinte procedurale, procedurile aplicabile în spetă trebuie să ofere persoanei în cauză ocazia adecvată de a-si expune cauza în fata autoritătilor competente pentru a contesta în mod efectiv măsurile ce aduc atingere drepturilor garantate de această dispozitie(Jokela împotriva Finlandei,nr. 28.856/95, § 45, CEDO 2002-IV). în ceea ce priveste introducerea căilor de recurs extraordinare, Curtea a considerat că instantele superioare nu trebuie să-si folosească puterea de supervizare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept si erorile judiciare si nu pentru a proceda la o nouă analiză. Supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere diferite asupra subiectului nu reprezintă un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când o cer motive substantiale si imperioase(Riabykh împotriva Rusiei,nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).
47. Or, în spetă, contestatia în anulare introdusă de A.S.L. a fost admisă de Curtea de Apel Bucuresti (paragraful 22 de mai sus) care a apreciat, spre deosebire de instantele anterioare, că A.S.L. fusese de bună-credintă în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Asadar, Curtea de Apel Bucuresti a anulat o hotărâre definitivă si irevocabilă, trecută în puterea lucrului judecat, pentru unicul motiv că avea un punct de vedere diferit asupra aprecierii faptelor de cel al instantelor precedente, fără niciun element de dovadă suplimentară care să poată justifica această diferentă de apreciere.
48. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
II. Asupra aplicării art. 41 din Conventie
49. Conform art. 41 din Conventie,
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si dacă dreptul intern al înaltei părti contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecintelor acestei încălcări, Curtea acordă părtii lezate, dacă este cazul, o reparatie echitabilă”.
A. Prejudiciu
50. Reclamantul solicită restituirea apartamentului vândut către A.S.L. si subliniază faptul că nu acceptă daune-interese pentru această privare de proprietate. El refuză orice formă de evaluare a bunului. De asemenea, el solicită 100.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru „traumatismele psihice”.
51. Guvernul se opune restituirii apartamentului nr. 3 pe motiv că reclamantul nu are niciun drept de proprietate asupra acestuia. El nu oferă nicio estimare în ceea ce priveste valoarea comercială a apartamentului. Guvernul consideră că eventualul prejudiciu moral al reclamantului ar fi suficient compensat prin constatarea încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie.
52. Curtea reaminteste că o hotărâre ce constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligatia juridică, în ceea ce priveste Conventia, de a pune capăt încălcării si de a-i corecta consecintele. Dacă dreptul intern nu permite decât corectarea partială a consecintelor acestei încălcări, art. 41 din Conventie conferă Curtii puterea de a acorda o reparatie părtii lezate de actul sau omisiunea fată de care a fost constatată o încălcare a Conventiei.
53. Printre elementele luate în considerare de către Curte, atunci când statuează în materie, se numără prejudiciul material, adică pierderile efective suportate ca o consecintă directă a pretinsei încălcări, si prejudiciul moral, adică reparatia de către stat pentru îngrijorarea, neplăcerile si incertitudinile cauzate de această încălcare, precum si alte prejudicii nemateriale (cum ar fi, printre altele,Ernestina Zullo împotriva Italiei,nr. 64.897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).
54. Mai mult, acolo unde diferitele elemente ce constituie prejudiciul nu pot fi calculate exact sau atunci când distinctia dintre prejudiciul material si prejudiciul moral se dovedeste a fi dificilă, Curtea le poate analiza global[Comingersoll împotriva Portugaliei(GC), nr. 35.382/97, § 29, CEDO 2000-IV].
55. În circumstantele spetei, Curtea apreciază că restituirea apartamentului nr. 3 situat în Bucuresti, str. Romniceanu nr. 36, vândut către A.S.L., l-ar pune pe reclamant, pe cât posibil, într-o situatie echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerintele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. Dacă statul pârât nu procedează la această restituire în cel mult 3 luni de la data la care prezenta hotărâre va rămâne definitivă, Curtea, constientă de refuzul reclamantului de a accepta plata unei despăgubiri, dispune ca statul pârât să-i plătească persoanei în cauză, cu titlu de daune materiale, o sumă corespunzând valorii actuale a apartamentului.
56. În spetă, fiind necesară stabilirea cuantumului acestei sume, Curtea observă că reclamantul refuză orice formă de evaluare a valorii comerciale a bunului. Guvernul nu a formulat observatii în această privintă.
57. Tinând cont de informatiile de care dispune despre piata imobiliară locală, Curtea apreciază valoarea comercială actuală a bunului la 125.000 euro.
58. Pe deasupra, Curtea consideră că evenimentele în discutie au adus prejudicii grave dreptului reclamantului de a i se respecta bunul, pentru care suma de 5.000 euro reprezintă o reparatie echitabilă pentru prejudiciul moral suportat.
B. Cheltuieli de judecată
59. Reclamantul solicită 100.000 euro cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat, cheltuieli si taxe judiciare, telefon, fotocopii, notar etc).
60. Guvernul afirmă că pretentiile reclamantului sunt excesive.
61. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea si caracterul rezonabil. Cheltuielile nu sunt justificate decât partial, reclamantul nespecificând detaliat toate sumele angajate pentru onorariile de avocat achitate, taxele judiciare, curier, telefon, fotocopii făcute la toate documentele. Asadar, Curtea va stabili în echitate o sumă cu acest titlu.
62. Tinând cont de elementele aflate în posesia sa si de criteriile mentionate mai sus, Curtea apreciază ca rezonabilă suma de 500 euro, cu toate cheltuielile incluse, si i-o acordă reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
63. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilitătii de pret marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA
HOTĂRĂSTE ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăste că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. hotărăste:
a) ca statul pârât să-i restituie reclamantului apartamentul nr. 3 situat în Bucuresti, str. Romniceanu nr. 36, în cel mult 3 luni de la data la care hotărârea va rămâne definitivă conform art. 44 § 2 din Conventie;
b) ca, în lipsa acestei restituiri, statul pârât să-i plătească reclamantului, în acelasi termen de 3 luni, 125.000 euro (unasutădouăzecisicincimii euro) cu titlu de daune materiale, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
4. hotărăste ca statul pârât să-i plătească reclamantului, în acelasi termen de 3 luni, 5.000 euro (cincimii euro) cu titlu de daune morale;
5. hotărăste ca statul pârât să-i plătească reclamantului, în acelasi termen de 3 luni, 500 euro (cincisute euro) drept cheltuieli de judecată;
6. hotărăste ca sumele în discutie să fie convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plătii;
7. hotărăste ca, începând de la expirarea termenului mentionat mai sus si până la efectuarea plătii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilitătii de pret marginal a Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;
8. respinge cererea de satisfactie echitabilă pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 12 octombrie 2006 în conformitate cu art. 77 §§ 2 si 3 din Regulament.
John Hedigan, presedinte | Vicent Berger, grefier |
| ← Tovaru contra României | Vasilescu contra Romaniei → |
|---|
