Pircalab contra Romaniei - Libertatea exprimare Respectarea vietii private si familiale Dreptul la o cale efectiva de atac
| Comentarii |
|
HOTÃRÂREA
din 28 septembrie 2004
în cauza Sabou si Pîrcãlab împotriva României
(Cererea nr. 46.572/99)
În cauza Sabou si Pîrcãlab împotriva României, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Sectia a II-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, presedinte, A. B. Baka, L. Loucaides, C. Bîrsan, K. Jungwiert, M. Ugrekhelidze, doamna A. Mularoni, judecãtori, si doamna S. Dollé, grefier de sectie, dupã ce a deliberat în Camera de Consiliu la 7 septembrie 2004, pronuntã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURÃ
1.La originea cauzei se aflã Cererea nr. 46.572/99, îndreptatã împotriva României, prin care doi cetãteni ai acestui stat, domnii Dan Corneliu Sabou si Cãlin Dan Pîrcãlab(reclamantii), au sesizat Comisia Europeanã a Drepturilor Omului(Comisia)la data de 25 septembrie 1998, în temeiul fostului art. 25 din Conventia pentru apãrarea drepturilor omului si a libertãtilor fundamentale(Conventia).
2.Reclamantii sunt reprezentati de doamna Monica Macovei, avocatã în Baroul Bucuresti. Guvernul român(Guvernul)este reprezentat de agentul sãu, doamna Roxana Rizoiu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3.Reclamantii sustin cã a avut loc o încãlcare a dreptului lor la libertatea de exprimare, garantatã de art. 10 din Conventie, datoratã condamnãrii lor dupã publicarea unei serii de articole într-un ziar local. Primul reclamant sustine cã interzicerea drepturilor sale pãrintesti a adus atingere dreptului la respectarea vietii de familie, garantatã de art. 8 din Conventie. El sustine, de asemenea, cã nu a dispus de un recurs efectiv, astfel cum este prevãzut de art. 13 din Conventie, în ceea ce priveste pretinsa încãlcare a dreptului sãu la respectarea vietii familiale.
4.Cererea a fost transmisã Curtii la 1 noiembrie 1998, data intrãrii în vigoare a Protocolului nr. 11 la Conventie (conform art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11 la Conventie).
5.Cererea a fost repartizatã celei de-a doua sectii a Curtii (art. 52 alin. 1 din Regulamentul Curtii, denumit în continuareRegulament).În cadrul acesteia, Camera învestitã cu judecarea cererii (art. 27 alin. 1 din Conventie) a fost constituitã conform art. 26 alin. 1 din Regulament.
6.Prin decizia din 2 septembrie 2003, Camera a declarat cererea partial admisibilã.
7.Atât reclamantii, cât si Guvernul au depus observatii scrise cu privire la fondul cauzei (conform art. 59 alin. 1 din Regulament).
ÎN FAPT
I.Circumstantele cauzei
8.Reclamantii sunt nãscuti în 1971 si 1968 si au domiciliul în Baia Mare. Ei sunt jurnalisti la ziarul local “Ziua de Nord-Vest“.
A.Articolele incriminate
9.La 2 aprilie 1997, acestia au publicat un articol intitulat “Mama presedintei Judecãtoriei din Baia Mare, L.M., a scos abuziv 12 tãrani de pe pãmânturile lor“. O parte din acest articol este reprodusã mai jos:
“Reprezentantul unui grup de 12 tãrani din satul Mânãu, judetul Maramures, s-a prezentat la sub-redactia ziarului nostru punându-ne la dispozitie un set de documente, care dovedesc dreptul lor de proprietate pe locul numit Vapa. În baza Decretului nr. 444/1953_ , acestia au primit în proprietate câteva parcele de teren. Începând din 1992, Primãria Ulmeni le-a eliberat celor 12 adeverinte de proprietate pe aceste parcele. În 1993 însã, cetãtenii au fost scosi abuziv de pe terenurile lor. Persoana care s-a instalat pe aceste proprietãti este L.M., mama presedintei Judecãtoriei Baia Mare. Ea a obtinut titlu de proprietate si apoi a dat în arendã pãmântul. Tãranii ne-au declarat cã nu stiu cum sã procedeze pentru a-si redobândi pãmântul, deoarece sefa Judecãtoriei are mai mare influentã asupra factorilor locali.“
10.La 3 aprilie 1997, primul reclamant a publicat un al doilea articol, intitulat “Sefa Judecãtoriei din Baia Mare afirmã cã mama sa este îndreptãtitã sã ia pãmântul aflat în posesia a 12 tãrani din Ulmeni.“ O parte din acest articol este reprodusã mai jos:
“Sefa Judecãtoriei ne-a declarat cã mama sa este îndreptãtitã la acele terenuri deoarece în 1953 a fost silitã sã le doneze statului. Legea de atunci mentiona cã unii angajati din sistemul de stat au posibilitatea sã opteze: fie îsi pãstreazã functia în care lucreazã, fie îsi pãstreazã pãmântul.
L.M. a preferat sã-si pãstreze functia iar pãmântul a fost dat în proprietate unor tãrani. Dupã decembrie 1989, însã, ea a pretins înapoierea suprafetelor avute cândva în proprietate.
Tãranii care aveau deja adeverinte eliberate de primãrie pentru acele suprafete au fost dati la o parte, propunându-li-se terenuri în altã parte. Cum influenta de care se bucura sefa Judecãtoriei din Baia Mare era mai mare decât dorintele tãranilor, L.M. a avut câstig de cauzã, obtinând titlul de proprietate pe aceste pãmânturi. Ieri am încercat sã luãm legãtura cu presedinta Judecãtoriei Baia Mare. O judecãtoare ne-a comunicat cã «sefa nu este la birou», desi, anterior, alti functionari ne-au spus cã ea este prezentã. În plus, la solicitarea noastrã de a ni se comunica numele complet al sefei ni s-a rãspuns cã «asemenea informatii nu se dau». Întrucât M.I. este doar o sefã de Judecãtorie si nu un ofiter acoperit de contrainformatii, nu întelegem de ce numele ei a trebuit sã fie tinut secret.“
11.La 10 aprilie 1997, primul reclamant a publicat un alt articol, intitulat “Sefa Judecãtoriei din Baia Mare este acuzatã de fals si de uz de fals“. O parte din acest articol este reprodusã mai jos:
“M.I. a fost sprijinitã si de fostul prefect D.B. Speriatã de consecinte ea recurge la amenintãri. Politia ancheteazã cazul._ M.I. a încercat sã se foloseascã de documente false, pentru a-l deposeda pe un vecin de o bucatã de pãmânt. Mai mult, atunci când ea a simtit cã nu poate câstiga procesul intentat, a recurs la amenintãri directe. Redactia noastrã este în posesia mai multor documente care atestã cele afirmate mai sus. Mentionãm cã M.I. a refuzat sã confirme sau sã conteste autenticitatea documentelor pe care le detine. Ea s-a declarat nemultumitã de continutul articolelor anterioare si, drept urmare, refuzã sã dea orice declaratie.
Familia lui M.I. ocupã abuziv o suprafatã de terenI.C. locuieste pe strada 22 Decembrie nr. 25/3 si este vecin cu presedinta Judecãtoriei din Baia Mare, M.I. Prin Decizia nr. 11.735/79, primãria Baia Mare i-a acordat drept de acces spre casã pe fostul traseu al «pârâului tiganilor», în suprafatã de 396 metri pãtrati. Pentru amenajarea acestui traseu, I.C. a investit o multime de bani. La scurt timp dupã, familia lui M.I. a ocupat abuziv o parte din acest teren pe care nu l-a eliberat nici pânã azi. Dupã aparitia Legii nr. 18/1991, I.C. a cerut în proprietate suprafata în cauzã.
Prin Ordinul prefectului nr. 7.609/1993 lui i s-a atribuit aceastã fâsie, care în schita de dezmembrare are nr. 1.358/3/C/I. Pe baza acestui ordin I.C. reuseste, dupã nenumãrate demersuri, sã-si intabuleze suprafata.
Se emite o schitã de dezmembrare falsãBulversatã de aceastã situatie, M.I. obtine în 1995, o altã schitã de dezmembrare pe acelasi teren. Schita contine o serie de date false si a fost întocmitã de inginerul H.Z. În primul rând, la rubrica de «proprietari înainte de dezmembrare» este trecut «statul român», desi I.C. este proprietar din 1993. Conform schitei, suprafata ocupatã abuziv este trecutã în proprietatea lui I.I. [sotul lui M.I.], pe nr. topo 1.358/3/C/a. Între timp presedinta Judecãtoriei a fãcut o plângere la prefectul de atunci, D.B., prin care a cerut anularea ordinului de împroprietãrire acordat lui I.C. Prefectul refuzã sã facã acest lucru, îndemnând-o sã solicite instantei anularea acestuia, ceea ce s-a si întâmplat. Pe baza schitei de dezmembrare false, primarul solicitã prefectului sã emitã ordin pentru împroprietãrirea lui M.I. cu suprafata aflatã deja în proprietatea lui I.C. Prefectul observã acest lucru si o informeazã pe M.I. de faptul cã suprafata în cauzã este în proprietatea altcuiva si nu poate emite un alt ordin, decât dupã solutionarea cauzei de cãtre Curtea de Apel Cluj.
Prefectul îsi reneagã propriile afirmati încãlcând legeaPânã aici lucrurile sunt clare. Din acest moment, însã, intervin o serie de aspecte cel putin ciudate. Prin sentinta civilã nr. 18 din 16 ianuarie 1996, Curtea de Apel Cluj respinge actiunea înaintatã de M.I. si de familia ei. Ordinul nr. 7.609/1993 primit de I.C. rãmâne valabil. Cu toate acestea la 23 ianuarie 1996, prefectul D.B. emite Ordinul nr. 1.037 prin care sefa si familia ei devin proprietari pe suprafata cu nr. topo 1.358/C/a, conform schitei false de la OCOT Baia Mare sub nr. 160/95. Se constatã, asadar, un fapt aberant.
Pe aceeasi suprafatã sunt doi proprietari diferiti, ambii cu acte în regulã emise de prefectul D.B. În acest caz e vorba despre fals si uz de fals. Prefectul D.B. este vinovat, contrazicându-se prin actele emise. El a favorizat-o pe sefa judecãtoriei, acordându-i un ordin de proprietate dupã ce tot el recunoscuse cã nu poate emite un astfel de ordin. D.B. a activat multi ani ca magistrat si ca presedinte al Tribunalului Maramures.
M.I. amenintã în scris
În final, vã supunem atentiei un document semnat de M.I. prin care I.C. este amenintat cu închisoarea: «Domnule C. vã pun în vedere sã aveti grijã de cuvintele pe care le folositi la adresa mea, pentru cã orice lucru are o limitã. O singurã datã dacã mã mai insultati, fie prin scris, fie verbal, vã voi da în judecatã, cerând condamnarea dvs. pentru insultã si calomnie, si vã voi cere si daune morale pentru prejudiciul cauzat.
ATENTIE deci.». I.C. avusese «tupeul» s-o acuze de falsurile prezentate mai sus. Politia municipiului Baia Mare ancheteazã acest caz.“
12.La 11 aprilie 1997, cei doi reclamanti au publicat un articol intitulat “Fostul prefect de Maramures recunoaste cã a gresit în cazul sefei Judecãtoriei din Baia Mare“. O parte din acest articol este reprodusã mai jos:
“Pe baza unui document ce continea informatii false, M.I. a solicitat si a obtinut din partea prefectului de atunci, D.B., un ordin de împroprietãrire pe acea suprafatã. Solicitat sã explice aceastã ilegalitate, acesta ne-a declarat cã e posibil sã fi gresit atunci. «Ordinul poate fi, însã, atacat în justitie pentru anulare, de cel care se simte lezat. Precizez cã am emis acest ordin pe baza documentatiei primite de la Primãria Baia Mare. Dacã au existat documente cu informatii false rãspunderea nu-mi apartine» – a afirmat D.B. El nu a putut sã ne explice de ce initial refuzase oficial eliberarea ordinului, pentru ca apoi sã revinã si sã o împroprietãreascã pe M.I.“
13.La 26 aprilie 1997, primul reclamant a publicat un ultim articol, intitulat “Parchetul nu are curaj sã o ancheteze penal pe sefa Judecãtoriei din Baia Mare.“ O parte din acest articol este reprodusã mai jos:
“În numerele noastre anterioare v-am informat cã sefa Judecãtoriei Baia Mare, M.I., a fost reclamatã la Politie si Parchet pentru fals. Ea a ocupat abuziv o suprafatã de teren ce apartinea unui vecin. Apoi, pe baza unor documente ce contineau date false, a obtinut acte de proprietate pe terenul respectiv. În urma anchetei desfãsurate de politie s-a propus Parchetului neînceperea urmãririi penale sub aspectul sãvârsirii infractiunilor de fals material în înscrisuri oficiale si fals intelectual întrucât este vorba despre o servitute privitor la care sunt aplicabile regulile de drept civil. Nu s-a putut retine nici o faptã de naturã penalã. Adresa este semnatã de primprocurorul Parchetului de pe lângã Judecãtoria Baia Mare.“
B.Procedura penalã împotriva reclamantilor
14.În aprilie 1997, M.I. a introdus în fata Judecãtoriei Baia Mare, al cãrei presedinte era la acel moment, o plângere împotriva reclamantilor pentru infractiune de calomnie. Ea a solicitat, de asemenea, despãgubiri pentru prejudiciul moral.
15.La cererea lui M.I., la 29 august 1997, Curtea Supremã de Justitie a dispus strãmutarea cauzei la Judecãtoria Nãsãud.
16.Prin Sentinta din 15 decembrie 1997, instanta l-a condamnat pe primul reclamant pentru infractiunea de calomnie la o pedeapsã de 10 luni de închisoare si la pedeapsa accesorie prevãzutã de art. 71 coroborat cu art. 64 din Codul penal, si anume interzicerea, pe timpul detentiei, a dreptului la exercitarea profesiei, precum si a drepturilor pãrintesti si a celor electorale. Pentru a stabili cuantumul pedepsei, instanta a tinut cont de faptul cã reclamantul se afla în stare de recidivã, fiind condamnat de douã ori înainte.
17.Instanta a retinut cã mama lui M.I. dobândise în mod legal dreptul de proprietate asupra terenului litigios. Ea a considerat cã afirmatiile reclamantilor privind documentele false, folosirea lor si influenta pe care judecãtorul ar fi exercitat-o asupra autoritãtilor locale sunt foarte grave si fuseserã fãcute în special într-o manierã defãimãtoare, fãrã a avea o bazã concretã. În opinia instantei, caracterul calomnios al afirmatiilor era dovedit de ordonanta de neîncepere a urmãririi penale, emisã de parchet în favoarea lui M.I., care demonstra caracterul mincinos al acuzatiilor de fals si uz de fals.
Instanta l-a condamnat si pe cel de-al doilea reclamant pentru infractiunea de calomnie la plata unei amenzi de 500.000 lei (ROL), adicã echivalentul a 62 euro (EUR), cu suspendare.
În sfârsit, instanta i-a condamnat pe cei doi reclamanti, în solidar cu ziarul, la plata cãtre M.I. a 30 milioane ROL, adicã echivalentul a 1.582,42 euro la momentul plãtii, cu titlu de despãgubiri morale.
18.Reclamantii si M.I. au declarat apel împotriva acestei sentinte în fata Tribunalului Bistrita-Nãsãud.
În sedinta din 27 martie 1998, reclamantii au solicitat achitarea lor si depunerea (vãrsarea) la dosar a mai multor documente cu scopul dovedirii adevãrului afirmatiilor lor: în special cele douã decizii ale prefectului atribuind acelasi teren la douã persoane diferite si cele douã schite de dezmembrare a terenului, în baza cãrora fuseserã emise cele douã decizii, cele douã refuzuri ale prefectului de atribuire a terenului lui M.I., Decizia din 16 ianuarie 1996 a Curtii de Apel Cluj de validare a titlului de proprietate al lui I.C., cererea fãcutã de primãrie în favoarea lui M.I., extrase din registrele funciare si ordonanta de neîncepere a urmãririi penale a parchetului, cu privire la pretinsul fals comis de cãtre judecãtor. Ei au adãugat cã M.I. refuzase publicarea în ziar a unei replici la articolul lor. Procurorul si M.I. au cerut condamnarea, pe motiv cã nu fãcuserã proba veritãtii afirmatiilor lor.
19.Prin Decizia din 3 aprilie 1998 Tribunalul Bistrita-Nãsãud a respins apelurile si a mentinut sentinta judecãtoriei.
El a subliniat cã, în conformitate cu art. 207 din Codul penal, pentru ca o afirmatie sã nu fie consideratã calomnioasã, aceasta trebuie sã îndeplineascã douã conditii: sã se facã dovada veritãtii afirmatiilor si sã vizeze apãrarea unui interes legitim. Ca atare, tribunalul a apreciat cã o afirmatie poate fi consideratã drept calomnioasã dacã este destinatã sã producã un rãu cuiva sau este fãcutã din dorinta de rãzbunare, chiar dacã faptele la care s-a fãcut referire sunt reale. Tribunalul a concluzionat cã în spetã articolele incriminate nu au prezentat adevãrul si cã este evident faptul cã reclamantii nu au actionat cu bunã-credintã sau cu grijã pentru protejarea anumitor valori morale ale societãtii, ci cã, dimpotrivã, au avut intentia de a aduce atingere reputatiei lui M.I.
20.La 20 august 1998, primul reclamant a fost închis. În raportul de anchetã socialã efectuat la 26 august 1998 la domiciliul sãu, directia judeteanã pentru protectia drepturilor copilului a mentionat cã reclamantul locuia cu concubina sa si cu doi dintre copiii lor din relatiile anterioare si cã, la 24 august 1998, se nãscuse un al treilea copil.
Prin Decizia din 22 septembrie 1998 Tribunalul Maramures a admis, pentru motive familiale, legate în special de cei trei copii care se aflau în grija sa, cererea primului reclamant de suspendare a executãrii pedepsei. El a fost pus în libertate la 5 octombrie 1998.
La 14 ianuarie 1999, Judecãtoria Baia Mare a respins o nouã cerere a reclamantului de suspendare a executãrii pedepsei. El nu a fost reîncarcerat ca urmare a acestei hotãrâri.
La 15 ianuarie 1999, reclamantul a început o grevã a foamei si a fost spitalizat datoritã stãrii sale de sãnãtate.
Acesta suferea, de asemenea, de tuberculozã.
La 19 ianuarie 1999, el a solicitat Presedintelui gratierea, care i-a fost acordatã prin Decretul nr. 52 din 2 februarie 1999.
La 31 mai 2002, ziarul a plãtit, în locul reclamantilor, despãgubirile acordate lui M.I. Cel de-al doilea reclamant a rambursat ulterior aceastã sumã, prin deduceri lunare din salariu.
II.Dreptul si practica interne pertinente
21.A. Codul penal roman
Articolul 64
“Pedeapsa complimentarã a interzicerii unor drepturi constã în interzicerea unuia sau unora dintre umãtoarele drepturi:
a) dreptul de a alege si de a fi ales în autoritãtile publice sau în functii elective publice;
b) dreptul de a ocupa o functie implicând exercitiul autoritãtii de stat;
c) dreptul de a ocupa o functie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru sãvârsirea infractiunii;
d) drepturile pãrintesti;
e) dreptul de a fi tutore sau curator.
Interzicerea drepturilor prevãzute la lit. b) nu se poate pronunta decât pe lângã interzicerea drepturilor prevãzute la lit. a), afarã de cazul când legea dispune altfel.“
Articolul 71
“Pedeapsa accesorie constã în interzicerea tuturor drepturilor prevãzute în art. 64.
Condamnarea la pedeapsa închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor arãtate în alineatul precedent din momentul în care hotãrârea de condamnare a rãmas definitivã si pânã la terminarea executãrii pedepsei, pânã la gratierea totalã sau a restului de pedeapsã [...].“
Articolul 206
“Afirmarea sau imputarea în public a unei fapte determinate privitoare la o persoanã, care, dacã ar fi adevãratã, ar expune acea persoanã la o sanctiune penalã, administrativã sau disciplinarã, ori dispretului public, se
pedepseste cu închisoarea de la 3 luni la 1 an sau cu amendã.
Actiunea penalã se pune în miscare la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate.
Împãcarea pãrtilor înlãturã rãspunderea penalã.“
Articolul 207
“Proba veritãtii celor afirmate sau imputate este admisibilã, dacã afirmarea sau imputarea a fost sãvârsitã pentru apãrarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a fãcut proba veritãtii nu constituie infractiunea de insultã sau calomnie.“
22.B.Decizia nr. 184/2001 din 14 iunie 2001 a Curtii Constitutionale române privind art. 64 si 71 din Codul penal
“În ceea ce priveste instituirea pedepselor aplicabile si a conditiilor de aplicare si executare ale acestora, fie ele pedepse principale, complementare sau accesorii, Curtea constatã cã acestea constituie atributul exclusiv al legiuitorului.
Faptul cã prin lege s-a prevãzut cã o persoanã condamnatã la o pedeapsã privativã de libertate este totodatã condamnatã si la interzicerea drepturilor limitativ prevãzute în art. 64 din Codul penal, pânã la executarea în întregime a pedepsei principale sau pânã la considerarea acesteia ca executatã, reprezintã o optiune de politicã penalã a legiuitorului, care a considerat cã pe timpul cât este privat de libertate condamnatul este nedemn sã exercite drepturile prevãzute la art. 64 din Codul penal. Prin aceasta nu se aduce atingere nici unei dispozitii si nici unui principiu al Constitutiei.“
ÎN DREPT
I.Asupra pretinsei încãlcãri a art. 10 din Conventie
23.Reclamantii considerã cã aceastã condamnare constituie o ingerintã nejustificatã în dreptul lor la libera exprimare. Ei invocã art. 10, conform cãruia:
“1. Orice persoanã are dreptul la libertatea de exprimare.
Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi sau de a comunica informatii ori idei fãrã amestecul autoritãtilor publice si fãrã a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedicã statele sã supunã societãtile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertãti ce comportã îndatoriri si responsabilitãti poate fi supusã unor formalitãti, conditii, restrângeri sau sanctiuni prevãzute de lege, care constituie mãsuri necesare, într-o societate democraticã, pentru securitatea nationalã, integrarea teritorialã sau siguranta publicã, apãrarea ordinii si prevenirea infractiunilor, protectia sãnãtãtii sau a moralei, protectia reputatiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informatii confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii judecãtoresti.“
A.Argumentele pãrtilor
1.Reclamantii
24.Reclamantii considerã cã ingerinta în libertatea lor de exprimare nu este necesarã într-o societate democraticã.
Ei aratã cã articolele nu se refereau la viata privatã a lui M.I., ci la actiunile si demersurile acesteia, considerate ilegale, pe lângã cele mai înalte autoritãti judetene, în scopul de a le convinge sã îi constituie dreptul de proprietate asupra unui teren care apartinea deja unei alte persoane. Ei considerã asadar cã era datoria lor sã semnaleze opiniei publice ilegalitãtile comise, mai ales de cãtre cei care au obligatia de a face ca legea sã fie respectatã.
25.Reclamantii sustin cã afirmatiile lor aveau o bazã factualã, si anume acordarea terenului litigios lui M.I. prin Decizia prefectului din 23 ianuarie 1996, desi în 1995 prefectul refuzase alte douã cereri similare. În plus, valabilitatea titlului de proprietate al lui I.C. fusese confirmatã prin Decizia din 16 ianuarie 1996 a Curtii de Apel Cluj. Ei aratã de asemenea cã proiectul de divizare a terenului pe baza cãruia prefectul atribuise teren lui M.I. cuprindea douã erori esentiale, fapt recunoscut de prefect si Guvern, si ei considerã cã aceste erori se datorau influentei lui M.I.
26.Ei aratã cã buna lor credintã a fost doveditã de faptul cã au încercat sã prezinte punctul de vedere al lui M.I., dar ea a refuzat sã le vorbeascã. În plus, ei au luat legãtura cu prefectul si au publicat explicatiile acestuia.
27.În ultimul rând, reclamantii subliniazã cã despãgubirea acordatã lui M.I. era disproportionatã în raport cu prejudiciul moral suferit si cu veniturile reduse pe care acestia le aveau ca jurnalisti. În ceea ce priveste pedeapsa închisorii si pedepsele accesorii impuse primului reclamant, acesta din urmã considerã cã au fost disproportionate.
2.Guvernul
28.Guvernul admite cã a existat o ingerintã în drepturile reclamantilor la libera exprimare, dar considerã cã ingerinta rãspunde exigentelor paragrafului 2 al art. 10 din Conventie.
El sustine cã jurnalistii au fost condamnati pentru maniera în care au prezentat un litigiu de drept privat între presedinta Judecãtoriei Baia Mare si un tert, care era departe de a privi o dezbatere de interes general.
29.Guvernul sustine în plus cã reclamantii i-au atribuit lui M.I. fapte ilegale foarte grave, de exemplu uzul de fals, fãrã a le fi dovedit si fãrã ca acestea sã aibã o bazã factualã. El aratã cã proiectul de divizare a terenului, pe baza cãruia M.I. ceruse prefectului eliberarea titlului de proprietate, constituia o simplã propunere de dezmembrare a proprietãtii de stat, pe care prefectul o acceptase. În consecintã, desi au existat erori în procesul de atribuire a terenului, ceea ce Guvernul admite, el considerã cã M.I. nu a încãlcat legea prin obtinerea titlului de proprietate întemeiat pe noul proiect de dezmembrare.
30.Guvernul sustine si cã publicarea articolelor incriminate constituia o încãlcare a eticii jurnalistice, deoarece reclamantii nu erau de bunã-credintã. Guvernul este de pãrere cã reclamantii si-au dovedit subiectivitatea plasându-se exclusiv din punctul de vedere al uneia dintre pãrtile litigiului, fãrã a prezenta pozitia celeilalte.
31.El concluzioneazã cã în absenta bunei-credinte si a bazei faptice în acuzatiile lor, condamnarea ziaristilor era necesarã pentru protectia reputatiei lui M.I. si, în concluzie, cuantumul indemnizatiei pentru prejudiciul moral era justificat prin gravitatea atingerii aduse reputatiei lui M.I.
32.În ceea ce priveste primul reclamant, Guvernul sustine cã pedeapsa de 10 luni închisoare a fost impusã doar datoritã faptului cã reclamantul se gãsea în stare de recidivã, deoarece, în aceste conditii, legea permite o agravare a pedepsei.
B.Aprecierea Curtii
1.Principii generale
33.Curtea aminteste cã, conform unei jurisprudente bine stabilite, presa joacã un rol esential într-o societate democraticã: dacã ea nu trebuie sã întreacã anumite limite, care tin de protectia reputatiei si drepturilor celorlalti, îi incumbã însã obligatia de a comunica, cu respectarea îndatoririlor si responsabilitãtilor celorlalti, informatii si idei cu privire la toate problemele de interes general, mai ales cele care privesc functionarea puterii judiciare(De Haes si Gijsels împotriva Belgiei, hotãrâre din 24 februarie 1997,Culegere de hotãrâri si decizii1997-I, pp. 233-234, paragraful 37).
34.Dacã statele contractante se bucurã de o anume marjã de apreciere pentru a judeca asupra necesitãtii unei ingerinte în materie, o asemenea marjã este dublatã de un control european care poartã atât asupra legii, cât si asupra deciziilor care o aplicã (Sunday Times împotriva Regatului Unit(nr. 2), hotãrâre din 26 noiembrie 1991, seria A nr. 217, p. 29, paragraful 50).
35.În exercitarea controlului sãu Curtea trebuie sã analizeze ingerinta litigioasã în lumina tuturor circumstantelor spetei, inclusiv valoarea afirmatiilor reclamantului si contextul în care acestea au fost fãcute, pentru a determina dacã ingerinta era întemeiatã pe “o nevoie specialã imperioasã“, “proportionalã cu scopul legitim urmãrit“, si dacã motivele invocate de autoritãtile nationale pentru a o justifica apar drept “pertinente si suficiente“ (Sunday Times,citat mai sus, paragraful 50, siNikula împotriva Finlandeinr. 31.611/96, paragraful 44, CEDO 2002-II).
36.Natura si gravitatea pedepselor aplicate sunt, de asemenea, elemente care trebuie luate în considerare atunci când se apreciazã proportionalitatea ingerintei (Perna împotriva Italiei[GC] nr. 48.898/99, paragraful 39, CEDO 2003-V).
2.Aplicarea la spetã a principiilor mentionate
37.Nu se poate contesta faptul cã respectiva condamnare a reprezentat o “ingerintã a unei autoritãti publice“ în dreptul reclamantilor la libera exprimare, cã aceasta era îprevãzutã de lege“ si cã urmãrea un scop legitim, “protectia reputatiei_ altuia“. Rãmâne de stabilit dacã ingerinta era înecesarã într-o societate democraticã“.
38.Curtea relevã cã articolele incriminate purtau asupra unor teme de interes general si, în mod special, de actualitate pentru societatea româneascã, si anume procesul de restituire a terenurilor si presupusa coruptie a înaltilor functionari din administratie. Dacã se poate considera adesea cã este necesar ca magistratii sã fie protejati de atacuri grave si nefundamentate, este de asemenea adevãrat cã atitudinea lor, chiar si în afara tribunalelor si mai ales când se folosesc de calitatea lor de magistrati, poate constitui o preocupare legitimã a presei si contribuie la dezbaterea asupra functionãrii justitiei si moralitãtii celor care sunt garantii justitiei. Asadar, Curtea trebuie sã dovedeascã cea mai mare prudentã atunci când, precum în cauza de fatã, mãsurile luate sau sanctiunile aplicate de autoritatea nationalã sunt de naturã sã descurajeze presa sã participe la discutarea problemelor de interes general legitim (Bladet Tromsøsi Stensaas împotriva Norvegiei[GC] nr. 21.980/93, paragraful 64, CEDO 1999-III.
39.Desigur, afirmatiile reclamantilor erau grave în mãsura în care acuzau judecãtorul cã ar fi comis ilegalitãti, dar Curtea remarcã faptul cã acestea aveau o bazã fapticã (a contrario, Barfod c. Danemark,hotãrâre din 22 februarie 1989, seria A nr. 149, paragraful 35;Perna,mai sus-citatã, paragraful 47).
Curtea aratã cã nimic nu dovedeste cã faptele descrise erau în totalitate false si contribuiau la desfãsurarea unei campanii de defãimare împotriva judecãtorului în cauzã. Ea observã, de asemenea, cã articolele incriminate nu purtau asupra vietii private a lui M.I., ci asupra comportamentelor si atitudinilor care implicau calitatea sa de magistrat (mutatis mutandis, Dalban împotriva României[GC] nr. 28.114/95, paragraful 50, CEDO 1999-VI).
Dupã cum rezultã din articolele litigioase si din documentele depuse de reclamanti la dosar în fata tribunalului, administratia localã a comis o gresealã gravã, recunoscutã de cãtre prefect, în procesul de restituire a terenurilor. Altfel, prin Decizia din 23 ianuarie 1996 prefectul îi acordase lui M.I. un titlu de proprietate asupra unui teren litigios, cu toate cã, cu sapte zile înainte, valabilitatea titlului de proprietate a lui I.C. asupra aceluiasi teren fusese confirmatã prin decizia Curtii de Apel Cluj.
40.Curtea remarcã, de asemenea, cã tribunalul nu a examinat probele prezentate de reclamanti în sedinta din 27 martie 1998, dar a confirmat decizia judecãtoriei care considerase cã neînceperea urmãririi penale dispusã de parchet împotriva lui M.I. era suficientã pentru a stabili cã informatiile continute în articole erau false.
41.fiinând cont de faptul cã reclamantii au încercat sã o contacteze pe M.I. si cã apoi i-au luat interviu prefectului si au prezentat pozitia acestuia, Curtea considerã cã nu existã motive de a se îndoi de buna lor credintã.
42.În ceea ce priveste pedepsele pronuntate, Curtea observã cã erau deosebit de severe. Primul reclamant a fost condamnat la 10 luni închisoare, din care a efectuat 45 de zile, în timp ce cel de-al doilea reclamant a fost condamnat la plata unei amenzi penale, cu suspendare. Ambii au fost condamnati sã îi plãteascã lui M.I. o despãgubire în cuantum de 30 milioane lei cu titlu de daune morale, ceea ce echivaleazã cu 1.582,42 euro la momentul plãtii sau echivalentul a de douãsprezece ori salariul lunar mediu.
43.Curtea considerã deci cã aceastã condamnare a reclamantilor era disproportionatã fatã de scopul legitim urmãrit si cã autoritãtile nationale nu au oferit motive pertinente si suficiente pentru a o justifica.
Asadar, art. 10 a fost încãlcat.
II.Asupra pretinsei încãlcãri a art. 8 din Conventie
44.Primul reclamant afirmã cã interzicerea drepturilor sale pãrintesti a adus atingere dreptului sãu la respectarea vietii de familie, garantat de art. 8 din Conventie, conform cãruia:
“1. Orice persoanã are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie.
2. Nu este admis amestecul unei autoritãti publice în exercitarea acestui drept decât în mãsura în care acest amestec este prevãzut de lege si dacã constituie o mãsurã care, într-o societate democraticã, este necesarã pentru securitatea nationalã, siguranta publicã, bunãstarea economicã a tãrii, apãrarea ordinii si prevenirea faptelor penale, protejarea sãnãtãtii sau a moralei, ori protejarea drepturilor si libertãtilor altora.“
El sustine cã interdictia totalã si absolutã de a-si exercita drepturile pãrintesti în timpul detentiei si pânã la obtinerea gratierii, adicã inclusiv în perioada în care a fost eliberat provizoriu pentru motive familiale si medicale, constituie o ingerintã gravã în dreptul sãu la respectarea vietii familiale, care nu este justificatã de luarea în considerare a interesului copiilor.
45.Guvernul aratã cã interzicerea drepturilor pãrintesti, ca pedeapsã accesorie, se aplicã în mod automat din momentul în care o privare de libertate a fost pronuntatã. El subliniazã cã detentia creeazã, în mod inevitabil, restrictii în exercitiul normal al vietii familiale si cã în plus, în timpul detentiei, condamnatul nu mai are autoritate moralã pentru a-si exercita drepturile pãrintesti.
46.Curtea remarcã, în primul rând, cã interzicerea drepturilor pãrintesti primului reclamant constituie o ingerintã în dreptul sãu la respectarea vietii sale familiale.
Curtea aratã cã în spetã nu s-a contestat faptul cã interzicerea era întemeiatã pe art. 64 si 71 din Codul penal si cã, în consecintã, era prevãzutã de lege, în sensul primului paragraf din art. 8. Rãmâne de examinat dacã ingerinta urmãrea un scop legitim. Cu privire la acest aspect Curtea retine cã, în opinia Guvernului, ingerinta viza apãrarea securitãtii, moralitãtii si educatiei minorilor.
47.Curtea reaminteste cã, în cauzele de acest fel, examinarea elementelor care servesc cel mai bine intereselor copilului este întotdeauna de o importantã fundamentalã (Johansen împotriva Norvegiei,hotãrârea din 7 august 1996, Culegerea 1996-III, paragraful 64), cã interesul copilului trebuie considerat ca fiind primordial si cã doar un comportament deosebit de nedemn poate determina ca o persoanã sã fie privatã de drepturile sale pãrintesti în interesul superior al copilului (HotãrâreaGnahore împotriva Franteinr. 40.031/98, paragraful 59, CEDO 2000-IX, siJohansen,anterior citatã, paragraful 78).
48.Curtea constatã cã infractiunea care a determinat condamnarea reclamantului era absolut independentã de aspectele legate de autoritatea pãrinteascã si cã niciodatã nu i s-a reprosat reclamantului absenta îngrijirii copiilor sau rele tratamente aplicate lor.
Curtea observã cã, în dreptul român, interzicerea exercitãrii drepturilor pãrintesti se aplicã în mod automat si absolut, cu titlu de pedeapsã accesorie, oricãrei persoane care executã o pedeapsã cu închisoarea, în absenta oricãrui control exercitat de cãtre instantele judecãtoresti si fãrã a lua în considerare tipul infractiunii sau interesul minorilor. Ca atare, ea constituie mai mult o sanctiune moralã având drept scop pedepsirea condamnatului si nu o mãsurã de protectie a copilului.
49.În aceste circumstante, Curtea considerã cã nu s-a demonstrat cã retragerea absolutã si prin efectul legii a drepturilor pãrintesti ale primului reclamant corespundea unei necesitãti primordiale privind interesele copilului si cã, în consecintã, urmãrea un scop legitim, anume protectia sãnãtãtii, moralei sau a educatiei minorilor.
În consecintã, art. 8 din Conventie a fost încãlcat în ceea ce îl priveste pe primul reclamant.
III.Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 13 coroborat cu art. 8 din Conventie
50.Primul reclamant afirmã cã nu avea la dispozitie un recurs eficient în dreptul intern pentru a contesta interzicerea drepturilor pãrintesti. Invocã în acest sens art. 13 din Conventie, conform cãruia:
“Orice persoanã, ale cãrei drepturi si libertãti recunoscute de prezenta conventie au fost încãlcate, are dreptul sã se adreseze efectiv unei instante nationale, chiar si atunci când încãlcarea s-ar datora unor persoane care au actionat în exercitarea atributiilor lor oficiale.“
51.Guvernul sustine cã reclamantul ar fi putut sã ridice în fata tribunalului o exceptie de neconstitutionalitate a art. 71 din Codul penal si sã solicite examinarea acestui aspect de cãtre Curtea Constitutionalã.
52.Curtea reaminteste cã art. 13 din Conventie impune un recurs pentru capetele de cerere considerate ca putând fi sustinute în sensul Conventiei (HotãrâreaBoyle si Ric Împotriva Marii Britaniidin 27 aprilie 1988, seria A nr. 131, paragraful 152). Acest recurs trebuie sã fie eficient si trebuie sã permitã instantei interne competente sã examineze fondul cererii si sã dispunã o reparatie adecvatã (HotãrâreaKlass s.a. împotriva Germanieidin 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, paragraful 64).
53.În spetã, este neîndoielnic cã cererea reclamantului întemeiatã pe art. 8 din Conventie poate fi sustinutã, de vreme de Curtea a considerat cã retragerea drepturilor pãrintesti este analizatã drept o ingerintã în exercitarea dreptului reclamantului la viata de familie. Curtea va analiza în continuare dacã recursul în fata Curtii Constitutionale era eficient în practicã, la fel ca si în drept, si permitea instantei interne competente sã examineze acest capãt de cerere si sã dispunã o reparatie adecvatã.
54.Curtea subliniazã cã în dreptul român retragerea autoritãtii pãrintesti este un efect al legii si se aplicã automat cu titlu de pedeapsã accesorie pedepsei cu închisoarea. În ceea ce priveste sustinerea Guvernului cã reclamantii ar fi putut sã ridice exceptia de neconstitutionalitate a art. 64 si 71 din Codul penal si sã solicite examinarea acesteia de cãtre Curtea Constitutionalã, Curtea reitereazã concluzia din decizia de admisibilitate conform cãreia acest recurs nu era accesibil pentru cã nu adresa direct Curtii Constitutionale exceptia de neconstitutionalitate (mutatis mutandis, DeciziaPantea împotriva Românieidin 6 martie 2001 nr. 33.343/1996).
55.Curtea constatã cã oricum Curtea Constitutionalã se pronuntase prin Decizia din 14 iunie 2001 (vezi paragraful 22 de mai sus) asupra constitutionalitãtii acestui articol, considerându-l conform Constitutiei; aceasta a considerat cã aplicarea pedepselor accesorii, chiar dacã se face automat, tine de politica penalã a legiuitorului.
56.Fatã de cele de mai sus, Curtea considerã cã posibilitatea reclamantului de a ridica exceptia de neconstitutionalitate a art. 64 si 71 din Codul penal si de a solicita examinarea acesteia de cãtre Curtea Constitutionalã nu constituia un recurs efectiv care sã ofere o reparatie adecvatã pentru cererea întemeiatã pe art. 8 din Conventie. În consecintã, art. 13 coroborat cu art. 8 din Conventie a fost încãlcat în ceea ce îl priveste pe primul reclamant.
IV.Cu privire la aplicarea art. 41 din Conventie
57.Conform art. 41 din Conventie, “În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a conventiei sau a protocoalelor sale si dacã dreptul intern al înaltei pãrti contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecintelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrtii lezate, dacã este cazul, o reparatie echitabilã.“
A.Prejudiciul
58.Primul reclamant solicitã 50.000 euro pentru prejudiciul moral ca urmare a condamnãrii penale la 10 luni de închisoare, din care a executat 45 de zile, precum si a retragerii drepturilor sale pãrintesti si agravãrii stãrii de sãnãtate.
Cel de-al doilea reclamant solicitã 1.582,42 euro pentru despãgubirile civile acordate lui M.I., sumã pe care a plãtit-o ziarului, care o achitase cu titlu provizoriu în locul lor.
Reclamantul sustine cã a plãtit, de asemenea, partea primului reclamant pentru cã acesta nu dispunea de resurse suficiente. Solicitã totodatã 5.000 euro pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnãrii penale si înscrierii acesteia în cazierul judiciar.
59.Guvernul nu a prezentat observatii cu privire la acest aspect.
60.Curtea constatã cã existã o legãturã de cauzalitate între încãlcarea art. 10 si obligatia reclamantilor de a plãti solidar suma de 1.582,42 euro pentru prejudiciul suferit de cãtre judecãtorul M.I.
În consecintã, Curtea dispune acordarea acestei sume (1.582,42 euro) cãtre cel de-al doilea reclamant, care a achitat-o efectiv.
61.În ceea ce priveste daunele morale, Curtea considerã cã reclamantii au suferit un prejudiciu moral indiscutabil ca urmare a condamnãrii lor penale. Curtea retine cã primul reclamant a fost condamnat la o pedeapsã de 10 luni de închisoare, din care a efectuat 45 de zile, iar al doilea reclamant a fost condamnat la amendã penalã cu suspendare. La aceasta se adaugã, pentru primul reclamant, retragerea drepturilor pãrintesti fatã de copiii sãi.
62.Având în vedere circumstantele cauzei si, pronuntându-se în echitate, asa cum prevede art. 41, pentru repararea prejudiciului moral Curtea acordã suma de 5.000 euro primului reclamant si de 1.000 euro celui de-al doilea.
B.Cheltuieli de judecatã
63.Primul reclamant solicitã acordarea unei sume de 670 euro pentru cheltuielile din cadrul procedurilor interne, detaliate dupã cum urmeazã:
a) 130 euro pentru cheltuielile de transport angajate pentru a participa la sedintele de judecatã;
b) 450 euro pentru cheltuielile suportate în timpul detentiei si al grevei foamei în scopul achizitionãrii de medicamente, hranã si pentru vizitele din partea sotiei;
c) 80 euro pentru cheltuieli diverse (multiplicarea documentelor, telefon etc.).
Cel de-al doilea reclamant solicitã acordarea sumei de 210 euro pentru cheltuielile suportate în timpul procedurilor interne, pentru cheltuieli de transport (130 euro) si cheltuieli diverse (80 euro).
Reclamantii solicitã acordarea unei sume de 9.771,78 euro pentru onorariile avocatului în cadrul procedurii în fata Curtii. Ca document justificativ, reclamantii depun copia conventiei de asistentã judiciarã, semnatã la 17 octombrie 2003 cu avocatul acestora, precum si decontul pentru 99 de ore de muncã si tarifele pe orã percepute de acesta. Avocatul s-a angajat, de asemenea, sã nu cearã achitarea onorariului sãu pânã în momentul în care reclamantii nu au resurse financiare suficiente.
64.Guvernul nu a formulat observatii în legãturã cu acest aspect.
65.Curtea constatã cã reclamantii nu au justificat sub nici o formã cheltuielile suportate în cadrul procedurilor interne. În consecintã, hotãrãste sã nu acorde nici o sumã cu acest titlu.
66.În ceea ce priveste cheltuielile pentru procedura în fata Curtii, aceasta trebuie sã stabileascã dacã au fost cu adevãrat suportate, cã acestea au fost necesare si cã au o valoare rezonabilã (Nilsen si Johnsen împotriva Norvegiei[GC] nr. 23.118/93, paragraful 62, CEDO 1999-VIII).
În ceea ce priveste faptul cã reclamantii nu au achitat încã onorariile datorate avocatei, Curtea aminteste cã acordarea de despãgubiri pentru onorarii nu trebuie sã se limiteze doar la sumele achitate deja de reclamanti avocatilor lor, întrucât, dupã cum Curtea a stabilit anterior, o asemenea interpretare ar constitui un element de descurajare pentru multi avocati sã reprezinte în fata Curtii reclamanti cu mijloace financiare reduse (HotãrâreaZdanoka împotriva Letonieinr. 572.788/00, paragraful 123, din 17 iunie 2004). Curtea a acordat întotdeauna sume cu titlu de cheltuieli de judecatã în cazurile în care onorariile, în totalitate sau partial, rãmãseserã neachitate de reclamanti (HotãrâreaKamasinski împotriva Austrieidin 19 decembrie 1989, seria A nr. 168, paragraful 115;Iatridis împotriva Greciei Grèce[GC](satisfactie echitabilã)
nr. 31.107/96, paragraful 55, CEDO 2000-XI).
67.În cauzã, desi conventia de asistentã a fost încheiatã dupã decizia de admisibilitate, nimic nu conduce la concluzia cã aceasta ar fi simulatã. Cu toate acestea, Curtea considerã cã suma totalã
solicitatã de reclamanti cu titlu de cheltuieli pentru onorariile avocatei este oarecum excesivã. În aceste conditii si având în vedere elementele pe care le are la dispozitie, precum si jurisprudenta în materie, Curtea, statuând în echitate, conform art. 41 din Conventie, apreciazã rezonabil sã acorde în solidar reclamantilor suma de 4.000 euro pentru procedura în fata Curtii.
C.Penalitãti de întârziere
68.Curtea hotãrãste sã aplice majorãri de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se vor adãuga 3 puncte procentuale.
PENTRU MOTIVELE DE MAI SUS,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. hotãrãste cã art. 10 din Conventie a fost încãlcat;
2. hotãrãste cã art. 8 din Conventie a fost încãlcat în ceea ce îl priveste pe primul reclamant;
3. hotãrãste cãart. 13 din Convente a fost încãcat în ceea ce îl priveste pe primul reclamant;
4. hotãrãste:
a) cã statul pârât trebuie sã acorde reclamantilor, în 3 luni de la rãmânerea definitivã a hotãrârii, conform art. 44 alin. 2 din Conventie, sumele de mai jos:
(i) 1.582,42 euro (o mie cinci sute optzeci si doi euro si patruzeci si doi centi) celui de-al doilea reclamant pentru prejudiciul material;
(ii) 5.000 euro (cinci mii euro) primului reclamant pentru prejudiciul moral;
(iii) 1.000 euro (o mie euro) celui de-al doilea reclamant pentru prejudiciul moral;
(iv) 4.000 (patru mii euro) în solidar celor doi reclamanti cu titlu de cheltuieli de judecatã;
b) cã aceste sume sunt convertibile în lei la rata de schimb aplicabilã la data efectuãrii plãtii;
c) cã, de la data expirãrii termenului mentionat si pânã la efectuarea plãtii, la aceste sume se va aplica o dobândã simplã echivalentã cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, aplicabilã pentru acea perioadã, majoratã cu trei puncte procentuale;
5. respinge restul cererii de reparatie echitabilã.
Redactatã în limba francezã si comunicatã în scris la 28 septembrie 2004, conform art. 77 alin. 2 si 3 din Regulament.
J.-P. COSTA, presedinte | Sally Dolle, grefier |
| ← Petra contra Romaniei | Brumarescu contra Romaniei - Proces inechitabil Acces la justitie → |
|---|
