VASILE contra României - Neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti de către o persoană privată. Obligaţiile statului. Art. 6 alin. (1)
| Comentarii |
|
În cursul unei acţiuni în revendicare a unui teren, un terţ construieşte o clădire pe terenul respectiv, în ciuda unei ordonanţe preşedinţiale care îl obliga să se oprească din construcţie. Demersurile reclamantei pentru a pune în executare hotărârea prin care terţul era obligat să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul au rămas fără rezultat datorită clădirii construite. Revenea statului obligaţia de a o asista pe reclamanta creditoare în executarea hotărârii judecătoreşti favorabile. Art. 6: încălcare.
Cauza VASILE împotriva României, hotărârea din 1 aprilie 2008
Comunicată la 29 aprilie 2008 Cererea nr. 40162/02
în cauza Vasile împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a 11l-a), într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie, după deliberarea din camera de consiliu, de la data de
1 aprilie 2008, a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 40162/02), îndreptată împotriva României, de o resortisantă a acestui stat, doamna Maria Vasile («reclamanta»), care a sesizat Curtea la 29 octombrie 2002, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale («Convenţia»).
2. Reclamanta este reprezentată de fiica sa, d-na T. Baiu, din Bucureşti. Guvernul român («Guvernul») este reprezentat de agentul dl. Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 5 ianuarie 2004, Curtea a decis să comunice Guvernului cererea. în baza dispoziţiilor art. 29 alin. (3), ea a decis să examineze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
ÎN FAPT I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanta s-a născut în anul 1919 şi locuieşte la Bucureşti.
5. La 22 iulie 1992, comisia locală pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 - Legea fondului funciar - din Măgurele («comisia locală» şi «Legea nr. 18/1991») a pus-o pe reclamantă, fostă proprietară de terenuri, în posesia unui teren de 1402 mp, identificând amplasamentul exact al terenului, prin admiterea cererii acesteia, formulate în baza Legii nr. 18/1991. Conform spuselor reclamantei, terenul era liber de orice construcţie, nefiind formulată nicio obiecţieîn procesul-verbal de punere în posesie. La 25 octombrie 1996, a fost emis un titlu de proprietate pentru acest teren.
6. Anterior, în 1990, D.C. dobândise, printr-un contract sub semnătură privată, un teren de 1 250 mp de la D.A., acest teren făcând parte din terenul de 1402 mp asupra căruia fusese pusă în posesie reclamanta. Contractul de vânzare sub semnătură privată a fost confirmat prin hotărâre de Judecătoria Buftea, la 11 noiembrie 1 994. Apelul reclamantei împotriva acestei hotărâri a fost respins prin decizia Tribunalului Bucureşti din 19 martie 1 995, menţinută prin decizia definitivă a Curţii de Apel Bucureşti din 12 octombrie 1995, motivat de faptul că reclamanta nu a fost parte în proces.
7. La 18 decembrie 1992, reclamanta a depus o plângere pe lângă Primăria Măgurele («primăria»), arătând că D.C. îi ocupase abuziv terenul, depozitând materiale de construcţie. Primăria a informat-o pe reclamantă asupra faptului că trebuia să sesizeze Judecătoria Ilfov cu o acţiune civilă, în scopul rezolvării acestei probleme.
8. La 25 iunie 1993, reclamanta a sesizat Judecătoria Ilfov cu o acţiune împotriva lui V.D., D.C. şi N.C., soţia lui D.C., în revendicarea terenului în cauză, de 1402 mp. Prin hotărârea din 11 martie 1994, judecătoria a admis cererea reclamantei şi i-a obligat pe V.B., D.C. şi N.C. să elibereze terenul. Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reţinut că aceştia din urmă nu puteau încheia un contract de vânzare asupra terenului reclamantei. în aceeaşi zi, reclamanta a cerut primăriei luarea măsurilor necesare, în scopul evacuării lui D.C. de pe terenul ei, acesta din urmă având depozitate materiale de construcţie.
9. Prin hotărârea definitivă din 12 decembrie 1994, Judecătoria Ilfov a admis cererea de ordonanţă preşedinţială a reclamantei şi l-a pus pe D.C. în întârziere, pentru a înceta construirea pe terenul în cauză. în hotărâre, judecătoria preciza că aceasta este executorie de la pronunţare, fără a fi necesară o punere în întârziere şi nici o curgere a vreunui termen. Această hotărâre a fost învestită cu formulă executorie.
10. Din 26 iunie 1995 şi până la 31 mai 1996, tribunalul a suspendat judecarea acţiunii în revendicare, motivând
că era pendinte o plângere penală în faţa organelor penale de anchetă, îndreptată împotriva lui D.C. La această ultimă dată, reclamanta a cerut tribunalului repunerea cauzei pe rol.
11. Hotărârea din 11 martie 1 994 a fost menţinută prin decizia din 14 noiembrie 1 996 aTribunalului Bucureşti şi prin decizia definitivă a Curţii de Apel Bucureşti, din 25 aprilie 1997, prin care a fost respins ca inadmisibil recursul lui N.C.
1. încercările de executare a ordonanţei preşe-dinţiale din 12 decembrie 1994
12. Reclamanta a cerut Judecătoriei Ilfov desemnarea unui executor pentru a pune în executare hotărârea dată pe cale de ordonanţă preşedinţială, la 12 decembrie 1 994 şi a lua toate măsurile necesare pentru ca D.C. să fie obligat să înceteze lucrările de construcţie pe terenul său. Reclamanta a achitat taxa de timbru de 400 lei, la 17 aprilie 1995. Conform spuselor sale, executorul judecătoresc numit pentru executarea acestei hotărâri a refuzat verbal să îndeplinească orice măsură de executare, aceasta din urmă fiind, potrivit afirmaţiilor sale, imposibilă. Nici un document din dosar nu atestă faptul că au fost îndeplinite eventuale acte de executare, de către executorul judecătoresc.
13. La 16 februarie 1995, reclamanta a adus la cunoştinţa primăriei că D.C. construia pe terenul ei fără autorizaţie şi a cerut luarea măsurilor necesare în scopul împiedicării acestuia de a mai construi, făcând trimitere în special la posibilitatea pe care o avea, de a-i aplica o amendă contravenţională sau de a lua măsuri pentru demolarea construcţiei. Ea şi-a întemeiat cererea pe ordonanţa preşedinţială din 12 decembrie 1994.
14. La 1 9 ianuarie 1996, primăria i-a aplicat lui D.C. o amendă de 1.800.000 lei vechi româneşti (ROL), pentru ridicarea unei construcţii fără autorizaţie.
15. La 22 aprilie 1996, reclamanta a reiterat către primărie cererea de intervenţie în cazul lui D.C., în scopul opririi construcţiei acestuia. La 18 septembrie
1996, reclamanta a cerut Consiliului Local Măgurele să ia măsurile necesare pentru respectarea ordonanţei din 12 decembrie 1994. Ea a arătat că soţii C. au continuat să construiască un imobil pe terenul său.
2. Demersuri pentru executarea hotărârii din 11 martie 1994
a) Punerea în posesie a reclamantei
16. La 18 iunie 1997, reclamanta a depus titlul executoriu la Judecătoria Buftea, solicitând împuternicirea unui executor judecătoresc pentru executarea hotărârii din 11 martie 1994 şi a deciziei din 25 aprilie 1997. La 10 iulie 1997, executorul judecătoresc desemnat i-a pus în întârziere pe V.D. şi
D.C., pentru ca, în termen de 8 zile, să se conformeze hotărârii din 11 martie 1994.
17. La 25 iulie 1997, executorul judecătoresc s-a deplasat la faţă locului şi a constatat că D.C. se opunea executării. Executorul a pus-o pe reclamantă în posesia terenului, constatând refuzul lui D.C. de a elibera terenul, precum şi existenţa, pe acest teren, a unui imobil cu un etaj, anexe şi un garaj. La 28 iulie 1997, tribunalul a închis dosarul de executare, reţinând că terenul ce aparţinea reclamantei fusese delimitat.
b) Contestaţia la executarea hotărârii din 11 martie 7 994
18. La 27 august 1997, N.C. a contestat la Judecătoria Buftea executarea deciziei din 25 aprilie 1997, arătând că ea construise de bună-credinţă pe terenul în cauză. Prin hotărârea din 4 decembrie 1997, judecătoria a respins acţiunea, cu motivarea că N.C. ar fi trebuit să invoce acest argument în faţa instanţelor de fond şi că, prin urmare, cererea acesteia în faţa instanţei însărcinate cu supravegherea executării hotărârii era inadmisibilă. Hotărârea a fost menţinută în apelul şi în recursul formulat de N.C., prin decizia din 14 mai 1998 a Tribunalului Bucureşti şi prin decizia definitivă a Curţii de Apel, din 16 noiembrie 1 998.
c) Alte demersuri ale reclamantei pe lângă autorităţile administrative
19. Reclamanta a depus mai multe plângeri la primărie, informând autorităţile cu privire la edificarea unor construcţii pe terenul ei, în vederea obţinerii asistenţei acestora în demersurile făcute pentru eliberarea terenului.
20. La 16 decembrie 1998, reclamanta a sesizat Direcţia de construcţii, lucrări publice, urbanism şi amenajarea teritoriului («Direcţia») cu o plângere prin care informa că D.C. construise ilegal pe terenul ei. La 7 aprilie 1999, Direcţia a informat-o că, în măsura în care ea fusese pusă în posesia terenului la 25 iulie 1 997 şi informată despre existenţa construcţiilor, Direcţia nu mai era competentă să intervină într-o asemenea cauză.
21. La 10 august 1999, reclamanta a revenit cu plângere la Direcţie. Prin scrisoarea din 16 septembrie 1999, Direcţia a informat-o că sarcina de a se pronunţa cu privire la situaţia construcţiilor ilegal edificate revenea instanţelor naţionale sesizate de primărie. Din dosar nu reiese faptul că primăria ar fi sesizat instanţele naţionale cu o astfel de acţiune.
22. La 9 octombrie 1 998, reclamanta a adresat mai multe scrisori instituţiei Avocatului Poporului, solici-
tându-i sprijinul pentru punerea sa în posesia terenului de 1402 mp. Acesta din urmă a informat-o că a transmis reclamaţia sa primăriei şi prefecturii judeţului Ilfov, cerându-le să ia măsurile necesare pentru a asigura punerea efectivă în posesie.
23. Printr-o scrisoare din 30 martie 2001, prefectura i-a indicat reclamantei să sesizeze instanţele naţionale cu o acţiune în demolarea construcţiilor realizate pe terenul ei, cu nesocotirea ordonanţei preşedinţiale din 12 decembrie 1994, iar ulterior cu o acţiune în evacuarea soţilor C.
3. Plângeri penale împotriva lui D.C. şi N.C.
a) Plângere penală pentru abuz în serviciu, fals şi uz de fals
24. în 1995, reclamanta a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Ilfov cu o plângere penală împotriva lui N.C. şi a membrilor Comisiei locale pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, pentru neglijenţă în serviciu, fals şi uz de fals. La 5 aprilie 1 995, reclamanta a fost informată că plângerea ei a fost transmisă poliţiei, pentru anchetă. Reclamanta a sesizat parchetul cu o plângere pentru lipsa promptitudinii anchetei. La 7 iulie 1995, parchetul a informat-o că autorităţilor nu li se putea imputa nicio lipsă de promptitudine, dosarul fiind în sarcina poliţiei.
25. Printr-o rezoluţie din 28 septembrie 1 995, parchetul a constatat că faptele semnalate de reclamantă nu erau de natură penală, ci civilă, judecătoria fiind deja sesizată în acest scop. Această rezoluţie a fost confirmată, la 31 octombrie 1995, în contestaţia reclamantei, de procu-rorul-şef al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ilfov.
b) Plângere penală pentru tulburare de posesie
26. La 5 mai 1 995, reclamanta a depus la judecătorie
o plângere penală împotriva lui D.C. şi N.C. pentru tulburare de posesie. Inculpaţii au arătat că reclamanta nu fusese niciodată în posesia efectivă a terenului şi că, din această cauză, ea nu se putea plânge de vreo tulburare de posesie. Prin hotărârea din 7 martie 1996, tribunalul i-a achitat pe D.C. şi N.C., motivând că, în speţă, nu erau întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, mai ales că terţii nu ocupaseră abuziv terenul. Reclamanta a introdus apel, însă la şedinţa din 4 iulie 1 996, ea şi-a retras plângerea.
27. Prin scrisorile din 31 martie 1 997 şi 30 septembrie 1998, prefectura a informat-o pe reclamantă că, în măsura în care fusese pusă în posesia terenului de 1402 mp, ea trebuia să sesizeze poliţia cu o plângere împotriva terţilor, pentru tulburare de posesie.
28. La 9 ianuarie 1998, reclamanta a depus la Poliţia Judeţeană Ilfov o plângere penală împotriva lui D.C. pentru tulburare de posesie. La 21 februarie 1998, plângerea a fost înaintată Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea. Din dosar nu rezultă soluţiile date de autorităţi acestei plângeri.
c) Plângere penală pentru neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti
29. La 28 august 1 997, reclamanta a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea, cu o plângere penală împotriva lui D.C., pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti. La 4 decembrie 1997, parchetul a decis neînceperea urmăririi penale cu privire la D.C., cu motivarea că nu erau întrunite în speţă elementele constitutive ale infracţiunii. Reclamanta a fost informată la 16 ianuarie 1998. Prin ordonanţa din 21 octombrie 1998, parchetul a admis plângerea reclamantei împotriva neînceperii urmăririi penale din 4 decembrie 1997 şi a redeschis cercetarea penală împotriva lui D.C. Prin rechizitoriul din 5 aprilie 1 999, parchetul l-a trimis în judecată pe acesta din urmă.
30. La 14 septembrie 1 999, întrebat de instanţă, D.C. a declarat că nu înţelegea să elibereze terenul înainte ca reclamanta să îi restituie investiţiile făcute asupra terenului.
31. La 19 octombrie 1999, Judecătoria Ilfov l-a condamnat pe D.C. la plata unei amenzi penale de 5.000.000 ROL, pentru nerespectarea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu motivarea că, la 25 iulie
1 997, a refuzat executarea hotărârii din 11 martie 1994 care rămăsese neexecutată. A respins ca nedovedite cererile de despăgubiri formulate de reclamantă în latura civilă a acţiunii.
32. Prin hotărârea definitivă din 14 februarie 2000, Tribunalul Bucureşti a admis apelul lui D.C. şi a dispus suspendarea plăţii amenzii, motivând că D.C. nu avea antecedente penale, că a recunoscut şi a regretat faptele şi că suspendarea executării i-ar fi dat ocazia să reflecte la pericolul social al faptelor sale.
33. Drept urmare, reclamanta a depus la instanţă o nouă plângere penală împotriva lui D.C., pentru nerespectarea hotărârilor judecătoreşti definitive. Printr-o hotărâre din 1 2 mai 2000, instanţa a constatat că exista autoritate de lucru judecat.
34. Din informaţiile furnizate de reclamantă reiese că decizia din 25 aprilie 1997 a rămas neexecutată.
II. Dreptul şi practica interne pertinente
35. Reglementarea internă aplicabilă, adică fragmente din Codul de procedură civilă, în redactările sale ante-
rioare şi ulterioare modificării acestuia din 2 mai 2001 şi prin Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti (în vigoare începând cu 10 noiembrie 2000) este des-crisă în cauzele Roman şi Hogea împotriva României [(decizie), nr. 62959/00, 31 august 2004] şi Topciov împotriva României [(decizie), nr. 17369/02,15 iunie 2006],
36. Dispoziţiile pertinente ale Codului civil stipulează că: Art. 492
„Orice construcţie, plantaţie sau lucru_ asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contra."
Alt. 494
„Dacă plantaţiile, construcţiile şi lucrările au fost făcute de către o a treia persoana cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ţine pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice.
Dacă proprietarul pământului cere ridicarea plantaţiilor şi a construcţiilor, ridicarea va urma cu cheltuiala celui ce le-a făcut_ ."
37. Alte dispoziţii pertinente ale Codului de procedură civilă stipulează că:
Art. 3712
„Pot fi executate silit obligaţiile al căror obiect constă în plata unei sume de bani, predarea unui bun ori a folosinţei acestuia, desfiinţarea unei construcţii, plantaţii ori altei lucrări sau în luarea unei alte măsuri admise de lege."
Alt. 3715
„Executarea silită încetează dacă:
a) s-a realizat integral obligaţia prevăzută în titlul
executoriu_ "
38. înainte de modificările legislative intervenite prin Legea nr. 188/2000, activitatea executorilor judecătoreşti era reglementată de Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească. în baza art. 110 din Legea nr. 92/1992, precitată, executorii judecătoreşti îşi desfăşurau activitatea pe lângă judecătorii şi tribunale, fiind subordonaţi preşedintelui instanţei, care avea drept de coordonare şi control asupra activităţii lor. Ei erau numiţi de ministrul justiţiei, iar atribuţiile lor erau stabilite prin regulamentul cu privire la activitatea executorilor judecătoreşti, aprobat de acest ministru.
39. La 10 noiembrie 2000 a intrat în vigoare Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti («Legea nr. 188/2000»). Executorii judecătoreşti sunt, în prezent, membri ai Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi îşi desfăşoară activitatea în cadrul birourilor particulare. Ei sunt învestiţi să îndeplinească un serviciu de interes public.
40. în baza dispoziţiilor pertinente din Legea nr. 50/1991 din 29 iulie 1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea lo-cuinţelor, publicată în Monitorul Oficial nr. 163 din 7 august 1991 şi modificată prin O.G. nr. 4/1 994 din 24 ianuarie
1994, construirea imobilelor fără autorizaţie constituia contravenţie şi se sancţiona cu o amendă de la
1.800.000 la 2.000.000 ROL. Procesui-verbal de contravenţie era întocmit de organul de control de pe lângă prefecturi şi primării şi înaintat şefului direcţiei de coordonare a activităţii de urbanism şi amenajarea teritoriului sau, dacă era cazul, prefectului, sub-prefec-tului, primarului sau viceprimarului, în scopul aplicării sancţiunii.
41. Art. 30 din aceeaşi lege, aşa cum era în vigoare la epoca faptelor şi înainte de modificările intervenite prin Legea nr. 453/2001 din 18 iulie 2001, stipula că:
„In cazul în care persoanele sancţionate contravenţional_ nu s-au conformat în termen celor dispuse în procesul-verbal de constatare a contravenţiei_ organele de inspecţie şi de control ( ...) vor sesiza instanţele judecătoreşti pentru a dispune, după caz_ desfiinţarea construcţiilor nelegal realizate_
In cazul admiterii cererii, instanţa va stabili termenele limita de executare a [acestor] măsuri."
ÎN DREPT I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie
42. Reclamanta se plânge de imposibilitatea obţinerii executării hotărârii din 11 martie 1994 a Judecătoriei Ilfov, aşa cum a fost menţinută prin decizia din 25 aprilie 1997 a Curţii de Apel Bucureşti. Ea invocă încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţie, care, în partea sa pertinentă, prevede:
„Orice persoană are dreptul la judecarea_ cauzei sale, de către o instanţă_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ "
A. Cu privire la admisibilitate
7. Cu privire la excepţia de neepuizare a căilor de recurs interne
43. Guvernul invocă excepţia neepuizării căilor de recurs interne, arătând că reclamanta a omis să sesizeze instanţele naţionale cu o acţiune civilă împotriva terţilor constructori, pentru a i se stabili dreptul de proprietate prin accesiune, asupra construcţiilor edificate pe terenul acesteia. Conceptul de accessio artificialis, prevăzut în Codul civil, constituie un mod de dobândire a proprietăţii prin încorporarea unui lucru, considerat accesoriu, în altul, cel principal.
44. în speţă, terţii au început să construiască pe terenui reclamantei, astfel că ei sunt proprietarii construcţiei, în această ipoteză, doctrina şi jurisprudenţa română consideră că, atunci când constructorul pe terenul altuia îşi dovedeşte buna-credinţă, el nu poate fi constrâns la demolarea construcţiei, proprietarul terenului fiind obligat să îi restituie fie integralitatea valorii materialelor întrebuinţate şi a mâinii de lucru, fie diferenţa de valoare dintre terenul liber şi terenul ocupat de construcţie. In plus, constructorul poate exercita un drept de retenţie asupra terenului, până la momentul în care proprietarul terenului îi restituie investiţia. Această soluţie împiedică îmbogăţirea fără justă cauză a proprietarului terenului. Guvernul apreciază că această cale de recurs pe care a sugerat-o era accesibilă şi efectivă, niciun termen legal nefiind impus de lege pentru angajarea unei asemenea acţiuni.
45. Guvernul mai subliniază că, în cursul acţiunii în revendicare, niciuna din părţile în cauză nu a sesizat instanţele naţionale cu o acţiune în stabilirea situaţiei juridice a construcţiilor edificate pe teren.
46. Reclamanta subliniază că la momentul la care a sesizat instanţele naţionale cu o acţiune în revendicare, pe terenul ei nu era edificată nicio construcţie, D.C. constiuindu-le în timpul procedurii, cu sprijinul autorităţilor care nu au luat nicio măsură pentru a-l opri, în pofida numeroaselor sale demersuri. Ea subliniază că nu doreşte să devină proprietara construcţiei şi consideră că nu ei, ci lui D.C. îi revenea sesizarea instanţelor naţionale cu o acţiune civilă prin care să se stabilească buna sa credinţă în momentul edificării construcţiilor şi de a-şi recupera, dacă era cazul, investiţia.
47. Curtea apreciază că excepţia Guvernului este strâns legată de substanţa cererii pe care reclamanta a întemeiat-o pe art. 6 alin. (1) din Convenţie, astfel încât o conexează cu fondul [a se vedea cauza C.C.M.C. împotriva României (decizie) nr. 32922/96,15 ianuarie 1998],
2. Cu privire la temeinicia cererii
48. Curtea constată că această cerere nu este vădit nefondată, conform prevederilor art. 35 alin. (3) din Convenţie. Curtea arată, de altfel, că aceasta nu este lovită de niciun motiv de inadmisibilitate, hotărând să o declare admisibilă.
B. Cu privire la fond
49. Reclamanta arată că în 1992, la punerea ei în posesie de către comisia locală, terenul în litigiu era liber şi nu era edificată nicio construcţie. Ea consideră că soţii C. ştiau că ea era proprietara terenului, însă au început să edifice construcţiile cu rea-credinţă, în pofida existenţei deciziilor din 11 martie şi 12 decembrie 1994. Ea subliniază că autorităţile naţionale sesizate în scopul de a asigura executarea ordonanţei preşedinţiale nu au luat nicio măsură în acest sens, încurajându-l astfel prin comportamentul lor pe D.C. în a continua construcţia. Prin urmare, potrivit reclamantei, existenţa construcţiilor pe terenul ei este rezultatul inacţiunii autorităţilor.
50. Ea nu contestă faptul că soţii C. sunt proprietarii construcţiilor, însă cere doar punerea sa în posesia efectivă a terenului luat abuziv de D.C. Conform susţinerilor sale, chiar după 1997, D.C. a continuat să construiască pe teren, ignorând hotărârea definitivă din
11 martie 1994 menţinută prin decizia din 25 aprilie 1997.
51. în sfârşit, reclamanta mai subliniază că autorităţile sesizate cu executarea, şi în special executorul judecătoresc, nu au asistat-o în mod efectiv pentru a obţine posesia terenului, deoarece ea a fost informată în mai multe rânduri că existenţa unor construcţii pe teren făcea imposibilă executarea.
52. Guvernul consideră că hotărârea din 11 martie 1994 a fost executată de executorul judecătoresc într-un termen foarte scurt, aşa cum reiese din procesul-verbal de punere în posesie din 25 iulie 1 997. El mai apreciază că prezenta cauză se distinge de cauzele Cima împotriva Italiei [(decizie), nr. 55161/00, 8 ianuarie 2004] şi C.C.M.C. împotriva României, precitată, în măsura în care, în speţă, executorul judecătoresc a asistat-o pe reclamantă în executare, urmând procedura legală şi respectând întinderea mandatului, său.
53. Curtea aminteşte jurisprudenţa sa, conform căreia art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane dreptul de acces la justiţie, având drept corolar dreptul la executarea deciziilor judecătoreşti definitive (cauza Hornsby împotriva Greciei, hotărâre din 19 martie
1997, CEDH 1 997-II, § 40). Acest drept nu poate obliga totuşi un stat să execute fiecare hotărâre cu caracter civil oricare ar fi aceasta şi oricare ar fi împrejurările; în schimb, statului îi revine sarcina de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient, pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive care îi incumbă. Curtea are numai sarcina de a verifica dacă măsurile adoptate de autorităţile naţionale au fost adecvate şi suficiente (cauza Ruianu împotriva României, nr. 34647/97, §
66, 17 iunie 2003), întrucât atunci când autorităţile sunt ţinute să acţioneze în vederea executării unei hotărâri judecătoreşti şi omit să o facă, această inerţie angajează răspunderea statului, în temeiul art. 6 alin. (1)
din Convenţie (cauza Scollo împotriva Italiei, hotărârea din 28 septembrie 1995, Seria A nr. 31 5-C, § 44).
54. Mai întâi, Curtea reţine că reclamanta nu îi impută statului o punere în posesie neefectivă, de către comisia locală. în cauza de faţă debitor este un particular şi nu o autoritate de stat (a se vedea, a contrario, între altele, cauza Bourdov împotriva Rusiei, nr. 59498/00, CEDH 2002-III).
55. Curtea aminteşte că exercitarea puterii de stat care are o influenţă asupra drepturilor şi libertăţilor garantate prin Convenţie angajează răspunderea statului, independent de forma în care sunt exercitate aceste puteri [cauzele Wos împotriva Poloniei (decizie), nr. 22860/02, CEDH 2005-IV şi Vodopyanovy împotriva Ucrainei, nr. 22214/02, § 33, 17 ianuarie 2006). în plus, decizia statului pârât de a delega unei anumite entităţi unele din puterile sale nu îl sustrag de la responsabilităţile pe care le-ar fi avut dacă ar fi ales să le exercite el însuşi (mutatis mutandis, cauza Wos, precitată). Rezultă că statul, în calitate depozitar al forţei publice (a se vedea supra, §§ 38-39), era chemat să manifeste un comportament diligent şi să o asiste pe reclamanta creditoare, în executarea deciziilor care îi erau favorabile, în special prin intermediul executorilor judecătoreşti.
56. Curtea constată că, în temeiul hotărârii din 1 1 martie 1994 a Judecătoriei Ilfov, menţinută prin hotărârea din 25 aprilie 1997 a Curţii de Apel Bucureşti,
D.C. a fost obligat să lase terenul în cauză în posesia reclamantei. In pofida acestei obligaţii, D.C. a refuzat să execute hotărârea, motivând că a ridicat o construcţie pe o parte a terenului. Astfel cum reiese din dosar, reclamanta a făcut demersuri pentru a obţine posesia terenului său, imediat ce a observat că D.C. depusese acolo materiale de construcţie.
57. Asupra acestui aspect, Curtea observă că printr-o hotărâre pronunţată ca urmare a unei cereri de ordonanţă preşedinţială, judecătoria a l-a somat pe D.C. să oprească orice construcţie pe teren, fără ca acesta din urmă să respecte această hotărâre. în pofida tuturor demersurilor reclamantei pentru a executa ordonanţa preşedinţială din 12 decembrie 1994, nu a fost luată de către autorităţile competente nicio măsură de executare. în plus, cu toate că reclamanta a sesizat primăria cu privire la faptul că D.C. construia ilegal, abia în ianuarie 1996 autorităţile i-au aplicat acestuia o amendă contravenţională. Or, după părerea Curţii, autorităţile competente ar fi trebuit să acţioneze cu mai multă diligenţă, în vederea asigurării respectării ordonanţei preşedinţiale precitate, pentru a nu periclita executarea hotărârii date în fond.
58. Asupra acestui punct, Curtea notează că, deşi | acceptă faptul că o schimbare în situaţia de fapt constatată printr-o hotărâre judecătorească poate justifica în mod excepţional neexecutarea unei hotărâri, ea trebuie să se asigure că schimbările esenţiale survenite în cauză nu sunt rezultatul unei acţiuni sau inacţiuni a statului (mutatis mutandis, cauza loachimescu şi Ion împotriva României, nr. 18013/03, §31,12 octombrie 2006 şi Monory împotriva României şi Ungariei, nr. 71099/01, § 83, 5 aprilie 2005). Neluând măsuri pentru executarea ordonanţei din 12 decembrie 1994 şi nici pentru constatarea caracterului ilegal al construcţiilor, autorităţile naţionale au încurajat atitudinea lui D.C., care, pe toată durata procesului, a continuat să construiască pe terenul în litigiu. Astfel, la sfârşitul acţiunii în revendicare, deşi reclamanta obţinuse câştig de cauză, executarea hotărârii din 11 martie 1994 s-a dovedit greu de realizat, din cauza existenţei construcţiilor lui D.C. pe teren.
59. Dacă este adevărat că la 25 iulie 1997 executorul judecătoresc a pus-o pe reclamantă în posesia terenului său, nu este mai puţin adevărat că nu se poate vorbi despre o executare efectivă şi concretă. Călăuzindu-se după principiul conform căruia Convenţia are ca finalitate protejarea drepturilor nu teoretice şi iluzorii, ci concrete şi efective (cauza Artico împotriva Italiei, hotărârea din 13 mai 1980, Seria A nr. 37, p. 16, § 33), Curtea nu poate considera că o punere în posesie formală, fără ca reclamanta să fi putut obţine posesia efectivă a terenului ei, constituie executarea unei decizii judecătoreşti. în plus, în anul 2000, instanţele naţionale au constatat că hotărârea din 11 martie 1994 era tot neexecutată, datorită refuzului lui D.C. de a i se supune (a se vedea supra, §§31 şi 32).
60. Curtea observă că executorul judecătoresc a considerat executarea închisă, lăsând-o astfel pe reclamantă la bunul placai lui D.C., care îşi manifestase deschis refuzul de a elibera terenul. Niciun act de executare nu mai putea fi realizat, în măsura în care judecătoria, autoritatea care trebuia să supervizeze executarea, considera hotărârea executată. Singurele autorităţi competente pentru a realiza executarea hotărârii au fost astfel neputincioase în faţa unei persoane care refuza să se supună unei hotărâri judecătoreşti pronunţate împotriva sa.
61. Desigur, debitorul era proprietarul construcţiei pe care o edificase pe terenul reclamantei. Totuşi, aceasta din urmă nu a pretins niciodată proprietatea asupra construcţiei şi a cerut numai punerea în posesia terenului. Rezultă că o acţiune în accesiune imobiliară în scopul recunoaşterii dreptului ei de proprietate asupra construcţiei, nu concorda cu obiectivul reclamantei şi nu avea ca rezultat executarea hotărârii din 11 martie
1995. De altfel, trebuie constatat faptul că acea construcţie ocupa o parte a terenului; în pofida acestui fapt, nu a fost luată nici o măsură pentru punerea reclamantei în posesia unei părţi a terenului liber de orice construcţie.
62. Mai mult, mijloacele de coerciţie puse la dispoziţia reclamantei prin legislaţia penală nu s-au dovedit eficiente în cazul de faţă. Deşi instanţelor naţionale le revine aplicarea şi interpretarea legilor naţionale, Curtea nu se poate reţine să constate că nivelul amenzii penale aplicate lui D.C. pentru nerespectarea unei decizii judecătoreşti şi termenul pentru executarea acesteia nu era de natură să îl constrângă a părăsi terenul reclamantei.
63. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a conchide că, în speţă, autorităţile naţionale nu au asistat-o pe reclamantă în mod efectiv, în demersurile acesteia pentru obţinerea executării hotărârii din 11 martie 1994.
64. în concluzie, Curtea respinge excepţia de neepui-zare a căilor de recurs interne, ridicată de Guvern şi hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. (1) din Convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie
65. Reclamanta invocă o încălcare a dreptului ei la respectul bunurilor, datorită neexecutării hotărârii susmenţionate, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1.
66. Având în vedere concluziile sale de la §§ 53-64 de mai sus, Curtea hotărăşte că această cerere trebuie să fie declarată admisibilă, însă nu poate statua asupra fondului [a se vedea, mutatis mutandis, între altele, cauzele Laino împotriva Italiei (GC), nr. 33158/96, § 25, CEDH 1999-1, Biserica Catolică din Canee împotriva Greciei, hotărârea din 16 decembrie 1997, CEDH 1997-VIII, § 50 şi Ruianu, precitată, § 75).
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
67. Potrivit art. 41 din Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".
A. Prejudiciu
68. Reclamanta pretinde cu titlu de prejudiciu material punerea sa în posesie asupra terenului de 1402 mp, demolarea construcţiei lui D.C. şi, dacă punerea în posesie nu este posibilă, ea solicită valoarea terenului, pe care l-a evaluat la 20 euro/mp. De asemenea, solicită şi repararea lipsei de folosinţă asupra terenului pentru ultimii doisprezece ani, precum şi repararea prejudiciului moral, fără a preciza vreo sumă cu aceste titluri.
69. Guvernul reiterează faptul că hotărârea din 11 martie 1994 a fost executată şi, din acest motiv, nu se mai impune restituirea valorii de piaţă a terenului. El reţine totuşi că în virtutea unui ghid al Societăţii generale a experţilor tehnici, valoarea terenului situat la Măgurele se ridică la 12 euro/mp, dacă este situat în centrul comunei şi la 8 euro/mp dacă este situat la periferie. Cu privire la lipsa de folosinţă, Guvernul apreciază că faptul că reclamanta nu a sesizat instanţele interne cu o acţiune în accesiune împotriva lui D.C., nu este imputabil autorităţilor. El mai subliniază şi că reclamanta nu şi-a însoţit demersurile de documente justificative pertinente.
Referitor la prejudiciul moral, Guvernul notează că reclamanta nu a indicat valoarea acestei cereri şi nici nu a indicat faptul generator al prejudiciului, el apreciind că constatarea încălcării ar constitui în sine, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă suficientă.
70. în speţă, Curtea a constatat o încălcare a art. 6 din Convenţie, prin faptul neexecutării unei decizii judecătoreşti, prin care instanţele îi obligaseră pe terţi să lase terenul la dispoziţia reclamantei.
71. Din această cauză, Curtea apreciază că reclamanta a suferit un prejudiciu material, datorat neexecutării deciziei judecătoreşti în cauză, şi un prejudiciu moral, constând într-un profund sentiment de injustiţie cauzat de faptul că, timp de mai mulţi ani, în pofida deciziilor judecătoreşti definitive şi executorii, ea nu a beneficiat de o protecţie efectivă a drepturilor sale.
72. Având în vedere aceste consideraţii, Curtea îi acordă reclamantei, în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, 10.000 euro pentru toate daunele suferite.
B. Cheltuieli de judecată
73. Reclamanta solicită şi restituirea cheltuielilor de judecată, fără a furniza un calcul şi fără a depune justificări.
74. Guvernul notează că, în speţă, cererea reclamantei nu a fost susţinută.
75. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine restituirea cheltuielilor de judecată, decât în măsura în care acestora le sunt stabilite realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. în speţă, având în vedere elementele aflate în posesia
sa, precum şi criteriile sus-menţionate, Curtea respinge cererea privitoare la cheltuielile de judecată.
C. Dobânzi
76. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
T. Conexează cu fondul excepţia preliminară invocată de Guvern, referitoare la neepuizarea căilor de recurs interne şi o respinge;
2. Declară cererea admisibilă;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 din Convenţie;
4. Hotărăşte că nu va examina cererea întemeiată pe art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie;
5. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să îi plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie, 10.000 euro (zece mii euro) pentru toate prejudiciile cumulate, sumă ce va fi convertită în lei româneşti, precum şi orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlul de impozit;
b) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru acordarea unui credit marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
6. Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru rest;
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 29 aprilie 2008, în aplicarea art. 77 alin. (2) şi (3) din Regulament.
Santiago Quesada, Josep Casadevall,
Grefier Preşedinte
| ← SPÎNU contra României - Neaudierea inculpatului şi a unui... | TĂCULESCU contra României - Legea nr. 18/1991. Neexecutarea... → |
|---|
