SAMOILĂ şi CIONCA contra României - Arestare preventivă. Neaducerea „de îndată” în faţa unui judecător. Recurs la prelungirea arestării. Respingere. Prezenţa personală a reclamanţilor sau avocaţilor lor la şedinţele de judecată.
| Comentarii |
|
1. Controlul judiciar al deţinerii nu este consecinţa unei sesizări făcute de parte ci trebuie să intervină în mod automat, sensul garanţiilor instituite de art. 5 alin. (3) fiind acela de a proteja persoana împotriva oricărei detenţii sau arestări arbitrare, pe de o parte, şi evitarea ca persoana arestată sau deţinută provizoriu să rămână multă vreme în stare de detenţie înainte de a fi judecată pentru faptele de care este acuzată, pe de altă parte, în cauză, fără a exista circumstanţe excepţionale, reclamanţii nu au fost aduşi de îndată în faţa unui judecător care să examineze temeinicia şi legalitatea arestării preventive efectuată de procuror, ci după 9 zile de la arestare, contrar dispoziţiilor art. 5 alin. (3) din Convenţie: încălcare.
2. Din moment ce C.S.J. a examinat recursurile reclamanţilor împotriva deciziilor curţii de apel prin care li s-au respins cererile de punere în libertate şi împotriva deciziilor curţii de apel prin care se prelungea la cererea parchetului arestarea provizorie, un nou recurs având acest obiect nu puteau fi declarat ca inadmisibil, nici ca fiind exclus de dispoziţiile Codului de procedură penală şi nici ca efect al unei jurispru-denţe neunitare, creată chiar de C.S.J., incertitudine jurisprudenţială care nu trebuie să îi prejudicieze pe reclamanţi până la negarea dreptului lor de a formula un recurs împotriva deciziilor de respingere a cererilor lor de punere în libertate, cu consecinţa lipsei posibilităţii de control a legalităţii menţinerii în detenţie. Art. 5 alin. (4): încălcare.
3. Neaducerea reclamanţilor la şedinţele în care se judecau recursurile lor împotriva prelungirii arestării sau împotriva încheierilor prin care li se respinseseră cererile de punere în libertate precum şi imposibilitatea practică a prezentării avocaţilor aleşi din pricina comunicării tardive a citaţiilor, în condiţiile care procurorul participa la şedinţe, nu a putut fi suplinită prin numirea unor avocaţi din oficiu în chiar ziua şedinţei şi i-a lipsit de reclamanţi de o posibilitate adecvată de a combate motivele parchetului de menţinere a detenţiei preventive. Art. 5 alin. (4): încălcare.
4. Declaraţiile în mass-media ale procurorului militar care instrumenta cazul şi ale comandantului poliţiei, în care susţineau, fără nuanţe şi fără rezerve, că reclamanţii se făceau vinovaţi de anumite infracţiuni, înainte ca vinovăţia lor să fie stabilită de o instanţă, precum şi aducerea reclamanţilor - la acel moment arestaţi preventiv-în ţinută de penitenciar în faţa instanţei, cu încălcarea legii interne, erau susceptibile să întărească impresia de vinovăţie a reclamanţilor în rândul opiniei publice. Art. 6 alin. (2): încălcare.
Cauza SAMOILĂ şi CIONCA împotriva României, hotărârea din 12 februarie 2008
Comunicată la 4 martie 2008 Cererea nr. 33065/03
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a lll-a), într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie, după deliberarea din camera de consiliu, de la data de 1 2 februarie 2008, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 33065/03), îndreptată împotriva României, de doi resortisanţi ai acestui stat, domnii Cristian Samoilă şi Dumitru Cionca («reclamanţii»), care au sesizat Curtea la 5 septembrie 2003, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale («Convenţia»).
2. Reclamanţii, cărora li s-a admis beneficiul asistenţei judiciare, sunt reprezentaţi de Dl. Arpad Ştefan Kolozsi, avocat la Oradea. Guvernul român («Guvernul») este reprezentat prin agentul dl. Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamanţii invocă în mod special faptul că arestarea lor provizorie a înfrânt garanţiile art. 5 alin. (3) din Convenţie. Din perspectiva art. 5 alin. (4) şi art. 6 alin. (2) din Convenţie, ei se mai plâng şi cu privire la imposibilitatea de a contesta legalitatea menţinerii în detenţie, precum şi cu privire la nerecunoaşterea dreptului la respectarea prezumţiei de nevinovăţie.
4. La 6 aprilie 2006, Curtea a declarat cererea parţial inadmisibilă şi a decis comunicarea către Guvern a capetelor de cerere întemeiate pe art. 5 alin. (3) şi (4) şi art. 6 alin. (2) din Convenţie. în baza dispoziţiilor art. 29 alin. (3), ea a decis să examineze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia acestor capete de cerere.
ÎN FAPT
I. împrejurările cauzei
5. Reclamanţii s-au născut în 1968 şi, respectiv, în 1971 şi locuiesc la Oradea.
6. La 9 ianuarie 2002, un comerciant a depus la poliţia oraşului Oradea o plângere împotriva reclamanţilor, funcţionari în poliţie, acuzându-i că l-ar fi obligat să le plătească o mie de mărci germane, pentru a scăpa de sancţiunile unui control efectuat la 24 decembrie 2001
de cel de-al doilea reclamant la chioşcul de ţigări pe care comerciantul îl avea într-una din pieţele oraşului.
7. Poliţia a dispus o anchetă internă şi, printr-un comunicat din 10 ianuarie 2002, presa a fost informată că reclamanţii au fost mutaţi pentru motive disciplinare în alte unităţi de poliţie. Comunicatul mai menţiona că:
„Conform primelor investigaţii, reiese că cei doi poliţişti au comis anumite abuzuri în exercitarea funcţiei lor_ şi, în baza concluziilor anchetei, va fi sesizat parchetul militar."
8. La 16 ianuarie 2002, un săptămânal local a publicat un interviu cu comandantul poliţiei Oradea, care a declarat:
„Sunt vinovaţi. Nu am nicio îndoială. Se fac vinovaţi de abateri foarte grave. Avem această certitudine. Nu va mai rămâne decât să stabilim, la sfârşitul anchetei, întinderea şi gravitatea faptelor."
9. Conform susţinerilor Guvernului, comandantul poliţiei a negat că ar fi făcut o asemenea declaraţie. Acesta din urmă susţine că nu a acordat un interviu presei locale, pe tema reclamanţilor, şi afirmă că nu a cerut publicarea unei dezminţiri.
10. în cursul lunii ianuarie 2002, S.D., M.l. şi R.S., martori la controlul din 24 decembrie 2001, şi L.N., concubina primului reclamant, au făcut în faţa unui notar, în favoarea reclamanţilor, declaraţii destinate anchetei interne dispuse de poliţie,.
11. Printr-o ordonanţă din 27 februarie 2002, parchetul militar a declanşat împotriva reclamanţilor urmărirea penală pentru fapte de corupţie.
12. La 28 februarie 2002, reclamanţii au fost audiaţi de procurorul militar care i-a informat cu privire la acuzaţia care li se aduce. Ei au negat faptele imputate. Ulterior, parchetul militar şi-a declinat competenţa în favoarea parchetului anticorupţie din Oradea (în continuare, «parchetul»).
13. La 11 februarie 2003, printr-o ordonanţă a lui I.M., procuror şef al parchetului, reclamanţii au fost inculpaţi pentru fapte de corupţie şi arestaţi provizoriu la penitenciarul din Oradea, pe motiv că „au încercat să influenţeze martorii, pentru a împiedica ieşirea la iveală a adevărului_ şi că prezentau un pericol pentru ordinea publică." Reclamanţii au contestat această ordonanţă.
14. Tot la 11 februarie 2003, martorii S.D., M.l. şi R.S. au fost convocaţi la parchet. Primii doi au declarat că declaraţiile lor în faţa notarului le-au fost sugerate în parte de cel de-al doilea reclamant. în ceea ce îl priveşte pe R.S., acesta a afirmat că declaraţia lui fusese întocmită chiar de reclamant, el mulţumindu-se doar să o semneze.
15. în aceeaşi zi, la emisiunea de ştiri a unei televiziuni locale, procurorul I.M. a declarat:
„Arestarea provizorie a fost dispusă întrucât, în opinia noastră, chiar dacă sumele în cauză nu sunt foarte mari, ordinea publică_ a fost grav vătămată; încrederea în poliţie, care este prima verigă a lanţului ce asigură ordinea publică într-un stat de drept, trebuie să fie absolută şi neviciată prin astfel de comportamente. Cel de-al doilea motiv menţionat în ordonanţă este faptul că aceştia au încercat să împiedice descoperirea adevărului influenţând, adică ameninţând martorii. în acest moment, avem un martor care a făcut o declaraţie mincinoasă şi care este audiat de ofiţeri. Dacă nu revine asupra declaraţiei, sunt hotărât să pun în mişcare acţiunea penală, să îl arestez şi să îl trimit în faţa instanţei."
16. La 14 februarie 2003, în prezenţa reclamanţilor şi a avocaţilor acestora, Tribunalul Bihor şi-a declinat competenţa de a examina plângerea reclamanţilor, introdusă împotriva ordonanţei de arestare preventivă, în favoarea Curţii de Apel Oradea.
17. La 20 februarie 2003, curtea de apel a examinat această plângere, în camera de consiliu şi în prezenţa reclamanţilor şi a avocaţilor acestora. Printr-o încheiere din aceeaşi zi, ea a dispus punerea în libertate, motivând că urmărirea penală dura deja de mai mult de un an şi că reclamanţii nu prezentau pericol pentru anchetă. Parchetul a formulat recurs la Curtea Supremă de Justiţie.
18. Printr-o hotărâre din 6 martie 2003, Curtea Supremă, în prezenţa reclamanţilor şi a avocaţilor lor, a confirmat ordonanţa parchetului şi menţinerea arestului preventiv.
19. Prin rechizitoriul procurorului I.M. din 31 martie 2003, reclamanţii au fost trimişi în faţa Curţii de Apel Oradea, pentru fapte de corupţie, abuz în serviciu şi instigare la mărturie mincinoasă.
20. La cererea parchetului, la sfârşitul şedinţelor din 10 martie şi 25 aprilie 2003, curtea de apel a prelungit arestul preventiv al acestora.
21. Recursul introdus de reclamanţi la Curtea Supremă de Justiţie împotriva prelungirii din 10 martie a fost respins la 21 martie 2003, pe motiv că aceasta era legală şi temeinică. Recursul împotriva prelungirii din 25 aprilie 2003 a fost declarat inadmisibil printr-o hotărâre a Curţii Supreme din 14 mai 2003, cu următoarea motivare:
„în baza art. 385 C. proc. pen., deciziile cu privire la prelungirea arestării preventive nu pot face obiectul unui recurs distinct de cel referitor la fondul cauzei."
22. La 27 iunie 2003, curtea de apel a prelungit din nou arestarea provizorie, până la 28 iulie 2003. în cursul şedinţei care a avut loc la această ultimă dată, curtea a audiat mai mulţi martori, mai ales pe cei pe care
parchetul îi acuza că ar fi fost influenţaţi de reclamanţi.
S.D., M.l. şi L.N şi-au menţinut declaraţiile făcute la notar. în plus, ei au afirmat că parchetul exercitase presiuni asupra lor, pentru ca aceştia să îşi schimbe declaraţiile. R.S. a confirmat că declaraţia semnată la notar fusese întocmită de cel de-al doilea reclamant.
23. Recursul formulat de reclamanţi împotriva prelungirii arestării dispuse la 27 iunie 2003 a fost admis la 9 iulie 2003 de Curtea Supremă, deoarece curtea de apel nu putea să prelungească arestarea decât pentru
30 de zile, adică până la 27 iulie 2003.
24. Cu toate acestea, reclamanţii nu au fost puşi în libertate pentru că, la 21 iulie 2003, la solicitarea parchetului, curtea de apel a examinat legalitatea arestării preventive şi a menţinut-o, considerând că subzistau motivele care o justificaseră. La 28 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiţie le-a respins recursurile, după ce le examinase în prezenţa reclamanţilor şi a avocaţilor acestora.
25. La 21 august, 5 şi 26 septembrie şi 17 octombrie 2003, la solicitarea parchetului, în prezenţa reclamanţilor şi a avocaţilor acestora, curtea de apel a examinat legalitatea arestării preventive şi a menţinut această măsură.
26. Reclamanţii au formulat recursuri împotriva deciziilor sus-menţionate. La 26 august, 11 septembrie, 1 şi 24 octombrie 2003, ei au primit citaţii pentru a se prezenta la şedinţele de la Curtea Supremă de Justiţie, din 3 şi 12 septembrie 2003 şi din 3 şi 24 octombrie 2003.
27. Cu privire la şedinţa programată la 3 septembrie
2003, al doilea reclamant a menţionat pe citaţia primită la 26 august 2003 că doreşte să se prezinte în faţa Curţii Supreme. Cu toate acestea, comandantul penitenciarului din Oradea a înştiinţat Curtea Supremă că reclamanţii nu puteau fi transferaţi la Bucureşti, întrucât procurorul I.M. solicitase prezenţa lor la şedinţa din 5 septembrie 2003, de la Curtea de Apel Oradea.
28. Prin hotărârile din 3 şi 12 septembrie şi din 3 şi 24 octombrie 2003, Curtea Supremă a respins recursurile. Nici reclamanţii şi nici avocaţii acestora nu au fost prezenţi la aceste şedinţe, Curtea Supremă făcând aplicarea art. 385" alin. (3) C. proc. pen., care admitea judecarea recursurilor în lipsa celor în cauză, şi desemnându-le pe loc avocaţi din oficiu. La aceste şedinţe a fost prezent un reprezentant al parchetului, articolul sus-menţionat impunând participarea acestuia. El a cerut respingerea recursurilor.
29. La 21 august, 5 septembrie şi 17 octombrie 2003, în prezenţa reclamanţilor, Curtea de apel Oradea a examinat cererile lor de eliberare şi le-a respins, apreciind că având în vedere natura infracţiunilor, punerea lor în libertate prezenta pericol pentru ordinea publică, împotriva acestor decizii au formulat recurs reclamanţii.
30. La 29 august, 11 septembrie şi 24 octombrie 2003, ei au primit citaţii pentru a se prezenta la şedinţele de la Curtea Supremă de Justiţie din 2 şi 12 septembrie 2003 şi din 24 octombrie 2003.
31. Prin hotărâri pronunţate la datele de mai sus, recursurile au fost declarate inadmisibile, Curtea Supremă hotărând că:
„în baza art. 141 C. proc. pen., nu poate fi formulat recurs decât împotriva deciziei prin care o instanţă dispune luarea, încetarea înlocuirea sau menţinerea unei măsuri preventive_ Or, în speţă, curtea de apel nu a dispus niciuna din măsurile sus-menţionate, ci a respins o cerere de eliberare, caz în care legea nu prevede posibilitatea formulării unui recurs."
32. Curtea Supremă a examinat recursurile în prezenţa unui reprezentant al parchetului, care a cerut respingerea acestora. Reclamanţii fiind absenţi, Curtea Supremă le-a desemnat un avocat din oficiu.
33. La 20 octombrie 2003, reclamanţii s-au plâns preşedintelui curţii de apel cu privire la faptul că erau aduşi în faţa acestei instanţe în ţinuta locului de detenţie, specifică persoanelor condamnate. Ei au cerut să li se permită a purta propriile haine. La 27 octombrie 2003, fără a motiva, preşedintele le-a respins cererea.
34. Printr-o hotărâre din 12 decembrie 2003, curtea de apel i-a condamnat pe reclamanţi la o pedeapsă de şase ani închisoare pentru fapte de corupţie, abuz în serviciu şi instigare la mărturie mincinoasă.
35. Reclamanţii au formulat recurs, care a fost respins printr-o hotărâre definitivă din 4 martie 2004 a Curţii Supreme de Justiţie. Reclamanţii au fost eliberaţi în cele din urmă.
II. Dreptul şi practica interne pertinente
36. Dispoziţiile Codului de procedură penală, în vigoare la epoca faptelor, prevăd următoarele:
Art. 136
„în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului_ de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive:
(...)
c) arestarea preventivă.
(...) Măsura arătată la art. 136 alin. (1) lit. c) se poate lua numai de procuror sau de instanţa de judecată."
Art. 139 alin. (2)
„Când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere."
Art. 140
„(1) împotriva ordonanţei de arestare preventivă_ se poate face plângere la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond._
(6) încheierea este supusă recursului_ "
Art. 141
„încheierea dată în prima instanţă prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive poate fi atacată separat cu recurs, de procuror sau de inculpat."
Art. 148 alin. (1) lit. d)
„Măsura arestării inculpatului poate fi luată_ numai în vreunul din următoarele cazuri:_
d) sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea vreunui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte."
Art. 149 alin. (1)
„Durata arestării inculpatului nu poate depăşi 30 zile, afară de căzui când ea este prelungită în condiţiile legii."
Art. 155
„Durata arestării inculpatului poate fi prelungită în caz de necesitate şi numai motivat.
Prelungirea duratei arestării inculpatului poate fi dispusă de instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond_ "
Art. 156
„Prelungirea duratei arestării se dispune [de instanţă] pe baza propunerii motivate a organului care efectuează urmărirea penală_ "
Art. 159
„(5) în cazul în care instanţa acordă prelungirea, aceasta nu va putea depăşi 30 de zile_
(7) încheierea prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării poate fi atacată cu recurs de procuror sau de inculpat_ Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive nu este suspensiv de executare_ Instanţa poate acorda şi alte prelungiri, fiecare neputând depăşi 30 de zile." Art. 385 alin. (2)
„încheierile pot fi atacate cu recurs numai o dată cu sentinţa sau decizia recurată, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs." Art. 385"
„Judecarea recursului se face cu citarea părţilor. Judecarea recursului nu poate avea ioc decât în prezenta inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere. Dispoziţiile alineatului precedent nu sunt aplicabile_ în judecarea recursului împotriva încheierilor privind măsurile preventive.
Participarea procurorului la judecarea recursului este obligatorie în toate cazurile."
37. Cu privire la posibilitatea de a formula recurs împotriva deciziei de respingere a unei cereri de punere în libertate, Guvernul arată că, printr-o decizie din 21 noiembrie 2005, Secţiile Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (fosta Curte Supremă de Justiţie) a hotărât că o astfel de decizie nu ar putea fi atacată cu recurs separat de judecarea fondului, de vreme ce o astfel de decizie nu dispune, nu revocă, nu înlocuieşte sau nu pune capăt unei măsuri provizorii (art. 141 C. pen.).
38. Instanţa supremă a rezolvat astfel o controversă ivită în practica instanţelor, interne, anumite instanţe acceptând că soluţioneze acest tip de recurs, în timp ce altele îl declarau inadmisibil.
39. Guvernul susţine că această controversă nu vizează decât curţile de apel şi tribunalele şi că poziţia înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, împărtăşită de doctrină (a se vedea, I. Neagu, Drept procesual penal, Ed. Global Lex,
2002, p. 59), a fost totdeauna în favoarea inadmisi-bilităţii acestor recursuri. Sub acest aspect, el citează, fără a furniza copii, două hotărâri din 1999 şi 2000 ale Curţii Supreme de Justiţie.
40. Cu toate acestea, din informaţiile disponibile pe portalul de internet ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezultă că, prin hotărârea nr. 6738 din 13 decembrie
2004, această instanţă a procedat la examinarea în fond a recursului formulat de un inculpat împotriva deciziei unei curţi de apel prin care s-a respins cererea acestuia de punere în libertate.
41. Dispoziţiile Legii nr. 23/1969 cu privire la executarea pedepselor, în vigoare la epoca faptelor, prevăd următoarele:
Art. 40
„Deţinuţii aflaţi în curs de urmărire penală sau de judecată vor purta îmbrăcăminte personală. Pentru motive temeinice, ei vor trebui să poarte costumul locului de deţinere."
42. Prin decizia nr. 99 din 1994, examinând art. 40 din Legea nr. 23/1969, în raport cu alte dispoziţii constituţionale care garantează respectul prezumţiei de nevinovăţie, Curtea Constituţională a decis că nu se poate deroga de la dreptul de a purta propria îmbrăcăminte, decât dacă inculpatul nu dispune de îmbrăcăminte sau aceasta nu este curată ori este inutilizabilă. Curtea Constituţională a mai precizat că ţinuta de penitenciar a condamnaţilor şi a persoanelor aflate în arest preventiv trebuie să fie diferită.
ÎN DREPT I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 alin. (3) din Convenţie
43. Reclamanţii se plâng de faptul că nu au fost aduşi de îndată în faţa unui judecător, după arestarea lor. Ei invocă art. 5 alin. (3), care prevede că:
„Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare_ "
A. Cu privire la admisibilitate
44. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul art. 35 alin. (3) din Convenţie. Ea arată, între altele, că nu există niciun motiv de inad-misibilitate, hotărând, deci, să îl declare admisibil.
B. Cu privire la fond
45. Reclamanţii afirmă că dispoziţiile Codului de procedură penală în vigoare la epoca faptelor erau contrare art. 5 alin. (3) din Convenţie, câtă vreme nu instituiau obligaţia de aducere de îndată în faţa unui magistrat a persoanei arestate provizoriu. în orice caz, ei apreciază că termenul de nouă zile care s-a scurs între arestarea lor, la 11 februarie 2003, şi examinarea de către curtea de apel, la 20 februarie 2003, a legalităţii detenţiei era excesiv.
46. Guvernul se opune acestei teze. El arată că la 14 februarie 2003, adică la trei zile de la arestarea lor, reclamanţii au fost aduşi în faţa Tribunalului Bihor. Sprijinindu-se pe jurisprudenţa Curţii (cauza Taş împotriva Turciei, nr. 24396/94, § 86, 14 noiembrie 2000), Guvernul apreciază că această durată este compatibilă cu standardele impuse de art. 5 alin. (3).
47. El apreciază că dacă această instanţă nu a examinat legalitatea arestării provizorii, acest lucru nu ar putea fi imputat decât reclamanţilor, care nu au introdus corect plângerea împotriva ordonanţei procurorului. Ca urmare, Guvernul conchide că, în cazul de faţă, nu poate fi reţinută nicio încălcare a acestui articol.
48. Curtea aminteşte, în primul rând, că un control judiciar al deţinerii trebuie să intervină automat. El nu poate fi consecinţa unei cereri formulate în prealabil de către persoana deţinută (cauza Aquilina împotriva Maltei [GC], nr. 25642/94, § 49, CEDH 1999-III). în consecinţă, nu se poate reţine argumentul Guvernului, fondat pe neregularitatea plângerii introduse împotriva ordonanţei procurorului, care a întârziat examinarea legalităţii deţinerii.
49. Curtea aminteşte apoi că a hotărât în numeroase rânduri că art. 5 alin. (3) nu se limitează să prevadă accesul deţinutului la o autoritate judecătorească; el vizează obligaţia magistratului în faţa căruia este adusă persoana arestată să examineze împrejurările care militează pentru sau împotriva deţinerii, să se pronunţe conform unor criterii juridice asupra existenţei temeiurilor care o justifică şi, în absenţa acestora, să dispune punerea lui în libertate. Cu alte cuvinte, art. 5 alin. (3) impune ca magistratul să examineze temeinicia deţinerii [cauza Pantea împotriva României, nr. 33343/96, § 231, CEDH-2003-VI (extrase)].
50. Ea aminteşte, în fine, că a hotărât că o perioadă de arestare provizorie de patru zile şi şase ore fără control jurisdicţional depăşea limitele stricte de timp stabilite de art. 5 alin. (3), chiar în cazul în care avea ca scop protejarea întregii colectivităţi împotriva terorismului (cauza Brogan şi alţii împotriva Marii Britanii, hotărârea din 29 noiembrie 1988, Seria A nr. 145-B, p. 33, § 62).
51. în speţă, Curtea notează că reclamanţii au fost aduşi la 14 februarie 2003 în faţa Tribunalului Bihor. Cu toate acestea, în şedinţa din aceeaşi zi, nu a fost abordată problema legalităţii deţinerii, tribunalul dispunând numai trimiterea dosarului la curtea de apel. în definitiv, nu există indicii că tribunalul ar fi examinat temeinicia detenţiei, astfel că reclamanţii nu au beneficiat de garanţiile ce decurg din art. 5 alin. (3) din Convenţie.
52. Rezultă că, în prezenta cauză, fără să existe circumstanţe excepţionale, reclamanţii, care nu au ajuns în faţa curţii de apel decât după nouă zile de la arestare, nu au fost „aduşi de îndată" în faţa unui judecător sau a unui alt magistrat împuternicit de lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare.
53. Din cele de mai sus, art. 5 alin. (3) din Convenţie a fost încălcat.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 alin. (4) din Convenţie
54. Reclamanţii pretind că respingerea recursului lor împotriva deciziei din 25 aprilie 2003 a Curţii de Apel Oradea şi lipsa lor de la mai multe şedinţe în faţa Curţii Supreme de Justiţie au încălcat dreptul lor garantat prin art. 5 alin. (4) din Convenţie, care stipulează că:
„Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen
scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală."
A. Cu privire la admisibilitate
55. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul art. 35 alin. (3) din Convenţie. Ea arată, de altfel, că nu există niciun motiv de inad-misibilitate, hotărând, deci, să îl declare admisibil.
B. Cu privire la fond
7. Inadmisibilitatea recursului împotriva deciziei din 25 aprilie 2003 a Curţii de Apel Oradea prin care s-a prelungit arestarea provizorie
56. Reclamanţii afirmă că prin refuzul de a examina, la 14 mai 2003, recursul introdus împotriva deciziei curţii de apel din 25 aprilie 2003, Curtea Supremă de justiţie i-a privat în mod arbitrar de posibilitatea de a li se verifica legalitatea menţinerii în detenţie.
57. Reamintind faptul că art. 5 alin. (4) din Convenţie nu garantează dreptul la un recurs împotriva deciziilor prin care se prelungeşte deţinerea, Guvernul afirmă că respingerea recursului de către Curtea Supremă de Justiţie nu ar fi avut nicio consecinţă cu privire la respectul garanţiilor prevăzute de acest articol, atunci când, la 25 aprilie 2003, curtea de apel a procedat la o verificare amănunţită a motivelor care susţineau menţinerea stării de arest.
58. Curtea aminteşte că un stat având un sistem judiciar cu două grade de jurisdicţie, trebuie să le acorde deţinuţilor aceleaşi garanţii în apel, ca şi în primă instanţă (a se vedea, de exemplu, cauza Bagriymk împotriva Turciei, nr. 43256/04, § 47, 5 iunie 2007).
59. în speţă, Curtea notează că nu este contestată existenţa în dreptul intern a unui recurs împotriva unei decizii prin care se prelungeşte arestarea provizorie. Mai mult, ea observă că, în cursul aceluiaşi proces, Curtea Supremă de Justiţie a examinat de mai multe ori recursuri de acest fel formulate de reclamanţi, şi chiar a admis unul dintre ele la 9 iulie 2003.
60. Rezultă că refuzul Curţii Supreme de a examina, la 14 mai 2003, recursul reclamanţilor împotriva prelungirii arestării preventive dispuse de curtea de apel la 25 aprilie 2003, i-a lipsit pe aceştia din urmă de posibilitatea de a li se controla legalitatea menţinerii lor în detenţie. Faptul că curtea de apel şi-a motivat temeinic decizia din 25 aprilie 2003 nu schimbă cu nimic această concluzie, câtă vreme reclamanţii au fost lipsiţi de o cale de atac, care le era oferită de dreptul intern.
61. Din cele de mai sus rezultă că a fost încălcat art. 5 alin. (4) din Convenţie, prin refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a examina recursul împotriva deciziei Curţii de Apel Oradea, din 25 aprilie 2003.
2. Neprezentarea la şedinţele din 2, 3, şi 12 septembrie şi la cele din 3 şi 24 octombrie 2003 de la Curtea Supremă de Justiţie
a) Susţinerile părţilor
62. Reclamanţii pretind că autorităţile interne au refuzat să le asigure prezenţa la şedinţele de judecată ale Curţii Supreme de Justiţie, care hotăra asupra recursurilor lor împotriva deciziilor curţii de apel de prelungire a arestării preventive şi de respingere a cererilor de punere în libertate. Ei adaugă faptul că citaţiile le-au fost comunicate prea târziu ca avocaţii lor să mai poată participa.
63. Guvernul se opune acestei teze. Citând două hotărâri din 1999 şi 2000 ale Curţii Supreme de Justiţie, precum şi opiniile din doctrină, el afirmă că, la epoca faptelor, reclamanţii nu aveau dreptul de a formula recurs împotriva deciziilor curţii de apel prin care li se respingeau cererile de punere în libertate. Prin urmare, el consideră că reclamanţii nu aveau dreptul de a compărea în şedinţele de la Curtea Supremă de Justiţie, când li se examinau recursurile.
64. Dacă Guvernul admite că unele instanţe au procedat la examinarea în fond a unor astfel de recursuri, el pretinde că era vorba de o practică minoritară care a încetat ca urmare a unei decizii date la 21 noiembrie
2005, de Secţiile Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (fosta Curte Supremă de Justiţie).
65. în orice caz, el arată că reclamanţii şi avocaţii acestora au fost prezenţi la şedinţele de la curtea de apel, care le-a examinat temeinic argumentele. Ca urmare, el susţine că în faţa Curţii Supreme de Justiţie, interesele reclamanţilor au fost apărate de avocaţi numiţi din oficiu.
66. în sfârşit, Guvernul susţine că, pentru majoritatea şedinţelor, reclamanţii au fost citaţi cu suficient timp înainte pentru a-şi putea informa avocaţii, în vederea prezentării acestora. El precizează că reclamanţii aveau dreptul la o conversaţie telefonică pe săptămână, iar corespondenţa nu era limitată, scrisorile fiind remise poştei de către autorităţile penitenciare.
b) Aprecierea Curţii
67. Curtea aminteşte că, potrivit art. 5 alin. (4), persoanele arestate sau deţinute au dreptul la o examinare a respectării exigenţelor de procedură şi de fond nece-
sare „legalităţii", în sensul art. 5 alin. (1), a privării de libertate a acestora (cauza Brogan şi alţii, precitată, p. 34-35, § 65).
68. Pentru persoanele deţinute în condiţiile enunţate la art. 5 alin. (1) lit. c), este necesară o audienţă (cauza Kampanis împotriva Greciei, hotărâre din 13 iulie 1995, Seria A nr. 318-B, p. 45, § 47). în special în calea de atac introdusă împotriva unei deţineri sau a prelungirii acesteia trebuie să garanteze egalitatea de arme dintre părţi, dintre procuror şi deţinut [cauzele Nikolova împotriva Bulgariei (GC), nr. 31195/96, § 58, CEDH
1999-11 şi Wloch împotriva Poloniei, nr. 27785/95, § 126, CEDH 2000-XI],
69. în speţă, Curtea reţine în principal că în şedinţele în faţa Curţii Supreme de Justiţie din 3 şi 12 septembrie 2003 şi din 3 şi 24 octombrie 2003, erau examinate recursurile reclamanţilor împotriva deciziilor curţii de apel care prelungeau, la cererea parchetului, arestarea provizorie a acestora. Dreptul reclamanţilor de a formula un recurs împotriva acestor decizii nu este contestat de părţi.
70. Curtea mai reţine că în celelalte şedinţe, adică cele din 2 şi 12 septembrie 2003 şi din 24 octombrie 2003 erau examinate recursurile reclamanţilor împotriva deciziilor Curţii de Apel Oradea prin care li se respingeau cererile de punere în libertate. Curtea Supremă a declarat inadmisibile aceste recursuri, motivând că prevederile Codului de procedură penală nu admiteau un recurs împotriva unor asemenea decizii.
71. Cu privire la argumentul Guvernului privind lipsa dreptului de a formula un recurs împotriva acestor decizii, Curtea reţine că Guvernul se bazează în principal pe existenţa unei jurisprudenţe care declară inadmisibile aceste recursuri. Or, la epoca faptelor, jurisprudenţa instanţelor interne era departe de a fi unitară, examinarea acestor recursuri fiind admisă de o parte a instanţelor şi în unele cazuri chiar de însăşi Curtea Supremă de Justiţie (a se vedea supra, § 40).
72. Curtea conchide că această incertitudine jurispru-denţială nu trebuia să îi prejudicieze pe reclamanţi în aşa măsură încât să le nege dreptul de a formula un recurs împotriva deciziilor de respingere a cererilor lor de punere în libertate. Din acest motiv, Curtea nu a acceptat argumentul Guvernului.
73. Curtea reiterează că un stat care acceptă o cale de atac împotriva deciziilor privitoare la arestarea provizorie trebuie să le acorde celor interesaţi aceleaşi garanţii atât în apel, ca şi în primă instanţă.
74. în speţă, ea apreciază că prezenţa reclamanţilor şi a avocaţilor acestora la şedinţele desfăşurate în faţa curţii de apel nu dispensează statul de obligaţia de a asigura şi prezenţa personală a acestora în faţa Curţii Supreme de Justiţie, sau, la nevoie, a reprezentanţilor lor, în scopul asigurării egalităţii de arme cu procurorul care, prezent la fiecare şedinţă, a cerut menţinerea detenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, cauzele Kampanis, precitată, § 47 şi Nikolova, precitată, § 58.)
75. Referitor la apărarea acordată de diverşi avocaţi numiţi din oficiu, Curtea constată că aceştia au fost desemnaţi pe loc, nu cunoşteau nici dosarul, nici clienţii şi, în plus, nu au dispus de timpul necesar pentru pregătirea apărării, deoarece Curtea Supremă a soluţionat recursurile în aceeaşi zi în care fuseseră numiţi.
76. în aceste circumstanţe şi fără a se pronunţa asupra modului concret în care avocaţii numiţi din oficiu şi-au îndeplinit obligaţiile, Curtea conchide că reclamanţii nu au beneficiat de o apărare efectivă în faţa Curţii Supreme de Justiţie (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Coddi împotriva Italiei, hotărârea din 9 aprilie 1984, Seria A nr. 76, p. 1 2, § 27).
77. Fiind vorba despre comunicarea citaţiilor şi despre posibilitatea avocaţilor reclamanţilor de a asista la şedinţele de la Curtea Supremă, Curtea reţine că din şapte citaţii, patru le-au fost comunicate reclamanţilor în preziua sau chiar în ziua şedinţelor. în aceste condiţii şi ţinând cont de faptul că distanţa dintre Oradea şi Bucureşti este de aproximativ 600 km, Curtea apreciază că posibilitatea avocaţilor de a se prezenta în timp util la aceste şedinţe era practic nulă.
78. în plus, Curtea remarcă faptul că, potrivit informaţiilor furnizate de Guvern, reclamanţii beneficiau de o singură convorbire telefonică pe săptămână, iar corespondenţa era transmisă de serviciile administrative ale închisorii, ceea ce întârzia inevitabil distribuirea poştei. Din acest motiv, fiind vorba de citaţiile pentru prezentarea la şedinţele din 2 şi 3 septembrie şi din 3 octombrie 2003, pentru care reclamanţii au fost citaţi cu patru, opt şi două zile înainte, Curtea consideră că posibilitatea acestora de a-şi înştiinţa avocaţii precum şi şansele ca aceştia din urmă să se poată prezenta, erau de asemenea foarte limitate.
79. în cele din urmă, Curtea reţine că, chiar în cazul în care reclamanţii şi-au făcut cunoscută în mod expres dorinţa de a participa la şedinţele de la Curtea Supremă, procurorul I.M. s-a opus pe motiv că aceştia trebuiau să fie prezenţi la alte şedinţe de la curtea de apel.
80. Prin urmare, neoferindu-le reclamanţilor o participare adecvată la şedinţele al căror rezultat era determinant pentru menţinerea sau încetarea detenţiei acestora, autorităţile interne i-au lipsit pe reclamanţi
de posibilitatea de a combate într-o manieră corespunzătoare motivele invocate de parchet pentru a justifica menţinerea lor în arest.
81. Rezultă că a fost încălcat art. 5 alin. (4) din Convenţie.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. (2) din Convenţie
82. Reclamanţii se plâng de faptul că anumite declaraţii ale reprezentanţilor autorităţilor locale, precum şi obligaţia de a purta în faţa curţii de apel ţinuta de penitenciar specifică persoanelor condamnate, au nesocotit prezumţia de nevinovăţie. Ei invocă art. 6 alin. (2) din Convenţie, în termenii căruia:
„Orice persoană acuzată de o infracţiune este pre-zumată nevinovată până ce vinovăţia va fi legal stabilită."
A. Cu privire la admisibilitate
83. Curtea constată că aceste cereri nu sunt vădit nefondate, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenţie. Curtea arată, de altfel, că nu există niciun alt motiv de inadmisibilitate, şi hotărăşte să le declare admisibile.
B. Cu privire la fond
7. Susţinerile părţilor
84. Reclamanţii pretind că afirmaţiile procurorului I.M. în emisiunea de ştiri a unei televiziuni locale, conform cărora exercitaseră presiuni asupra martorilor, precum şi declaraţia şefului poliţiei locale potrivit căreia reclamanţii erau vinovaţi, demonstrau voinţa autorităţilor însărcinate cu ancheta de a convinge opinia publică de vinovăţia lor. Ei adaugă faptul că prezentarea lor în faţa curţii de apel, în ţinută de penitenciar, precum şi refuzul preşedintelui curţii de apel de a le autoriza folosirea propriilor lor haine, au încălcat legislaţia şi au contribuit la întărirea impresiei de vinovăţie în rândul opiniei publice.
85. Cu privire la declaraţia procurorului I.M. făcută la jurnalul televizat, Guvernul susţine că aceste afirmaţii nu vizau decât motivele arestării preventive a reclamanţilor şi că nu prejudiciau soluţionarea pricinii (a se vedea, a contrario, cauza Kuvikas împotriva Lituaniei, nr. 21837/02, § 55, 27 iunie 2006).
86. în orice caz, Guvernul apreciază că declaraţia procurorului nu putea influenţa imparţialitatea instanţelor interne, alcătuite din judecători profesionişti.
87. Guvernul mai susţine apoi că, bazându-se pe informaţiile oferite de Poliţia Oradea, comandantul poliţiei nu a făcut nicio declaraţie în presă, cu privire la situaţia reclamanţilor. Prin urmare, el apreciază că statul nu ar trebui să fie responsabil pentru acţiunile presei [a se vedea cauza Papon împotriva Franţei (nr. 2) (decizie), nr. 54210/00, CEDH 2001-XII (extrase)].
88. Presupunând că declaraţia în litigiu ar fi fost realmente făcută de comandantul poliţiei, Guvernul arată că aceasta trebuia interpretată în contextul anchetei interne declanşate în cadrul poliţiei şi că „greşelile" menţionate nu priveau decât erori profesionale care antrenaseră deja mutarea reclamanţilor la alte comisariate. In orice caz, Guvernul pretinde că declaraţia în cauză răspundea obligaţiei autorităţilor de a informa opinia publică asupra oricărui act prejudiciabil comis de poliţişti.
89. în sfârşit, referitor la prezentarea reclamanţilor în faţa curţii de apel, în ţinută penitenciară, Guvernul, întemeindu-se pe informaţiile furnizate de administraţia închisorii, contestă susţinerile reclamanţilor şi afirmă că, în momentul transferurilor şi al şederilor în diverse locuri de deţinere, reclamanţii au fost autorizaţi să îmbrace propriile lor haine.
90. Presupunând că aceştia participaseră la şedinţele de la curtea de apel în ţinută penitenciară, Guvernul susţine că era vorba doar de o măsură administrativă şi preventivă, în scopul asigurării igienei deţinuţilor. în orice caz, el apreciază că aceste haine nu puteau influenţa imparţialitatea judecătorilor profesionişti.
2. Aprecierea Curţii
91. Curtea aminteşte că principiul prezumţiei de nevinovăţie consacrat de alin. (2) al art. 6 prevede ca niciun reprezentant al statului să nu declare că o persoană este vinovată de săvârşirea unei infracţiuni înainte ca vinovăţia acesteia să fi fost stabilită de o instanţă (a se vedea, de exemplu, cauza Allenet de Ribemont împotriva Franţei, hotărârea din 10 februarie 1995, Seria A nr. 308, p. 16, § 36).
92. O atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie poate emana nu numai de la un judecător sau de la o instanţă, ci şi de la alte autorităţi publice, adică de la poliţişti (ibidem, p. 16, § 37) sau de la procurori, cu atât mai mult cu cât aceştia din urmă exercită funcţii cvasi-judiciare şi controlează desfăşurarea anchetei (a se vedea cauza Daktaras împotriva Lituaniei, nr. 42095/98, § 42, CEDH 2000-X). Ea este atinsă de declaraţii sau de acte care reflectă sentimentul că o persoană este vinovată şi care incită publicul să creadă în vinovăţia acesteia sau care anticipează aprecierea faptelor de către judecător
(a se vedea cauza Y.B. şi alţii împotriva Turciei, nr. 481 73/99 şi nr. 48319/99, § 50, 28 octombrie 2004).
93. în speţă, Curtea reţine că prin informarea ziariştilor asupra motivelor arestării provizorii a reclamanţilor, procurorul I.M. a afirmat că aceştia încercaseră să influenţeze şi ameninţaseră martorii. Mai mult, I.M. a declarat că el însuşi ar fi exercitat presiuni asupra unuia dintre martori, în scopul denunţării reclamanţilor. Or, Curtea observă că incitarea la mărturii false era unul dintre motivele arestării, figurând şi printre capetele de acuzare pentru care reclamanţii au fost trimişi în faţa instanţei.
94. Curtea constată că declaraţiile incriminate au fost făcute într-un context independent de procedura penală însăşi, adică în cursul unui interviu difuzat la un jurnal televizat.
95. Subliniind încă o dată importanţa alegerii termenilor întrebuinţaţi de agenţii statului, Curtea conchide că afirmaţiile procurorului I.M., prin care acesta susţinea în mod vădit că reclamanţii se făceau vinovaţi de incitare la mărturie mincinoasă, încurajau publicul să creadă în vinovăţia acestora, anticipând aprecierea faptelor de către judecătorii competenţi (a se vedea, a contrario, cauza Daktaras, precitată, § 44).
96. Cu privire la declaraţia comandantului poliţiei, Curtea reţine că aceasta a făcut obiectul unei controverse între părţi. Curtea constată totuşi că pretinsul autor al acesteia nu a revenit în mod public asupra declaraţiei şi nu a cerut publicarea unei dezminţiri. Datorită acestor elemente, Curtea înclină să prezume că afirmaţiile în litigiu au existat în mod real (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Pandy împotriva Belgiei, nr. 13583/02, § 44, 21 septembrie 2006).
97. Curtea nu poate primi susţinerile Guvernului potrivit cărora aceste afirmaţii nu au făcut referire decât la erorile profesionale ale reclamanţilor. Asupra acestui aspect ea aminteşte că, în temeiul art. 6 alin. (2) din Convenţie, prezintă importanţă sensul real al declaraţiilor în cauză, iar nu forma literală a acestora (cauza Lavents împotriva Letoniei, nr. 58442/00, § 126, 28 noiembrie 2002).
98. în speţă, deşi comandantul poliţiei vorbise despre „greşeli", fără a le preciza natura, acestea nu puteau viza decât actele calificate de parchet drept acte de corupţie, pentru care reclamanţii fuseseră trimiţi în faţa curţii de apel. Or, se impune următoarea constatare: comandantul poliţiei i-a desemnat pe reclamanţi, fără nuanţe, fără rezervă, ca fiind vinovaţi de aceste acte (a se vedea, mutatis mutandis, cauzele Allenet de Ribemont, precitată, p. 17, § 41 şi Y.B. şi alţii împotriva Turciei, precitată, § 49).
99. în sfârşit, cu privire la prezentarea reclamanţilor în faţa curţii de apel, îmbrăcaţi în ţinută penitenciară,
Curtea relevă că, în mod contrar afirmaţiilor Guvernului, din refuz reiese limpede că preşedintele curţii de apel s-a opus cererii reclamanţilor, la 27 octombrie 2003 (a se vedea supra, § 33), aceştia din urmă trebuind să se prezinte în faţa acestei instanţe în ţinută penitenciară, specifică persoanelor condamnate.
100. Or, Curtea constată că această practică era contrară dispoziţiilor Legii nr. 23/1969 precum şi Deciziei nr. 99/1994 a Curţii Constituţionale (a se vedea supra, § 41-42). Nefiind demonstrat faptul că reclamanţii nu dispuneau de haine adecvate, Curtea apreciază că această practică era lipsită de orice temei, fiind susceptibilă să întărească în rândul opiniei publice impresia de vinovăţie a reclamanţilor.
101. Ansamblul acestor aprecieri conduce Curtea la concluzia că a fost încălcat principiul prezumţiei de nevinovăţie, garantat de art. 6 alin. (2) din Convenţie.
IV. Cu privire la aplicabilitatea art. 41 din Convenţie
102. Conform art. 41 din Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".
A. Prejudiciu
103. Reclamanţii pretind 45.000 şi, respectiv, 37.000 euro, pentru prejudiciul material suferit, constând în pierderea salariilor, cheltuieli făcute cu deplasarea membrilor familiilor acestora la penitenciar şi ajutorul acordat în timpul detenţiei. Ei mai pretind şi plata a 2.500.000 şi, respectiv, 2.700.000 euro pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a suferinţelor fizice şi psihice cauzate de menţinerea nejustificată a stării de arest, a atingerii aduse reputaţiei lor şi îndepărtării din cariera de poliţist.
104. Guvernul solicită respingerea acestor pretenţii, apreciind că ele nu sunt justificate şi nu au nici o legătură de cauzalitate cu pretinsele încălcări ale Convenţiei.
105. Curtea arată că unicul temei pentru admiterea unei cereri de satisfacţie echitabilă rezidă, în speţă, în încălcarea art. 5 alin. (3) şi (4) şi art. 6 alin. (2) din Convenţie.
106. în ceea ce priveşte prejudiciul material, Curtea observă că nu există legătură de cauzalitate între faptele care au condus la concluzia încălcării Convenţie şi pre-
judiciul material pentru care reclamanţii cer dezdău-nare. în concluzie, Curtea respinge această cerere.
107. Cu privire la cererea de reparare a prejudiciului moral decurgând din încălcarea art. 5 alin. (3) şi (4) din Convenţie, Curtea aminteşte că, în cauzele privitoare la încălcarea acestor dispoziţii, ea a atribuit sume modeste ori a hotărât că, în funcţie de împrejurări, constatarea încălcării constituia o satisfacţie echitabilă suficientă (a se vedea cauza Wesolowski împotriva Poloniei, nr. 29687/96, § 72, 22 iunie 2004).
108. în speţă, având în vedere faptul că Curtea a mai hotărât cu privire la încălcarea art. 6 alin. (2) din Convenţie, ea apreciază că reclamanţii au suferit o daună morală incontestabilă, care nu este suficient reparată prin constatarea unei încălcări. în consecinţă, statuând în echitate, aşa cum dispune art. 41 din Convenţie, ea atribuie 2.000 euro fiecăruia dintre reclamanţi (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Y.B. şi alţii, precitată, § 56).
B. Cheltuieli de judecată
109. Reclamanţii pretind 15.000 şi, respectiv, 21.000 euro pentru cheltuieli de judecată efectuate în faţa jurisdicţiilor interne şi, totodată, 4.000 euro pentru cele suportate în faţa Curţii.
110. Cu privire la cheltuielile de judecată efectuate în faţa jurisdicţiilor interne, ei depun copii de pe două contracte de asistenţă judiciară, totalizând o sumă de opt milioane de lei vechi româneşti (ROL) şi copia unei chitanţe de atestare a plăţii făcute unui avocat, din 8 august 2003, în valoare de 200 milioane ROL. Referitor la procedura în faţa Curţii, ei justifică cheltuieli de traducere a diferitelor documente, în valoare de 5.235.000 ROL.
111. Guvernul contestă în parte sumele pretinse, arătând că reclamanţii nu au depus documente justificative.
112. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine restituirea cheltuielilor de judecată, decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor.
113. In speţă, pentru ceea ce ţine de procedura internă, Curtea reţine că reclamanţii nu au depus documentele justificative pertinente decât pentru suma de 8 milioane ROL. Cât despre suma plătită la 18 august 2003, Curtea constată că reclamanţii nu au produs o copie a contractului de asistenţă judiciară, în scopul identificării procedurilor vizate. Referitor la cheltuielile efectuate în faţa Curţii, ea constată că reclamanţii nu au depus documente justificative decât pentru cheltuielile de traducere. în plus, ea relevă că reclamanţii au beneficiat de 850 euro, cu titlul de ajutor judiciar din partea Consiliului Europei.
114. Având în vedere elementele de care dispune, cât şi jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciază ca rezonabilă atribuirea pentru ambii reclamanţi a sumei de 1.500 euro, pentru totalul cheltuielilor, scăzând 850 euro primiţi cu titlul de ajutor judiciar, rezultând suma de 650 euro.
C. Dobânzi
115. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 alin. (3) Convenţie;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 alin. (4) Convenţie;
4. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. (2) Convenţie;
5. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să le plătească reclamanţilor, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie, următoarele sume, care vor fi convertite în moneda naţională a statului pârât, la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
i. 2.000 euro (două mii euro) fiecărui reclamant, cu titlu de prejudiciu moral;
ii. 650 euro (şase sute cincizeci euro) ambilor reclamanţi, cu titlul de cheltuieli de judecată;
iii. orice sumă va putea fi datorată cu titlu de impozit sau de taxă asupra amintitelor sume;
b) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
6. Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 4 martie 2008, în aplicarea art. 77 alin. (2) şi (3) din Regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall,
Grefier Preşedinte
| ← STOICA c.României - Rele tratamente aplicate de agenţi ai... | NEMETI contra României - Anularea recursului pentru neplata... → |
|---|
