SPÎNU contra României - Neaudierea inculpatului şi a unui martor al acuzării de către Curtea Supremă în recurs. Noţiunea autonomă de «martor».

Comentarii

0

1. Ori de câte ori o instanţă de recurs cercetează o cauză în fapt şi în drept şi examinează în ansamblu problema vinovăţiei sau nevinovăţiei, nu poate, pentru motive care privesc echitatea procesului, să hotărască asupra acestor chestiuni fără aprecierea directă a mărturiilor prezentate personal de către acuzatul care susţine a nu fi comis actul considerat a fi o faptă penală.

Deoarece Curtea Supremă nu s-a limitat să exercite un rol de instanţă supremă, înte-meindu-se exclusiv pe erorile de drept, ci a procedat la aprecierea proprie a faptelor pentru a examina dacă acestea erau suficiente pentru a permite condamnarea, audierea reclamantei era cu atât mai necesară cu cât ea fusese în mod succesiv condamnată şi achitată de instanţele inferioare şi contesta participarea sa la faptele imputate, precum şi condiţiile în care depusese mărturie.

Prin urmare, instanţa de recurs era obligată să ia măsuri pozitive în vederea audierii inculpatei, chiar dacă reclamanta nu solicitase în mod expres o astfel de măsură. Pe de altă parte, faptul că reclamantei i s-a acordat ultimul cuvânt în procedura de recurs nu exonera Curtea Supremă de Justiţie de obligaţia de a o audia pe parcursul dezbaterilor. Art. 6 din Convenţie: încălcare.

2. Termenul «martor» are, în sistemul Convenţiei, un înţeles «autonom». Astfel, din moment ce o declaraţie, fie că este efectuată de un martor stricto sensu sau de către un coin-culpat, este susceptibilă să fondeze, în mod substanţial, condamnarea inculpatului, aceasta constituie o mărturie în sprijinul acuzării, iar garanţiile prevăzute de art. 6 alin. (1) din Convenţie îi sunt aplicabile; printre acestea se numără şi obligaţia de a dispune măsuri pozitive în vederea clarificării declaraţiilor martorului şi de a da reclamantei posibilitatea de a se apăra în cauză. Art. 6 din Convenţie: încălcare.
Cauza SPÎNU împotriva României, hotărârea din 1 aprilie 2008
Comunicată la 29 aprilie 2008 Cererea nr. 32030/02

în cauza Spînu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a lll-a), într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, judecători şi domnul Santiago Quesada, grefier de secţie, după deliberarea din Camera de consiliu din data de 1 aprilie 2008, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 32030/02) îndreptată împotriva României, a cărei resortisantă, doamna Ecaterina Gabriela Spînu («reclamanta»), a sesizat Curtea la 26 aprilie 2001, în baza art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale («Convenţia»).

2. Guvernul român («Guvernul») este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

3. La 12 iulie 2006, Curtea a decis să comunice Guvernului plângerea întemeiată pe art. 6 alin. (1) din Convenţie cu privire la echitatea procedurii penale. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. (3), Curtea a hotărât să examineze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.

ÎN FAPT I. Circumstanţele cauzei

4. Reclamanta s-a născut în 1971 şi locuieşte laRâmnicu Vâlcea.

7. Arestarea preventivă a reclamantei şi urmărirea penală împotriva sa

5. La 11 ianuarie 1996, reclamanta a fost chemată la sediul poliţiei din Râmnicu Vâlcea pentru a fi audiată în legătură cu un omor care a avut loc la Oradea în noaptea dintre 31 octombrie şi 1 noiembrie 1995. în aceeaşi zi, ea a fost condusă sub escortă la poliţia din Oradea. Reclamanta afirmă că a fost în mod constant insultată pe parcursul drumului de ofiţerii de poliţie care o însoţeau. Guvernul contestă aceste afirmaţii şi observă că aceasta nu a furnizat nicio probă în sprijinul afirmaţiilor sale.

6. La 12 ianuarie 1996, s-a început urmărirea penală împotriva reclamantei şi a fost arestată preventiv pentru
o durată de treizeci de zile, după ce a fost informată de procuror că era bănuită de nedenunţarea tâlhăriei urmate de decesul lui N.A., de tentativă de omor şi de tâlhărie asupra lui V.T., precum şi de utilizarea de substanţe toxice, infracţiuni prevăzute de art. 176, art. 211, art. 312 şi art. 262 C. pen. şi de art. 14 din Decretul nr. 466/1979 privind regimul produselor şi substanţelor toxice.

7. Chiar de la primul interogatoriu efectuat de către poliţie, reclamanta a negat orice participare la fapte. Ulterior, aceasta a revenit asupra declaraţiei iniţiale şi a mărturisit, în primul rând, faptele referitoare la V.T., precum şi participarea sa la uciderea lui N.A. Reclamanta afirmă că a recunoscut faptele care îi erau imputate dat fiind relele-tratamente la care a fost supusă de agenţii de poliţie. în plus, aceasta susţine că, pe parcursul anului 1996, i-a fost prescris şi administrat un tratament cu diazepam, precum şi alte medicamente pe bază de barbiturice de către medicul închisorii în scopul de a o determina să mărturisească. Guvernul contestă aceste afirmaţii de rele-tratamente şi arată că nu sunt susţinute.

8. Din dosarul medical al reclamantei întocmit cu ocazia arestării sale preventive rezultă că în anii 1 996 şi 1997 suferea de insomnie şi că i-a fost administrat un tratament pe bază de barbiturice.

9. Au fost efectuate percheziţii la domiciliul reclamantei şi al altor doi suspecţi, H.G. şi M.M. La domiciliul acestuia din urmă, poliţia a descoperit o haină care aparţinea lui M.M., cu pete de sânge pe interior. Haina a fost trimisă pentru analiza petelor de sânge, însă grupa sanguină a acestora nu a putut fi stabilită. în timpul urmăririi penale, aceşti doi coinculpaţi au mărturisit participarea lor la faptele ce li se impută.

10. La 1 9 februarie 1 996, în presă a apărut un articol numit „Doi subofiţeri deveniţi asasini" (în cazul de faţă, suspecţii H.G. şi M.M.), în care se descriau faptele imputate reclamantei. Nu exista în articolul respectiv nicio menţiune explicită cu privire la sursa informaţiilor la care se referea.

11. Prin rechizitoriul din 27 mai 1996, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor a dispus trimiterea în judecată a reclamantei, în acelaşi timp cu M.M. şi H.G. pentru infracţiunile mai sus-menţionate. Conform parchetului, M.M. şi H.G. ar fi comis o tâlhărie urmată de decesul lui N.A., pe care reclamanta nu ar fi denunţat-o. în plus, reclamanta şi H.G. ar fi săvârşit o tentativă de omor şi tâlhărie asupra lui V.T., parte civilă în cadrul procedurii. Pentru săvârşirea acestor ultime infracţiuni, reclamanta ar fi utilizat substanţe toxice.

12. Conform parchetului, faptele prezentate în rechizitoriu erau stabilite prin raportul medico-legal, declaraţiile coinculpatului M.M. şi ale reclamantei care recunoşteau faptele imputate şi prin procesul-verbal de confruntare dintre reclamantă şi victima V.T. De asemenea, rechizitoriul preciza că mărturiile coinculpa-tului M.M. şi ale reclamantei efectuate în prezenţa avocaţilor liber aleşi au fost înregistrate pe o casetă video şi consemnate în scris. Pe de altă parte, s-a arătat că inculpaţii, întotdeauna asistaţi de avocaţi, participaseră la reconstituirea faptelor.

13. în opinia parchetului, faptele au fost probate prin procesul-verbal de cercetare la faţa locului, imaginile foto, reconstituirea, identificarea unui grup de persoane, expertizele şi documentele medicale furnizate, în afara declaraţiilor martorilor şi ale inculpaţilor.

2. Cauza în primă instanţă

14. La şedinţa din 14 octombrie 1996, reclamanta a solicitat tribunalului să fie audiaţi martorii acuzării absenţi. Prin încheiere, tribunalul a dispus ca parchetul să efectueze demersurile necesare pentru ca aceştia să se prezinte.

15. Prin încheierea din 11 noiembrie 1996, tribunalul a amânat cauza pentru 9 decembrie 1 996, pe motiv că martorii acuzării nu erau prezenţi şi a emis mandate de aducere pentru aceştia. Instanţa a audiat un martor al apărării.

16. La termenul din 26 ianuarie 1 998, după mai multe amânări pentru vicii de procedură, instanţa a constatat absenţa martorilor acuzării şi a dat citire declaraţiilor date de aceştia în cursul urmăririi penale. Reclamanta a contestat această lectură a declaraţiilor, subliniind că audierea martorilor se impunea, cu atât mai mult cu cât probele din dosar erau contradictorii.

17. în faţa instanţei, reclamanta şi coinculpaţii M.M. şi

H.G. au revenit asupra declaraţiilor efectuate pe parcursul urmăririi penale: recunoscând participarea lor la faptele referitoare la V.T., aceştia au negat în schimb participarea lor la uciderea lui N.A.

18. La termenul din 2 februarie 1998, instanţa a ordonat reclamantei şi celorlalţi coinculpaţi să nu intre în contact cu mass-media pentru a le furniza detalii cu privire la cauză.

19. La termenul şedinţei din 24 aprilie 1998, reclamanta a solicitat din nou instanţei să fie audiaţi martorii acuzării. în plus, aceasta a subliniat că, pe parcursul arestării sale preventive, a fost supusă la rele-tratamente din partea agenţilor de poliţie şi că a fost sedată pentru a recunoaşte faptele.

20. Prin hotărârea din 8 iunie 1998, tribunalul a recalificat faptele şi a hotărât că rezulta din probele de la dosar că reclamanta era vinovată de complicitate la
tâlhărie urmată de decesul lui N.A., de tentativa de tâlhărie asupra lui V.T., precum şi de utilizarea de substanţe toxice. Instanţa a condamnat reclamanta la o pedeapsă de zece ani închisoare, cu interdicţia de a se stabili în oraşul Oradea pentru o durată de trei ani de la executarea pedepsei şi la plata daunelor-interese către părţile civile.

21. în ceea ce priveşte afirmaţiile de rele-tratamente ale reclamantei, instanţa a considerat că acestea nu erau întemeiate, că reclamanta a dat declaraţia în prezenţa avocatului ales şi că nu rezulta din caseta înregistrată pe parcursul interogatoriului că aceasta a fost supusă unor rele-tratamente. Cu toate acestea, instanţa a constatat că era evident faptul că reclamanta a avut dificultăţi în a indica poliţiştilor drumul urmat la Oradea în noaptea comiterii faptei - ceea ce se explica prin faptul că aceasta nu cunoştea oraşul - şi că poliţiştii au făcut dovada unui „exces de zel", insistând ca aceasta să îl indice cu exactitate.

22. în ceea ce priveşte răspunderea penală a reclamantei pentru complicitate la uciderea lui N.A., instanţa a reţinut că aceasta a fost probată prin mărturiile acesteia şi cele ale coinculpatului M.M., efectuate pe parcursul urmăririi penale în prezenţa avocaţilor acestora, precum şi prin petele de sânge descoperite pe haina acestuia din urmă, sub rezerva faptului că curăţarea sa a făcut imposibilă analiza acestora.

23. Un articol apărut la 22 septembrie 1998 în ziarul „Evenimentul zilei" a prezentat faptele, arătând un alibi furnizat reclamantei de către mama acesteia, dar care nu a fost luat în considerare de către cei care au efectuat ancheta.

24. Un articol apărut la 31 octombrie 1998 în ziarul „România liberă" se referea, de asemenea, la cauză, întemeindu-se pe declaraţiile câtorva martori şi a coinculpatului M.M. Rezulta din acestea că autorităţile implicate în efectuarea cercetării refuzaseră să comenteze şi să răspundă la întrebările ziariştilor. Un alt articol apărut la 6 februarie 1999 a prezentat un „studiu al cauzei" realizat de ziaristul V.B. Aceste articole nu conţineau nicio trimitere directă la sursa informaţiilor.

3. Cauza în apel la Curtea de Apel Oradea

25. Reclamanta a formulat apel împotriva hotărârii din 8 iunie 1998, solicitând achitarea pentru infracţiunea de complicitate la omor şi tâlhărie asupra lui N.A., subliniind insuficienţa probelor. în subsidiar, aceasta a solicitat recalificarea faptelor imputate prin nedenunţarea unei infracţiuni. Reclamanta sublinia că mărturisise săvârşirea faptelor într-un moment în care se afla sub influenţa anumitor medicamente.
26. La 29 octombrie 1 998, curtea de apel a hotărât că probele erau contradictorii şi a constatat că reclamanta revenise, în faţa tribunalului, asupra declaraţiei sale conform căreia ar fi comis tâlhăria urmată de decesul lui N.A. La cererea reclamantei, curtea de apel l-a audiat pe martorul S.L. şi pe victima V.T.

27. La 26 martie 1 999, curtea de apel a audiat partea civilă V.I., moştenitorul lui N.A. şi martorii acuzării T.G. şi V.C., care reveniseră asupra declaraţiilor efectuate pe parcursul urmăririi penale. La cererea parchetului, martorul acuzării M.G., care asistase la reconstituirea faptelor, a fost audiat. Procesul-verbal de reconstituire a faptelor, precum şi rapoartele medico-legale au fost examinate de curtea de apel. Reclamanta a declarat că nu intenţiona să solicite alte probe.

28. La termenul din 2 aprilie 1999, reclamanta, reprezentată de avocat, şi-a prezentat motivele de apel. Prin ultimul cuvânt, aceasta a justificat schimbarea sa de atitudine asupra participării la infracţiunea care îl privea pe N.A. prin faptul că, la momentul la care a mărturisit, se afla sub influenţa anumitor medicamente. Cu toate acestea, reclamanta a recunoscut participarea la infracţiunea de tâlhărie săvârşită asupra lui V.T.

29. Prin hotărârea din 7 mai 1999, curtea de apel a admis apelul reclamantei, achitând-o pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie urmată de decesul Iui N.A. şi respingând cererea privind daunele-interese ale părţilor civile. Curtea de apel a apreciat că situaţia de fapt referitoare la decesul lui N.A., reţinută de parchet şi tribunal, nu se confirmase prin probele depuse la dosar. Curtea de apel a precizat că este sarcina parchetului de a furniza probe suficiente care să permită condamnarea reclamantei. Or, nu rezulta din dosar că reclamanta era vinovată de infracţiunea în cauză. Unica probă a acuzării era reprezentată de mărturiile reclamantei, asupra cărora de altfel aceasta revenise, care nu erau coroborate cu alte elemente de probă şi aceasta cu atât mai mult cu cât martorii acuzării reveniseră, şi ei, asupra declaraţiilor date pe parcursul urmăririi penale. în consecinţă, prezumţia de nevinovăţie impunea achitarea reclamantei.

30. în schimb, curtea de apel a hotărât că rezulta din dovezile de la dosar că reclamanta era vinovată de săvârşirea infracţiunii de tâlhărie asupra lui V.T. şi de utilizarea de substanţe toxice şi a condamnat-o la o pedeapsă de doi ani de închisoare. Pe de altă parte, instanţa a dispus punerea sa în libertate, după ce a constatat că durata arestării preventive executate era egală cu durata pedepsei aplicate.

31. Unul dintre judecătorii din completul de judecată a formulat o opinie separată, argumentând că rezulta
din probe că reclamanta era vinovată şi de complicitate la infracţiunea de tâlhărie urmată de decesul lui N.A. Acesta se întemeia pe declaraţiile foarte detaliate ale reclamantei şi ale coinculpatului M.M., efectuate în cursul urmăririi penale, prin care aceştia îşi recunos-cuseră faptele şi care se aflau la baza reconstituirii efectuate de către anchetatori. De asemenea, a reţinut că reconstituirea a fost efectuată în prezenţa inculpaţilor şi a avocaţilor acestora, ceea ce excludea orice influenţă şi constrângere din partea anchetatorilor.

4. Cauza în recurs la Curtea Supremă de Justiţie

32. Ministerul Public a formulat recurs, subliniind că instanţa de apel nu a interpretat în mod corect probele şi că rezulta din declaraţiile martorilor că reclamanta era într-adevăr complice la uciderea lui N.A. Nu a fost completată urmărirea penală cu nicio altă probă.

33. La 23 mai 2000, la Curtea Supremă a avut loc primul termen de judecată la care au fost prezenţi reclamanta şi ceilalţi doi coinculpaţi, reprezentaţi de acelaşi avocat din oficiu. Cu toate acestea, Curtea Supremă de Justiţie a amânat cauza, pentru un viciu de procedură care privea părţile civile. în acelaşi timp, instanţa a dispus să fie desemnat câte un avocat din oficiu pentru fiecare dintre coinculpaţi.

34. La termenul din 3 octombrie 2000, reclamanta şi ceilalţi doi coinculpaţi au fost reprezentaţi din nou de acelaşi avocat desemnat din oficiu. Dezbaterile au avut loc în aceeaşi zi, iar reclamanta, prin ultimul cuvânt, a solicitat respingerea recursului introdus de Ministerul Public. Reclamanta precizează că nu a avut timp decât să consimtă la concluziile avocatului şi că şedinţa a durat numai aproximativ cinci minute.

35. Prin hotărârea din 7 noiembrie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul introdus de parchet, a casat hotărârea curţii de apel şi a confirmat hotărârea pronunţată în primă instanţă. Hotărârea era formulată în termenii următori:

„Rezultă din aprecierea probelor depuse la dosar că prima instanţă a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, hotărârea instanţei de apel fiind eronată.

După o analiză atentă a declaraţiilor coinculpaţilor date pe parcursul urmăririi penale şi a celor date în faţa tribunalului, rezultă în mod clar că declaraţiile care corespund realităţii sunt cele date în cursul urmăririi penale.

Declaraţiile coinculpaţilor din timpul cercetării sunt coroborate cu alte probe, din care rezultă cu certitudine că aceştia au comis faptele penale reţinute în sarcina lor de către tribunal_ .

în ceea ce priveşte infracţiunea de omor a cărei victimă a fost N.A., declaraţiile lui M.M. şi R.E. [reclamanta] date în cursul anchetei şi prin care recunoşteau faptele imputate sunt coroborate cu petele de sânge identificate ulterior pe partea interioară a hainei lui M.M. în evaluarea declaraţiilor coinculpaţilor date în cursul anchetei,_ este necesar să se ţină seama că acestea au fost date în prezenţa apărătorilor lor_ . în afara acestor argumente prezentate în mod logic şi coerent în hotărârea tribunalului, este necesar să se ţină seama şi de concluziile prezentate în scris în opinia separată de către judecătorul P.N., care a făcut parte din completul de judecată în apel.

Ţinând seama de aceste elemente, este necesar să se admită recursul parchetului, să se caseze hotărârea pronunţată în apel în partea care priveşte achitarea lui M.M._ şi a lui R.E. [reclamanta] pentru infracţiunea prevăzută la art. 26, art. 174 şi art. 176 lit. d) C. pen."

36. Prin hotărârea din 11 ianuarie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a respins contestaţia în anulare introdusă de reclamantă care viza revocarea hotărârii din 7 noiembrie 2000, precitată, fără a repune în discuţie fondul cauzei.

37. La 14 aprilie 2004, reclamanta a fost liberată condiţionat.

II. Dreptul intern aplicabil

7. Codul de procedură penală în vigoare la epoca faptelor

38. Dispoziţiile aplicabile sunt formulate astfel:

Art. 341

„(1) Preşedintele înainte de a încheia dezbaterile dă ultimul cuvânt inculpatului personal.

(2) In timpul în care inculpatul are ultimul cuvânt, nu i se pot pune întrebări. Dacă inculpatul relevă fapte sau împrejurări noi, esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa dispune reluarea cercetării judecătoreşti."

Art. 385M

(1) Instanţa, judecând recursul, verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi, prezentate la instanţa de recurs.

(2) Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de recurs invocate de procuror şi de părţi.

Art. 38515

(1) Instanţa, judecând recursul, pronunţă una din următoarele soluţii:_

2. admite recursul, casând hotărârea atacată şi:

a) menţine hotărârea primei instanţe, când apelul a fost greşit admis;_

c)_ Curtea Supremă de Justiţie, dacă admite recursul, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată_ ;
d) dispune rejudecarea de către instanţa de recurs_ " Art. 3856

„Când instanţa de recurs casează hotărârea şi reţine cauza spre rejudecare potrivit art. 3851S pct. 2 lit. d), se pronunţă şi asupra probelor ce urmează a fi administrate, fixând termen pentru rejudecare_ ." Art. 38519

„Rejudecarea cauzei după casarea hotărârii atacate se desfăşoară potrivit dispoziţiilor cuprinse în partea specială, titlul II, capitolele I [Judecata - Dispoziţii generale] şi II [Judecata în primă instanţă], care se aplică în mod corespunzător."

2. Modificările Codului de procedură penală intrate în vigoare la 7 septembrie 2006

39. Dispoziţiile aplicabile sunt formulate astfel:

Art. 3854

„(11) Cu ocazia judecării recursului, instanţa este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent_ , atunci când acesta nu a fost ascultat la instanţele de fond şi apel, precum şi atunci când aceste instanţe nu au pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare."

Art. 408

„(1) Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a unui drept prevăzut de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pot fi supuse revizuirii, dacă consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

(2) Pot cere revizuirea:

a) persoana al cărei drept a fost încălcat;

b) soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia;

c) procurorul.

(3) Cererea de revizuire se introduce la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care judecă cererea în complet de 9 judecători.

(4) Cererea de revizuire se poate face în termen de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului._

(11) Când instanţa constată că cererea este fondată:

a) desfiinţează, în parte, hotărârea atacată sub aspectul dreptului încălcat şi, rejudecând cauza, cu aplicarea dispoziţiilor din capitolul III, secţiunea II, înlătură consecinţele încălcării dreptului;

b) desfiinţează hotărârea şi, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanţa în faţa căreia s-a produs încălcarea dreptului, aplicându-se dispoziţiile din capitolul III, secţiunea II._ "
ÎN DREPT I. Cu privire ia pretinsa încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie

40. Reclamanta se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil, în măsura în care Curtea Supremă de Justiţie a condamnat-o pentru complicitate la infracţiunea de tâlhărie urmată de decesul lui N.A., după achitarea sa în apel, fără a fi reaudiată şi fără a fi administrate probe noi. Reclamanta invocă o atingere a dreptului său la un proces echitabil, astfel cum este garantat prin art. 6 alin. (1) din Convenţie, formulat astfel în partea sa aplicabilă:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil_ a cauzei sale, de către o instanţă_ care va hotărî_ asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa"

A. Cu privire la admisibilitate

41. Curtea constată că această cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 alin. (3) din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea relevă că în cauză nu există niciun alt motiv de inadmisibilitate. în consecinţă, o declară admisibilă.

B. Cu privire la fond

a) Tezele părţilor

i) Reclamanta

42. Reclamanta susţine că, deşi i s-a dat ultimul cuvânt, pentru câteva minute, conform art. 341 C. proc. pen., nu a fost audiată pe parcursul dezbaterilor de către Curtea Supremă de Justiţie, care a hotărât condamnarea penală pentru infracţiunea cea mai gravă. în plus, această instanţă nu a audiat direct martorii. Reclamanta subliniază că singura instanţă care s-a preocupat să asculte martorii, şi anume curtea de apel, a dispus achitarea sa.

43. Reclamanta apreciază că probele furnizate de parchet nu stabileau vinovăţia sa cu privire la uciderea lui N.A. şi evidenţiază faptul că tribunalul şi Curtea Supremă de Justiţie au dat prioritate declaraţiei date în cursul urmăririi penale în detrimentul declaraţiei efectuate în faţa tribunalului.

44. în cele din urmă, aceasta relevă că, deşi dispoziţiile legale naţionale actuale impun instanţelor de recurs să asculte acuzatul şi martorii, acestea au intrat în vigoare abia în 2006 şi nu erau, aşadar, susceptibile de a remedia situaţia sa.
ii) Guvernul

45. Guvernul apreciază că prezenta cauză trebuie să fie distinsă de cauza Constantinescu împotriva României, (nr. 28871/95, § 59, CEDH 2000-VIII), prin faptul că în cauza de faţă reclamanta nu a fost condamnată pentru prima dată de către instanţa care a statuat în recurs. Conform Guvernului, este necesar să se sublinieze că prin casarea hotărârii pronunţate în apel, Curtea Supremă de Justiţie a restabilit constatările efectuate de tribunal în hotărârea din 8 iunie 1998. în plus, spre deosebire de cauza llişescu şi Chiforec împotriva României, (nr. 77364/01,1 decembrie 2005), în care reclamantul nu a fost ascultat niciodată de către o instanţă, în prezenta cauză reclamanta fusese deja ascultată de prima instanţă.

46. Cu privire la omisiunea Curţii Supreme de a asculta reclamanta, Guvernul evidenţiază că aceasta din urmă a fost prezentă la două şedinţe care au avut loc pe parcursul procedurii de recurs şi că a fost asistată de un avocat desemnat din oficiu. în plus, Guvernul subliniază că nu rezultă din dosar că reclamanta solicitase în mod expres să fie audiată de instanţa de recurs. în acest context, Guvernul atrage atenţia asupra ultimelor modificări ale Codului de procedură penală care impune instanţelor de recurs să audieze inculpatul.

47. în ceea ce priveşte omisiunea Curţii Supreme de a audia din nou martorii, Guvernul subliniază că aceştia fuseseră audiaţi deja pe parcursul procedurii şi că reclamanta nu a solicitat reaudierea lor. în plus, hotărârea de condamnare a reclamantei nu se întemeiază exclusiv sau în mod determinant pe declaraţiilor martorilor, ci pe ansamblul probelor de la dosar, în special declaraţiile inculpaţilor şi petele de sânge identificate pe partea interioară a hainei lui M.M. în această privinţă, situaţia din prezenta cauză se deosebeşte de cea din cauzele Bricmont împotriva Belgiei (hotărârea din 7 iulie 1989, Seria A nr. 158, p. 31) şi Unterpertinger împotriva Austriei (hotărârea din 24 noiembrie 1 986, Seria A nr. 110, p. 14).

48. Pe de altă parte, Guvernul reaminteşte că nu există în dreptul român nicio dispoziţie legală care să stabilească o ordine de preferinţă între declaraţiile succesive efectuate în cursul urmăririi penale şi în faţa instanţelor, în ipoteza în care acestea ar fi contradictorii, în opinia acestuia, tribunalul şi Curtea Supremă de Justiţie şi-au întemeiat hotărârile pe probe admise potrivit legii care demonstrează în mod convingător vinovăţia reclamantei.

49. în cele din urmă, Guvernul reaminteşte de asemenea că, potrivit jurisprudenţei Curţii, aparţine, în principiu, jurisdicţiilor naţionale să aprecieze probele administrate de acestea şi pertinenţa acelora pe care acuzaţii doresc să Le prezinte (cauza Bricmont, precitată, p. 31, § 89), iar caracterul echitabil al unei proceduri trebuie să fie analizat în ansamblu (cauza Delta împotriva Franţei, hotărârea din 19 decembrie 1990, Seria A nr. 1 91 -A, p. 15, § 35 şi cauza Vidai împotriva Belgiei, hotărârea din 22 aprilie 1992, Seria A nr. 235-B, p. 32, § 33).

b) Aprecierea Curţii

50. Curtea reaminteşte că modalităţile de aplicare a art. 6 procedurilor de apel şi de recurs depind de caracteristicile procedurii în cadrul căreia se aplică; este necesar să se ţină seama de ansamblul procedurii interne şi de rolul rezervat instanţei de apel şi de recurs în ordinea juridică naţională. Atunci când, în primă instanţă, a avut loc o şedinţă publică, absenţa dezbaterilor publice din apel se poate justifica prin particularităţile procedurii în cauză, având în vedere natura sistemului intern de apel, întinderea competenţelor instanţei de apel, maniera în care interesele reclamantului au fost expuse şi protejate în mod real în faţa acesteia şi, în special, natura chestiunilor de soluţionat (cauza Botten împotriva Norvegiei, hotărârea din 19 februarie 1 996, CEDH 1 996-I, p. 141, § 39).

51. Astfel, în faţa unei curţi de apel care se bucură de plenitudine de jurisdicţie, art. 6 nu garantează în mod necesar dreptul la o şedinţă publică şi nici, în cazul în care are loc o asemenea şedinţă, dreptul de a asista personal la dezbateri (cauza Fejde împotriva Suediei, hotărârea din 29 octombrie 1991, Seria A nr. 212-C, pp. 69-70, § 33).

52. în schimb, Curtea a declarat că atunci când o instanţă de recurs cercetează o cauză în fapt şi în drept şi examinează în ansamblu problema vinovăţiei sau nevinovăţiei, aceasta nu poate, pentru motive care privesc echitatea procesului, să hotărască asupra acestor chestiuni fără aprecierea directă a mărturiilor prezentate personal de către acuzat, care susţine a nu fi comis actul considerat a fi o faptă penală (hotărârile Ekbatani împotriva Suediei din 26 mai 1988, Seria A nr. 134, p. 1 4, § 32 şi Constantinescu împotriva României, precitată, § 55).

53. Cu toate acestea, pentru a determina dacă a avut loc încălcarea art. 6 în cauză, este necesar să se examineze in concreto rolul Curţii Supreme de Justiţie şi natura chestiunilor care i s-au adus la cunoştinţă.

54. în acest sens, Curtea observă că, în cauză, întinderea competenţelor instanţei de recurs era definită în art. 38514şi 38515 C. proc. pen.
55. Curtea constată că, spre deosebire de cauza Constantinescu, precitată, prezenta cauză nu pune în discuţie aplicarea art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., conform căruia, atunci când procedura de recurs priveşte o hotărâre care nu este susceptibilă de apel, instanţa este obligată să examineze cauza sub toate aspectele, fără a se limita la motivele şi pretenţiile invocate de partea care a formulat recurs. Cu toate acestea, este necesar să se observe că, în cauză, chiar dacă Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat în cadrul unei proceduri de recurs împotriva unei hotărâri pronunţate în apel, aceasta nu s-a limitat să exercite un rol de instanţă supremă, întemeindu-se exclusiv pe erorile de drept, ci a procedat la propria apreciere a faptelor pentru a examina dacă acestea erau suficiente pentru a permite condamnarea reclamantei. în consecinţă, instanţa de recurs a procedat într-adevăr la o analiză a cauzei în fapt şi în drept şi a examinat în ansamblu chestiunea vinovăţiei sau nevinovăţiei.

56. Curtea constată că, în prezenta cauză, pentru a confirma una dintre cele două decizii pronunţate de instanţele inferioare, Curtea Supremă de Justiţie a interpretat din nou probele şi în mod deosebit declaraţiile reclamantei şi ale coinculpatului M.M. (a se vedea supra, § 35). în definitiv, aspectele pe care Curtea Supremă de Justiţia a trebuit să le examineze pentru a se pronunţa asupra recursului priveau vinovăţia reclamantei şi aveau, prin urmare, un caracter esenţial faptic. în esenţă, trebuia apreciat dacă reclamanta participase la tâlhăria urmată de decesul lui N.A.

57. Or, în opinia Curţii, pentru a realiza în mod corect această apreciere, audierea reclamantei era cu atât mai necesară cu cât ea fusese în mod succesiv condamnată şi achitată de instanţele inferioare şi contesta participarea sa la faptele imputate, precum şi condiţiile în care depusese mărturie (mutatis mutandis, cauza Constantinescu, precitată, § 59).

58. Deşi Guvernul subliniază faptul că reclamanta nu solicitase să fie audiată de Curtea Supremă de Justiţie, Curtea apreciază că instanţa de recurs era obligată să ia măsuri pozitive în acest sens, chiar dacă reclamanta nu solicitase în mod expres o astfel de măsură (a se vedea, mutatis mutandis, cauzele Botten, precitată, § 53 şi Dănilă împotriva României, nr. 53897/00, § 41, 8 martie 2007). De asemenea, Curtea reaminteşte că faptul că ultimul cuvânt acordat reclamantei în procedura de recurs nu exonera Curtea Supremă de Justiţie de obligaţia de a o audia pe parcursul dezbaterilor (cauza Constantinescu, precitată, § 58). Curtea apreciază că, în cauză, Curtea Supremă trebuia cu atât mai mult să o audieze pe reclamantă cu cât aceasta îşi declara nevinovăţia şi fusese achitată în apel pentru lipsă de probe (mutatis mutandis, cauza Arnasson împotriva Islandei, nr. 44671/98, § 38, 15 octombrie 2003).

59. în plus, Curtea constată că în cazul de faţă, Curtea Supremă şi-a întemeiat, în esenţă, hotărârea pe o nouă interpretare a declaraţiilor reclamantei şi ale lui M.M., fără a-i fi ascultat ea însăşi.

60. In acest sens, Curtea subliniază că termenul «martor» are, în sistemul Convenţiei, un înţeles «autonom» (hotărârea Vidai împotriva Belgiei din 22 aprilie 1992, Seria A nr. 235-B, p. 32-33, § 33 şi Lucâ împotriva Italiei, nr. 33354/96, § 41, CEDH 2001-II). Astfel, din moment ce o declaraţie, fie că este efectuată de un martor stricto sensu sau de către un coinculpat, este susceptibilă să fondeze, substanţial, condamnarea inculpatului, aceasta constituie o mărturie în sprijinul acuzării, iar garanţiile prevăzute de art. 6 alin. (1) din Convenţie îi sunt aplicabile (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Ferrantelli şi Santangelo împotriva Italiei din 7 august 1996, CEDH 1996-111, p. 950-951, §§ 51-52).

61. După constatarea unei contradicţii între mărturiile reclamantei şi ale coinculpatului M.M. pe parcursul urmăririi penale şi declaraţiile ulterioare din faţa instanţei, Curtea Supremă s-a pronunţat în sensul că aceste mărturii corespundeau realităţii întrucât erau coroborate cu alte probe, fără a preciza care erau aceste probe. Or, acest martor al acuzării nu a fost audiat. Pe de altă parte, Curtea observă că instanţa supremă s-a referit la petele de sânge descoperite pe haina lui M.M., cu toate că instanţele inferioare constataseră că aceste pete nu au puteau fi analizate în mod ştiinţific şi că persoana căreia îi aparţineau nu a putut fi identificată. Fără îndoială, era de competenţa instanţei de recurs să aprecieze datele cauzei; cu toate acestea, reclamanta a fost declarată vinovată pe baza aceloraşi probe care au făcut ca judecătorii curţii de apel să se îndoiască de temeinicia acuzaţiei, pentru a motiva achitarea sa.

62. Prin urmare, se poate considera că Curtea Supremă nu şi-a îndeplinit obligaţia de a dispune măsuri pozitive în vederea clarificării declaraţiilor martorului (cauza Arnasson, precitată, § 38) şi de a da reclamantei posibilitatea de a se apăra în cauză.

63. în ceea ce priveşte afirmaţia Guvernului conform căreia ultimele modificări ale Codului de procedură penală conţin obligaţia instanţelor care se pronunţă în recurs de a-l audia pe inculpat, Curtea observă că aceste modificări au intrat în vigoare abia la 7 septembrie 2006, în timp ce în cauză reclamanta a fost condamnată printr-o hotărâre din 7 noiembrie 2000.

64. Prin urmare, Curtea consideră condamnarea reclamantei de către Curtea Supremă, fără a fi audiată
personal şi fără a fi audiat martorul acuzării, în condiţiile în care hotărâri contradictorii au fost pronunţate împotriva sa de către cele două instanţe inferioare, ca fiind contrară cerinţelor unui proces echitabil în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie.

65. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 alin. (1) din Convenţie.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenţie

66. Reclamanta afirmă că a fost supusă la rele-tratamente de către poliţiştii care au efectuat cercetarea penală. în plus, aceasta afirmă că, în cursul arestării preventive din 1996, a fost victima unei tentative de viol din partea unui gardian şi că i-a fost administrat un tratament pe bază de barbiturice. Ea invocă art. 3 din Convenţie, astfel formulat:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante."

1. Cu privire la plângerea referitoare la administrarea unui tratament pe bază de barbiturice

67. Curtea observă că nicio probă de la dosar nu dovedeşte că reclamanta a fost supusă la un asemenea tratament. Rezultă într-adevăr din dosarul medical că i s-au administrat calmante în timpul arestării preventive din 1996, însă este consemnat în aceste fişe medicale că suferea de insomnie şi că era depresivă, ceea ce reclamanta nu contestă în mod oficial. De asemenea, Curtea observă că tribunalul şi curtea de apel sesizate asupra acestor afirmaţii le-au considerat nefondate, pe motiv că reclamanta nu a furnizat nicio probă pentru a le susţine şi că, în cazul în care aceste probe ar fi existat, avocaţii săi nu ar fi pierdut ocazia de a le prezenta în faţa instanţelor. De altfel, nu rezultă din dosar, şi nici reclamanta nu a susţinut acest aspect în faţa instanţelor naţionale, că aceste medicamente i-au fost administrate cu forţa, având, prin urmare, posibilitatea de a refuza administrarea lor.

68. Rezultă că această plângere este în mod vădit nefondată şi trebuie respinsă în aplicarea art. 35 alin. (3) şi (4) din Convenţie.

2. Cu privire la plângerea referitoare la tentativa de viol şi la relele-tratamente invocate

69. Curtea reaminteşte că afirmaţiile de rele-tratamente trebuie să fie susţinute prin mijloace de probă corespunzătoare (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Klaas împotriva Germaniei din 22 septembrie 1993, Seria A nr. 269, p. 17, § 30).
70. în speţă, în lipsa oricărui început de probă, Curtea consideră că aceste afirmaţii ale reclamantei nu pot fi considerate ca stabilite. De altfel, reclamanta nu a invocat în mod expres sau chiar în substanţă această plângere în faţa instanţelor naţionale.

71. în consecinţă, această plângere este în mod vădit nefondată şi trebuie respinsă în aplicarea art. 35 alin. (3) şi (4) din Convenţie.

III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 alin. (1), art. 6 alin. (1) şi (2) şi (3) lit. b) şi art. 10 din Convenţie

72. într-o scrisoare din 19 iunie 2002, reclamanta denunţă nelegalitatea arestării sale preventive la sediul poliţiei din 11-12 ianuarie 1996, pe motiv că nu a fost emis niciun mandat de arestare împotriva sa, cu încălcarea art. 5 alin. (1) din Convenţie. Prin aceeaşi scrisoare, întemeindu-se pe art. 6 din Convenţie, reclamanta denunţă imposibilitatea de a beneficia de întrevederi confidenţiale cu avocatul său pe parcursul reţinerii sale şi durata nerezonabilă a procedurii. De asemenea, reclamanta se plânge că nu a beneficiat de un apărător pe parcursul procedurii de recurs şi de faptul că atât avocatul ales de ea, cât şi avocaţii desemnaţi din oficiu care au reprezentat-o pe parcursul procedurii au colaborat cu anchetatorii şi nu s-au asigurat ca dreptul său la apărare să fie protejat.

73. Invocând, în esenţă, art. 6 alin. (2) din Convenţie, reclamanta se plânge, în aceeaşi scrisoare, de faptul că diferite ziare au publicat informaţii cu privire la desfăşurarea procedurii penale îndreptate împotriva ei. Ea apreciază că aceste informaţii au adus atingere dreptului său la prezumţia de nevinovăţie. în plus, reclamanta se plânge, în esenţă, de o atingere a dreptului său la libertatea de expresie, astfel cum este garantat prin art. 10 din Convenţie, dat fiind faptul că, la 2 februarie 1998, judecătorul P.A. a dispus să nu contacteze mass-media.

74. în ceea ce priveşte plângerea întemeiată pe art. 5 alin. (1) din Convenţie, Curtea constată că reclamanta a omis să o invoce în mod expres sau chiar în substanţă în faţa instanţelor naţionale. în orice caz, reclamanta a fost condamnată de prima instanţă la 8 iunie 1 998, şi a sesizat Curtea cu această plângere abia la 19 iunie 2002, adică în afara termenului de şase luni (cauza B. împotriva Austriei, hotărârea din 28 martie 1990, Seria A nr. 175, p. 14, § 39). Rezultă că această cerere este tardivă şi trebuie respinsă în aplicarea art. 35 alin. (1) şi (4) din Convenţie.

75. Cu privire la plângerile reclamantei întemeiate pe art. 6 alin. (1), (2) şi (3) lit. b) şi art. 10 din Convenţie,
Curtea observă că procedura care face obiectul prezentei cauze s-a încheiat prin hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 7 noiembrie 2000 şi că aceste plângeri au fost formulate pentru prima dată la 19 iunie 2002, adică în afara termenului de şase luni. De asemenea, Curtea reaminteşte că contestaţia în anulare, în măsura în care nu priveşte fondul unei cauze, nu constituie o cale de atac efectivă, în sensul art. 35 alin. (1) din Convenţie, susceptibilă de a întrerupe termenul de şase luni, fiind vorba de o cale de atac extraordinară.

76. Rezultă că, presupunând chiar că reclamanta epuizase căile de atac interne, aceste plângeri sunt tardive şi trebuie respinse în aplicarea art. 35 alin. (1) şi (4) din Convenţie.

IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

77. Conform art. 41 din Convenţie,

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei Părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".

A. Prejudiciu

78. Reclamanta solicită suma de 1.000.000 euro pentru prejudiciu moral, dat fiind arestarea sa nelegală şi abuzurile la care a fost supusă pe parcursul detenţiei. De asemenea, aceasta subliniază că datorită inechităţii procedurii a fost condamnată pentru o infracţiune gravă pe care nu a săvârşit-o şi care a determinat o pedeapsă cu închisoarea mai grea decât în apel. Pe de altă parte, această condamnare nelegală ar fi împiedicat-o să îşi continue studiile şi i-ar fi în prezent dificil să îşi găsească un loc de muncă.

79. Guvernul apreciază că unicul temei de reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile este eventuala încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie. în plus, el obiectează că nu s-ar putea emite specula cu privire la soluţia la care ar fi ajuns Curtea Supremă de Justiţie în absenţa încălcării pretinse a art. 6 alin. (1), precitat. în cele din urmă, Guvernul subliniază că valoarea prejudiciilor solicitate de reclamantă este excesivă în raport cu sumele acordate de Curte în cauze similare (a se vedea, de exemplu, cauzele Constantinescu, precitată, § 82, şi Hişescu şi Chiforec, precitată, § 48) şi apreciază că o eventuală hotărâre de condamnare ar fi o reparaţie suficientă pentru prejudiciul moral pretins suferit.
80. Curtea relevă că unicul temei de reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile se bazează în cauză pe faptul că reclamanta nu a beneficiat de un proces echitabil în faţa Curţii Supreme de Justiţie. Cu siguranţă, Curtea nu ar putea specula asupra rezultatului procesului dacă procedura ar fi fost una echitabilă, dar nu consideră nerezonabil să se gândească la faptul că partea interesată a suferit un prejudiciu moral real pe parcursul acestui proces [cauza Pelissier şi Sassi împotriva Franţei (GC), nr. 25444/94, § 80, CEDH 1999-11],

81. Prin urmare, statuând în echitate, conform art. 41, Curtea acordă reclamantei suma de 5.000 de euro.

82. în plus, Curtea reaminteşte că atunci când un particular, cum este cazul de faţă, a fost condamnat ca urmare a unei proceduri care încalcă cerinţele art. 6 din Convenţie, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la cererea părţii interesate reprezintă, în principiu, un mijloc corespunzător de îndreptare a încălcării constatate (a se vedea cauzele Gengel împotriva Turciei, nr. 53431/99, § 27, 23 octombrie 2003 şi Tahir Duran împotriva Turciei, nr. 40997/98, § 23, 29 ianuarie 2004). în acest sens, Curtea observă că art. 408 C. proc. pen. permite revizuirea unui proces pe plan intern atunci când Curtea a constatat încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale unui reclamant.

B. Cheltuieli de judecată

83. Reclamanta nu solicită rambursarea cheltuielilor de judecată.

C. Dobânzi

84. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Declară cererea admisibilă cu privire la plângerea întemeiată pe art. 6 alin. (1), în ceea ce priveşte condamnarea reclamantei de către Curtea Supremă de Justiţie fără a fi audiată şi fără administrarea directă a probelor, şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. (1) din Convenţie;
3. Hotărăşte că:

a) statui pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va rămâne definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie, suma de 5.000 de euro (cinci mii euro) cu titlu de prejudiciu moral, ce va fi convertită în lei la cursul de schimb aplicabil la data soluţionării, la care se adaugă orice altă sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit asupra sumei mai sus-menţionate;

b) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;

4. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru rest.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 29 aprilie 2008, în aplicarea art. 77 alin. (2) şi (3) din Regulament.

Santiago Quesada Josep Casadevall

Grefier Preşedinte 

← NEMETI contra României - Anularea recursului pentru neplata...		VASILE contra României - Neexecutarea unei hotărâri... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

STOICA c.României - Rele tratamente aplicate de agenţi ai statului unui minor de origine romă. Rolul subsidiar al Curţii. Lipsa unei anchete efective. SAMOILĂ şi CIONCA contra României - Arestare preventivă. Neaducerea „de îndată” în faţa unui judecător. Recurs la prelungirea arestării. Respingere. Prezenţa personală a reclamanţilor sau avocaţilor lor la şedinţele de judecată. NEMETI contra României - Anularea recursului pentru neplata taxei de timbru. Art. 6 din Convenţie VASILE contra României - Neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti de către o persoană privată. Obligaţiile statului. Art. 6 alin. (1) TĂCULESCU contra României - Legea nr. 18/1991. Neexecutarea unor hotărâri judecătoreşti de către administraţia statului.