VILVARAJAH ŞI ALŢII contra REGATULUI UNIT -Respingerea unor solicitanţi de azil din Sri Lanka spre ţara lor de origine
| Comentarii |
|
68. — Tamili din Sri Lanka, dnii Nadarajah Vilvarajah, Vaithialingam Skandarajah, Saravamuthu Sivakumaran, Vatharian Navratnasingam şi Vinasithamby Rasalingam sosţsc în Regatul Unit la date diferite în cursul anului 1987 şi cer azil politic în baza Convenţiei Naţiunilor Unite din 1951 referitoare la statutul refugiaţilor (astfel cum aceasta a fost modificată): ei se tem că vor fi persecutaţi dacă sunt trimişi în ţările lor, unde familiile şi ei înşişi au suferit de pe urma exceselor armatei contra comunităţii tamile. Ministrul de interne examinează cererile acestora şi le respinge. în această situaţie, cei în cauză solicită controlul judiciar al deciziilor respective, însă Camera Lorzilor le respinge în ultimă instanţă la 16 decembrie 1987.
Aceştia sunt trimişi în Sri Lanka la 10 şi, respectiv, 12 februarie 1988. Primul, al doilea şi al treilea dintre ei pretind că au fost arestaţi, deţinuţi şi maltrataţi (pentru al doilea şi al treilea) de către membrii Forţelor indiene de menţinere a păcii (IPKF); cel de-al patrulea afirmă că a fost arestat şi bătut de către poliţie. La 13 martie 1989, adjudicator-w/7 admite recursul formulat de cei în cauză împotriva deciziei de respingere. Autorizaţi astfel să revină în Marea Britanie la 4 octombrie 1989, ei obţin un permis de şedere excepţional, valabil mai întâi pentru 12 luni, prelungit apoi până la 22 martie 1992.
69. — Domnii Vilvarajah, Skandarajah şi Sivakumaran sesizează Comisia la data de 26 august 1987, iar domnii Navratnasingam şi Rasalingam la 15 decembrie. Ei afirmă că, în calitatea lor de tineri tamili de sex masculin, au motive plauzibile să se teamă că vor suferi persecuţii, tortură, o execuţie arbitrară sau tratamente inumane ori degradante, contrare art. 3 al Convenţiei. în afară de aceasta, ei afirmă că în dreptul britanic nu dispun de nici un recurs efectiv pentru revendicarea rezultată din acest text?
Hotărârea din 30 octombrie 1991 (Cameră) (seria A nr. 215)
70. — Nici Convenţia, nici Protocoalele acesteia nu consacră un drept la azil politic. Decizia de expulzare a unui solicitant de azil poate totuşi ridica o problemă în baza art. 3 atunci când există motive serioase şi dovedite de a crede că cel în cauză riscă un pericol real de a fi supus torturii, pedepselor ori tratamentelor inumane sau degradante.
în scopul stabilirii existenţei unor asemenea motive, Curtea se sprijină pe ansamblul elementelor care i-au fost furnizate sau, la nevoie, pe care şi le procură din oficiu. Ea trebuie să se bazeze cu prioritate pe circumstanţele pe care statul în cauză le cunoştea sau trebuia să le cunoască în momentul deciziei de respingere, chiar dacă informaţii ulterioare pot să-i servească la confirmarea sau infirmarea aprecierii pe care a făcut-o şi să aplice criterii riguroase, având în vedere caracterul absolut al art. 3 şi faptul că acesta consacră una din valorile fundamentale ale societăţilor democratice care formează Consiliul Europei.
Curtea a concluzionat că lipsesc motivele serioase şi dovedite de a crede că trimiterea petiţionarilor în Sri Lanka în februarie 1988 i-ar fi expus la un pericol real de a suferi tratamente incompatibile cu art. 3 din Convenţie. La acea dată, situaţia din Sri Lanka se ameliorase atât în nordul cât şi în estul insulei. Dacă ostilităţi sporadice şi izolate continuau totuşi să aibă loc, IPKF înlocuise forţele de securitate predominant singaleze, potrivit acordului din iulie 1987, şi luptele de la Jaffna încetaseră. în plus, un program al înaltului Comisar O.N.U. pentru refugiaţi permisese deja repatrierea voluntară a numeroşi tamili în Sri Lanka.
Probele furnizate referitor la antecedentele petiţionarilor şi la contextul general din insulă nu stabilesc că situaţia personală a celor în cauză ar fi fost mai rea decât cea a majorităţii membrilor comunităţii tamile sau a altor tineri tamili de sex masculin care se reîntorceau în ţara lor. Totuşi, în asemenea circumstanţe, o simplă posibilitate de rele tratamente nu antrenează în sine o violare a art. 3. în ceea ce priveşte pe al doilea, al treilea şi al patrulea petiţionar, care suferiseră efectiv rele tratamente la revenirea în ţara lor, cazurile acestora nu prezentau nici un element distinct care ar fi putut sau ar fi trebuit să permită ministrului (britanic, n.t.) să prevadă că se va întâmpla astfel. Trimiterea celui de al patrulea şi al cincilea dintre petiţionari fără documente de identitate este criticabilă, dar nu i-a expus prin aceasta la un veritabil risc, depăşind limitele fixate de art. 3. Curtea conferă, de asemenea, greutate cunoştinţelor şi experienţei acumulate de autorităţile britanice, rezultate din examinarea dosarelor numeroşilor solicitanţi de azil din Sri Lanka şi împrejurării că ministrul de interne britanic a studiat cu grijă fiecare caz în parte al solicitanţilor de azil. Astfel fiind, Curtea a constatat inexistenţa violării art. 3 (8 voturi pentru, 1 impotrivă).
71. — Din perspectiva art. 13, Curtea nu distinge nici o diferenţă esenţială între prezenta speţă şi cazul Soering. Jurisdicţiile engleze au competenţa, în materie de azil, de a aplica aceleaşi principii de control judiciar şi de anulare a unei decizii în circumstanţe similare, competenţă de care s-au folosit în numeroase ocazii. De altfel, acestea au subliniat responsabilitatea lor deosebită în acest domeniu, în sensul supunerii deciziilor administrative celui mai minuţios examen. în plus, în practică, nici un solicitant de azil nu a fost respins din Regatul Unit înainte de sfârşitul procedurii, o dată ce acesta a dobândit autorizaţia de a cere un control judiciar. Petiţionarii dispuneau de un recurs efectiv, astfel încât Curtea constată că nu au fost nesocotite prevederile art. 13 (7 voturi pentru, 2 împotrivă).
| ← CRUZ VARAS contra SUEDIEI — Măsură de expulzare către Chile... | COSTELLO-ROBERTS contra REGATULUI UNIT — Pedeapsă corporală... → |
|---|
