IRLANDA contra REGATULUI UNIT - Măsuri de excepţie şi tratamente aplicate unor deţinuţi în Irlanda de Nord
| Comentarii |
|
16. — La originea acestui caz se află criza tragică şi persistentă pe care o traversează Irlanda de Nord. în luna martie 1975, tulburările din ultimii ani în Ulster făcuseră peste 1.100 de morţi şi 11.500 de răniţi cauzând, de asemenea, distrugeri de bunuri care însumau mai mult de 140 milioane de lire: ele au îmbrăcat în acelaşi timp când forma de dezordini, când de acte de terorism, adică de violenţă organizată în scopuri politice.
La 9 august 1971, guvernul Irlandei de Nord recurge la diverse puteri speciale cuprinzând arestarea, detenţia şi internarea fără judecată a numeroase persoane. Aceste puteri „extrajudiciare “ continuă să se exercite după 30 martie 1972, dată la care juncţiile guvernului şi parlamentului celor şase comitate sunt atribuite autorităţilor Regatului Unit. Potrivit surselortpficiale, ele vizează îndeosebi Armata Republicană Irlandeză (IRA), organizaţie clandestină paramilitară; după 5 februarie 1973 aceste puteri sunt folosite, de asemenea, împotriva persoanelor bănuite de a fi amestecate în terorismul „loialist".
Legislaţia care acordă aceste puteri şi măsura în care a fost utilizată au evoluat în timpul derulării cazului. Persoanele interesate au fost supuse uneia sau mai multor măsuri care luau, în mare, forma unei arestări iniţiale pentru interogatoriu, a unei detenţii prelungite pentru examinare complementară şi a unei detenţii preventive pentru o durată nelimitată în drept. Dreptul penal comun a rămas în vigoare şi în aplicare alături de puterile speciale.
17. — La 16 decembrie 1971, guvernul irlandez sesizează Comisia cu o plângere pretinzând că Regatul Unit a încălcat, în Irlanda de Nord, diferite articole din Convenţie, şi îndeosebi art. 3, 5, 6, 14 şi 15. în substanţă, el afirmă că multe persoane care au fost private de libertate în baza puterilor speciale au suferit rele tratamente, că aceste puteri prin ele însele nu sunt compatibile cu Convenţia şi că modul în care acestea au fost aplicate constituie o discriminare fondată pe opinii politice. Curtea se găsea astfel chemată să se pronunţe asupra existenţei practicilor şi nu asupra cazurilor individuale.
Hotărârea din 18 ianuarie 1978 (plenul Curţii) (seria A nr. 25)
18. — într-o primă parte, hotărârea priveşte alegaţiile de rele tratamente. Pentru a stabili faptele, Comisia urmase o procedură hotărâtă de ea însăşi şi acceptată de cele două guverne.1 Pe baza rapoartelor medicale şi a depoziţiilor orale, ea examinase îndeaproape un număr de şaisprezece cazuri zise „reprezentative", alese de guvernul irlandez. Ea studiase alte patruzeci şi unu de cazuri, în lumina rapoartelor medicale şi a observaţiilor scrise, şi menţionase cazurile rămase. în legătură cu alegaţiile de rele tratamente, avizul Comisiei (raportul din 25 ianuarie 1976) conţinea îndeosebi o dublă constatare: folosirea combinată, în 1971, „a cinci tehnici" pentru a ajuta la interogarea unui număr de paisprezece persoane, a constituit o practică de tratamente inumane şi de tortură încălcând art. 3; zece alte persoane au suferit tratamente inumane contrare art. 3 şi, în 1971, cu prilejul interogatoriului de la Palatul Barracks, de lângă Belfast, a existat o practică a tratamentelor inumane contrară aceluiaşi articol.
Guvernul britanic nu contestă în faţa Curţii avizul Comisiei asupra acestor două aspecte; de asemenea, el se angaja necondiţionat că cele „cinci tehnici" nu vor fi reintroduse în nici o împrejurare pentru a ajuta la interogatorii, în afară de aceasta, el susţinea că o decizie a Curţii asupra acestor chestiuni nu ar prezenta nici o utilitate, ţinând cont de angajamentul său şi de diverse alte măsuri adoptate de către Regatul Unit.
19. — Curtea ia act de acest angajament al guvernului britanic; totuşi, ea decide că, în pofida absenţei contestării privind anumite încălcări ale art. 3, este cazul să se statueze în privinţa acestora (unanimitate). Ea analizează situaţia în diferite centre de interogare sau de detenţie.
Primul caz: centrul sau centrele neidentificate. în august şi octombrie 1971, paisprezece persoane deţinute în unul sau mai multe din aceste centre suferiseră un tip de interogatoriu „sub presiune". Prin aceasta se înţelege aplicarea celor cinci tehnici care, în esenţă, constau în acoperirea capetelor deţinuţilor, în expunerea lor la un fluierat zgomotos şi continuu, în privarea lor de somn, limitarea alimentaţiei şi în a-i obliga să rămână în picioare, la zid, într-o postură penibilă, timp de mai multe ore. Mărturii detaliate privind doi din aceşti deţinuţi au arătat că aceste tehnici, denumite uneori „de dezorientare" sau „de privare senzorială", le erau aplicate timp de patru sau cinci zile cu pauze intermitente, a căror durată nu a putut fi stabilită. Curtea relevă că aceste tehnici au fost folosite în mod cumulativ, cu premeditare, ore îndelungate, şi au cauzat celor care le-au îndurat, dacă nu leziuni veritabile, cel puţin suferinţe puternice, fizice şi morale, şi că acestea au antrenat tulburări psihice acute în cursul interogatoriului. în afară de aceasta, ele erau de natură să creeze victimelor acestui tratament sentimente de teamă, de angoasă şi de inferioritate, destinate să-i umilească, să-i înjosească şi, eventual, să le zdrobească rezistenţa fizică sau morală. Curtea a tras concluzia că folosirea celor cinci tehnici se constituie într-o practică de tratamente inumane şi degradante (16 voturi pentru, 1 împotrivă); în schimb, ea consideră că folosirea tehnicilor respective nu a constituit o practică de tortură, deoarece aceste tehnici nu au cauzat suferinţe de intensitatea şi cruzimea deosebită pe care le implică termenul tortură (13 voturi pentru, 4 împotrivă).
Al doilea caz: Palatul Barracks. în toamna anului 1971, membrii Royal Ulster Constabulary brutalizează numeroase persoane deţinute în acest campus militar (de exemplu, cu lovituri de pumni şi de picioare), ceea ce a antrenat puternice suferinţe şi leziuni corporale, uneori considerabile. Curtea constată existenţa unei practici de tratamente inumane (unanimitate), însă consideră că nu a fost vorba de o practică de tortură pentru că intensitatea suferinţelor pe care le puteau provoca actele denunţate nu atingea nivelul specific implicat de noţiunea de tortură (14 voturi pentru, 3 împotrivă); în afară de aceasta, ea apreciază că nu s-a stabilit că practica în cauză ar fi persistat dincolo de toamna anului 1971 (unanimitate).
Al treilea caz: celelalte locuri. Curtea califică tratamentul aplicat deţinuţilor din campusul militar Ballykinler (comitatul Down) în august 1971, comportând îndeplinirea forţată de exerciţii dificil de suportat, ca practică dezonorantă şi condamnabilă; totuşi, ea decide că această practică n-a încălcat art. 3 (15 voturi pentru, 2 împotrivă). Ea adaugă că elementele aflate în posesia sa fac să se creadă că violări individuale ale art. 3 s-au produs, probabil, în diferite alte locuri din Irlanda de Nord. Totuşi, ea trage concluzia că nu s-a stabilit nici o practică care să violeze art. 3, referitor la aceste locuri (15 voturi pentru, 2 împotrivă).
20. — în sfârşit, Curtea consideră că nu ar putea să prescrie Regatului Unit, cum cerea guvernul irlandez, angajarea urmăririlor penale sau disciplinare împotriva celor care au comis, acoperit sau tolerat, infracţiunile la art. 3 constatate de către Curte (unanimitate).
21. — Cea de-a doua parte a hotărârii tratează despre privările de libertate „extrajudiciare". Curtea împărtăşeşte concluzia Comisiei, necontestată de către guvernul britanic, potrivit căreia puterile speciale de arestare, de deţinere şi/sau de internare, aşa cum au fost exercitate, ignorau art. 5 privind o serie de aspecte. Ea examinează în continuare chestiunea art. 15, în virtutea căruia un stat poate, în caz de război sau de alt pericol public ameninţând viaţa naţiunii, să deroge de la unele obligaţii prevăzute de Convenţie, în măsura strictă în care situaţia o cere. Ea confirmă că, în perioada în cauză, o asemenea situaţie exista în Irlanda de Nord (unanimitate). Totuşi, guvernul irlandez susţinea că derogările de la prevederile art. 5 depăşeau „măsura strictă". Ţinând seama de posibilitatea de apreciere lăsată statelor de către art. 15, Curtea decide că această alegaţie nu este confirmată (16 voturi pentru, 1 împotrivă).
22. — Guvernul irlandez denunţă şi o violare a art. 14 combinat cu art. 5: el pretindea că există o politică sau practică discriminatorie fondată pe opiniile politice rezultată din faptul că înainte de luna februarie 1973 puterile speciale nu au servit decât contra persoanelor din rândurile IRA, bănuite că se dedau la acte de terorism sau că posedă informaţii referitoare la acestea; după aceea, s-a recurs la aceste practici şi împotriva teroriştilor presupuşi „loialişti“, dar într-o mai mică măsură.
Curtea constată că, înainte de 30 martie 1972, imensa majoritate a actelor de terorism proveneau de la IRA care, datorită organizării sale mult mai structurate, constituia o ameninţare mult mai gravă decât teroriştii „loialişti". în general, aceştia din urmă erau, de asemenea, mai uşor de urmărit în justiţie decât omologii lor „republicani" şi erau frecvent chemaţi în faţa tribunalelor. După martie 1972, terorismul „loialist" a cunoscut o creştere spectaculoasă. Curtea consideră totuşi puţin realist ca o situaţie în evoluţie constantă să fie scindată în faze bine delimitate. Ea admite că autorităţile au ezitat asupra conduitei de urmat, au procedat prin tatonări şi au avut nevoie de un anumit timp pentru a încerca să se adapteze exigenţelor succesive ale crizei. în consecinţă, ea nu ar putea să afirme că exercitarea puterilor speciale, înainte de februarie 1973, numai împotriva IRA ar constitui o discriminare; scopul urmărit până la această dată -eliminarea, cu prioritate, a organizaţiei celei mai redutabile - putea să treacă drept legitim, iar mijloacele folosite nu apar ca fiind disproporţionate. Curtea relevă îndeosebi că începând din februarie 1973 privările de libertate „extrajudiciare" au servit la combaterea terorismului ca atare şi nu numai o anume organizaţie; acestea nu au fost, nici pe departe, la fel de folosite împotriva teroriştilor „loialişti" cum au fost utilizate împotriva IRA, însă aceasta comitea încă cea mai mare parte din actele de terorism. Ţinând cont de ansamblul măsurilor luate împotriva celor două categorii de terorişti, Curtea constată că diferenţa de tratament iniţială nu a subzistat începând din februarie 1973. în definitiv, ea decide că nu s-a demonstrat nici o discriminare contrară art. 14 combinat cu art. 5 (15 voturi pentru, 2 împotrivă).
23. — Hotărârea comportă o a treia parte foarte scurtă, consacrată art. 6. Presupunând că acesta din urmă este aplicabil, — Curtea nu apreciază necesar să tranşeze chestiunea — derogările de la garanţiile sale rezultau în mod necesar din derogările de la garanţiile art. 5 şi sunt, ca şi ele, compatibile cu art. 15 (unanimitate); în afară de aceasta, Curtea nu vede vreo discriminare contrară art. 14 şi 6 combinate (15 voturi pentru, 2 împotrivă).
24. — Arătând că Guvernul irlandez nu căuta să obţină daune interese în favoarea persoanelor victime ale unei încălcări a Convenţiei, Curtea a concluzionat că în speţă nu este cazul aplicării art. 50 (unanimitate).
| ← AKDIVAR Şl ALŢII contra TURCIA (ARTICOLUL 50) | HERCZEGFALVY contra AUSTRIEI — Internarea şi tratamentul unui... → |
|---|
