CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 8 - Viorel Burzo contra Romaniei - Probă ilicită. Caracterul echitabil al procedurii

III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 8 DIN CONVENŢIE
110. De asemenea, reclamantul se plânge de o atingere adusă dreptului la respectarea vieţii sale private, ca urmare a interceptării convorbirilor sale telefonice, a punerii sub ascultare a biroului său şi a interdicţiei privind exercitarea drepturilor sale părinteşti. Acesta invocă art. 8 din Convenţie, formulat după cum urmează:
1. „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
111. Curtea constată că, pe de o parte, acest capăt de cerere vizează interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului şi punerea sub ascultare a biroului său şi, pe de altă parte, interdicţia privind exercitarea drepturilor sale parentale din cauza condamnării penale.
A. Interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului şi punerea sub ascultare a biroului său
112. Reclamantul consideră că interceptarea convorbirilor telefonice ale lui V.A., înregistrarea din 10 ianuarie 2001 de către G.L. şi punerea sub ascultare a biroului său la 19 ianuarie 2001 reprezintă atingeri aduse respectării dreptului său la viaţă privată.
1. Cu privire la admisibilitate
113. Reclamantul consideră că, deşi înregistrările convorbirilor lui V.A. nu l-au vizat direct, acestea au fost folosite ca mijloc de probă împotriva sa în cadrul procedurii penale, ceea ce echivalează cu o imixtiune directă în viaţa sa privată. Conform acestuia, o astfel de imixtiune era cu atât mai gravă cu cât nicio cale de atac nu îi era disponibilă în dreptul intern pentru a verifica înregistrările privind terţi.
114. În ceea ce priveşte înregistrarea realizată de G.L., reclamantul consideră că realizarea unor înregistrări de către persoane particulare lasă loc arbitrarului, persoanele vizate fiind în imposibilitate totală de a se apăra.
115. Guvernul consideră că reclamantul nu se poate pretinde victimă a unei ingerinţe în dreptul său la respectarea vieţii private ca urmare a înregistrării convorbirilor lui V.A., în măsura în care niciuna dintre convorbirile sale telefonice nu a fost interceptată. În ceea ce priveşte interceptarea realizată de G.L. la 10 ianuarie 2001, Guvernul ia act de faptul că aceasta nu a fost nici dispusă, nici realizată de autorităţile de stat, ci de o persoană particulară, din proprie iniţiativă.
116. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa, art. 34 din Convenţie desemnează prin „victimă” persoana direct afectată de acţiunea sau omisiunea în cauză, existenţa unei încălcări a cerinţelor Convenţiei fiind înţeleasă chiar în absenţa prejudiciului [Stoicescu împotriva României (revizie), nr. 31551/96, pct. 55, 21 septembrie 2004].
117. Curtea ia act de faptul că reclamantul se plânge de o atingere adusă dreptului la respectarea vieţii sale private ca urmare a interceptărilor convorbirilor telefonice ale lui V.A. în procedura penală îndreptată împotriva sa. În această privinţă, trebuie să se ia act de faptul că interceptările în cauză au vizat doar convorbirile lui V.A. cu terţi, nicio convorbire a reclamantului nefiind interceptată cu această ocazie. Prin urmare, în speţă, drepturile reclamantului nu au fost lezate în mod concret de o măsură internă (a contrario, Khan împotriva Regatului Unit, nr. 35394/97, CEDO 2000 V). În măsura în care reclamantul consideră că i-a fost adusă atingere dreptului la respectarea vieţii sale private ca urmare a folosirii respectivelor înregistrări ca probe ale acuzării în cadrul procedurii penale îndreptate împotriva sa, Curtea consideră că acest aspect intră sub incidenţa admisibilităţii probelor şi, în consecinţă, a art. 6 din Convenţie, şi nu a art. 8 citat anterior.
118. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că reclamantul nu se poate pretinde victimă, în sensul art. 34 din Convenţie, a interceptării convorbirilor telefonice ale lui V.A. cu terţi. Reiese că acest capăt de cerere este incompatibil ratione personae cu dispoziţiile Convenţiei în sensul art. 35 § 3 şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 4.
119. În ceea ce priveşte înregistrarea realizată de G.L. la 10 ianuarie 2001, Curtea constată că interceptarea convorbirilor a fost realizată de o persoană particulară, fără ca linia reclamantului să fie inclusă pe lista de ascultare de către autorităţi. Înregistrarea în litigiu a fost efectuată de o persoană particulară, care a trimis-o ulterior parchetului. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că ingerinţa denunţată nu le putea fi atribuită autorităţilor române, deoarece acestea din urmă nu puteau, în principiu, fi considerate responsabile de acţiunile persoanelor particulare [Borghi împotriva Italiei (dec.), nr. 54767/00, 20 iunie 2002 şi Van Vondel împotriva Ţărilor de Jos, nr. 38258/03, pct. 49, 25 octombrie 2007]. În plus, această înregistrare nu a fost folosită ca probă a acuzării în cadrul procedurii penale îndreptate împotriva reclamantului.
120. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
121. Cu toate acestea, Curtea constată că respectivul capăt de cerere privind punerea sub ascultare a biroului reclamantului la 19 ianuarie 2001 nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
2. Cu privire la fond
a) Argumentele părţilor
122. Reclamantul pretinde o atingere adusă vieţii sale private ca urmare a punerii sub ascultare a biroului său şi a interceptării convorbirilor sale la 19 ianuarie 2001. Acesta consideră că dispoziţiile Codului de procedură penală care reglementează înregistrarea convorbirilor nu respectă condiţia de previzibilitate impusă de art. 8 din Convenţie.
123. Guvernul nu contestă că a avut loc o imixtiune în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private şi de familie, dar consideră, totuşi, că această imixtiune îndeplinea condiţiile impuse de art. 8 § 2. Pentru a ajunge la această concluzie, Guvernul invocă faptul că imixtiunea era prevăzută de lege, şi anume art. 911-914 C. proc. pen., care respectau condiţiile de accesibilitate şi previzibilitate şi prezentau garanţii suficiente împotriva arbitrarului. Acesta consideră că, în speţă, imixtiunea era necesară, interceptarea convorbirilor telefonice fiind realizată în scopul de a preveni şi de a pedepsi infracţiunile şi că era, de asemenea, proporţională cu scopul legitim urmărit, deoarece autorităţile nu ar fi putut obţine informaţiile respective prin mijloace mai puţin restrictive.
b) Motivarea Curţii
124. Curtea subliniază că înregistrarea propunerilor reclamantului se consideră o „imixtiune a unei autorităţi publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (Vetter împotriva Franţei, nr. 59842/00, pct. 20, 31 mai 2005). Acest punct nu a fost, de altfel, disputat în speţă.
125. Curtea reaminteşte că, pentru a fi conformă cu art. 8 § 2 din Convenţie, o astfel de imixtiune trebuie să fie prevăzută de lege. Expresia „prevăzută de lege” impune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referă, de asemenea, la calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul supremaţiei dreptului (Khan împotriva Regatului Unit, nr. 35394/97, pct. 26, CEDO 2000-V). În contextul supravegherii secrete exercitate de autorităţile publice, dreptul intern trebuie să ofere protecţie împotriva imixtiunii arbitrare în exercitarea dreptului unei persoane protejat de art. 8 (Vetter, citată anterior, pct. 26).
126. În speţă, Curtea observă că părţile convin asupra faptului că temeiul legal al ingerinţei îl constituie art. 911-914 C. proc. pen. Curtea reaminteşte că a examinat deja aceste dispoziţii legale în contextul interceptării convorbirilor telefonice în România înainte de modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, într-o cauză în care a constatat că examinarea minuţioasă a acestora evidenţia deficienţe incompatibile cu gradul minim de protecţie impus de supremaţia dreptului într-o societate democratică (Calmanovici împotriva României, nr. 42250/02, pct. 121-126, 1 iulie 2008). Aceasta observă că Guvernul nu a oferit niciun element care să conducă la o concluzie diferită în prezenta cauză.
127. Curtea observă, de asemenea, că noul cadru legislativ impus de Legea nr. 281/2003 care prevede numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor relevante şi de distrugere a celor care nu sunt relevante (Dumitru Popescu, citată anterior, pct. 45-46 şi 82), ulterior faptelor în cauză, nu poate influenţa concluzia Curţii în prezenta cauză.
Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenţie.
B. Interdicţia privind exercitarea drepturilor părinteşti ale reclamantului
1. Cu privire la admisibilitate
128. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De altfel, aceasta constată că nu există niciun motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
2. Cu privire la fond
a) Argumentele părţilor
129. Reclamantul pretinde o atingere adusă respectării vieţii sale private şi de familie, ca urmare a interzicerii automate şi absolute, prin hotărârea din 17 iunie 2002, în temeiul art. 64 şi 71 C. pen., a exercitării a drepturilor părinteşti asupra fiicei sale minore pe perioada executării pedepsei cu închisoarea. Acesta subliniază că, potrivit art. 61 alin. (1) C. pen., pedepsele accesorii se consideră executate doar la sfârşitul executării pedepsei şi nu pe parcursul eliberării condiţionate a persoanei în cauză.
130. Guvernul evidenţiază modificarea Codului penal, aplicarea pedepsei accesorii constând în interzicerea dreptului prevăzut la art. 64 lit. d) fiind mai departe lăsată la aprecierea instanţelor desemnate cu procedura penală împotriva acuzatului (supra, pct. 66). În plus, Guvernul solicită Curţii să ţină seama de faptul că măsura respectivă nu i-a fost aplicată reclamantului decât în perioada 17 iunie 2002, data condamnării sale definitive, şi 25 iulie 2003, data punerii sale în libertate condiţionată.
b) Motivarea Curţii
131. În ceea ce priveşte interdicţia automată a exercitării drepturilor părinteşti, în temeiul art. 64 şi 71 C. pen., astfel cum erau redactate la momentul faptelor, Curtea reaminteşte că a stabilit deja că aplicarea unei asemenea măsuri, prin efectul legii, fără un control din partea instanţelor în ceea ce priveşte tipul de infracţiune şi interesul minorilor, nu poate răspunde cerinţelor primordiale legate de interesele copiilor şi, prin urmare, urmări un scop legitim, cum ar fi protejarea sănătăţii, eticii sau educaţiei minorilor. Astfel, aceasta a concluzionat că a avut loc o încălcare a dreptului la respectarea vieţii de familie garantat de art. 8 din Convenţie (Sabou şi Pîrcălab, citată anterior, pct. 48-49 şi Calmanovici, citată anterior, pct. 143).
132. Având în vedere probele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat nicio faptă şi niciun argument care să poată conduce la o concluzie diferită în prezenta speţă. Mai exact, aceasta reţine că infracţiunea de trafic de influenţă pentru care reclamantul a fost condamnat era complet străină problemelor legate de autoritatea părintească şi că, în niciun moment, nu s-a invocat lipsa de îngrijire sau relele tratamente din partea sa faţă de copilul său minor, interdicţia respectivă decurgând în mod automat şi absolut din articolele din Codul penal menţionate anterior. În plus, dacă trebuie salutată modificarea Codului penal, acest element ulterior faptelor relevante nu poate duce la o concluzie diferită a Curţii în speţă.
Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenţie.
IV. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE
133. Reclamantul se plânge că a fost condamnat în baza unor probe care nu au fost obţinute în mod legal în temeiul dreptului intern şi al art. 8 din Convenţie, şi anume înregistrările convorbirilor sale şi cele ale lui V.A. Acesta identifică o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele în partea sa relevantă:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale [...] de către o instanţă [...] care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa [...]”
A. Cu privire la admisibilitate
1. Argumentele părţilor
134. Reclamantul consideră că a fost condamnat în baza unor probe obţinute în mod ilegal. Acesta consideră că înregistrările convorbirilor lui V.A. cu terţi nu puteau fi folosite ca mijloace de probă în măsura în care au fost obţinute prin încălcarea dreptului intern. Acesta remarcă faptul că punerea sub ascultare a biroului său şi înregistrarea convorbirilor sale cu G.L. la 19 ianuarie 2001 au fost realizate la iniţiativa parchetului.
135. Guvernul subliniază faptul că Curtea Supremă şi-a întemeiat deciziile pe ansamblul documentelor din dosar, fără a acorda o importanţă deosebită transcrierilor înregistrărilor convorbirilor. De asemenea, acesta ia act de faptul că interceptarea convorbirilor lui V.A. şi ale reclamantului a fost dispusă în conformitate cu dispoziţiile naţionale în vigoare la momentul faptelor şi că înregistrarea realizată de G.L. din proprie iniţiativă, la 10 ianuarie 2001, nu a fost luată în considerare de Curtea Supremă ca mijloc de probă.
2. Motivarea Curţii
136. Curtea face trimitere la principiile fundamentale care rezultă din jurisprudenţa sa şi care determină caracterul echitabil al unei proceduri, în sensul art. 6 § 1 din Convenţie, în cazul instrumentării unei probe obţinute prin încălcarea dreptului garantat de Convenţie [Bykov împotriva Rusiei (GC), nr. 4378/02, pct. 88-93, 10 martie 2009, şi jurisprudenţa citată).
137. Curtea subliniază că, dacă art. 6 garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu reglementează totuşi admisibilitatea probelor ca atare, materie reglementată în principal de dreptul intern [Teixeira de Castro împotriva Portugaliei, 9 iunie 1998, pct. 34, Culegere 1998-IV, şi Jalloh împotriva Germaniei (GC), nr. 54810/00, pct. 94-96, CEDO 2006-IX]. Aceasta nu scuteşte Curtea de obligaţia de a afla dacă, în speţă, procedura în litigiu, considerată ca un întreg, inclusiv modul în care au fost obţinute elementele de probă, a fost echitabilă (a se vedea, în special, Khan, citată anterior, pct. 34, P.G. şi J.H. împotriva Regatului Unit, nr. 44787/98, pct. 76, CEDO 2001-IX, şi Heglas împotriva Republicii Cehe, nr. 5935/02, pct. 89-92, 1 martie 2007).
138. Cu titlu preliminar, Curtea ia act de faptul că a considerat că doar interceptarea convorbirii reclamantului cu G.L. din 19 ianuarie 2001 a adus atingere dreptului garantat de art. 8 din Convenţie. Ţinând seama de faptul că, în principiu, Curtea nu trebuie să se pronunţe cu privire la admisibilitatea anumitor tipuri de elemente de probă, de exemplu, a elementelor obţinute în mod ilegal în ceea ce priveşte dreptul intern (Bykov, citată anterior, pct. 89), aceasta va examina doar în ce măsură a influenţat folosirea ca mijloc de probă a interceptării convorbirii reclamantului cu G.L., din 19 ianuarie 2001, echitatea procedurii în ansamblul său.
139. În speţă, reclamantul a avut posibilitatea să conteste legalitatea punerii sub ascultare a biroului său, în cursul dezbaterilor contradictorii în faţa primei instanţe şi în motivările căilor sale de atac. Este adevărat că acesta nu a putut contesta autenticitatea înregistrărilor din cauza lipsei mijloacelor tehnice (a se vedea supra, pct. 35). Totuşi, în speţă, Curtea Supremă a examinat acest argument al reclamantului şi a considerat înregistrarea fiabilă, făcând trimitere la o serie de indicii, şi, în special, la atitudinea reclamantului care, în timpul urmăririi penale, nu a contestat realitatea întâlnirii sale cu G.L. (a se vedea supra, pct. 39).
140. De asemenea, Curtea ia act de faptul că, pentru a demara ancheta împotriva reclamantului, autorităţile nu s-au bazat pe înregistrarea în litigiu. Cu privire la acest punct, trebuie să se ia act de faptul că, astfel cum au stabilit instanţele naţionale, elementele care au declanşat ancheta au fost declaraţia lui V.A., urmată de declaraţiile lui G.L. şi G.M. (a se vedea supra, pct. 38).
141. Curtea consideră că, în speţă, trebuie să se acorde importanţă circumstanţei conform căreia înregistrarea în litigiu nu a reprezentat singurul mijloc de probă supus aprecierii suverane a judecătorilor [a se vedea, Dumitru Popescu (nr. 2), citată anterior, pct. 110]. În fapt, parchetul şi instanţele superioare au comparat înregistrarea cu alte elemente de probă, precum declaraţiile martorilor, procesul-verbal de percheziţie, o expertiză criminalistică şi alte elemente, dintre care înregistrarea în litigiu a contat, bineînţeles, în decizia instanţelor naţionale de a-l condamna pe reclamant, dar fără a constitui totuşi elementul unic care a stat la baza convingerii lor cu privire la vinovăţia acestuia (a se vedea supra, pct. 40). În plus, reclamantul a avut posibilitatea să ceară ca G.L. să fie audiat cu privire la esenţialul declaraţiilor sale în faţa Curţii Supreme de Justiţie (a se vedea supra, pct. 34). În plus, Curtea Supremă şi-a întemeiat hotărârea pe mărturia reclamantului din timpul instrumentării cauzei penale, după ce şi-a motivat alegerea de a prefera această declaraţie şi nu pe cea făcută în etapa judecării (a se vedea supra, pct. 38, in fine). În ceea ce priveşte elementele furnizate, nimic nu conduce la concluzia că aprecierea acestora de către Curtea Supremă a fost arbitrară sau că drepturile apărării reclamantului nu au fost respectate suficient.
142. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că folosirea înregistrării în litigiu ca probă a acuzării nu l-a privat pe reclamant de un proces echitabil. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
V. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 3 LIT. D) DIN CONVENŢIE
143. Reclamantul pretinde că nu a putut audia sau solicita audierea martorilor acuzării în timpul urmăririi penale, încălcând art. 6 § 1 şi 3 din Convenţie, care prevede în părţile sale relevante:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale [...] de către o instanţă [...] care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa [...] [...]
3. Orice acuzat are, în special, dreptul [...]
d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării [...]”
A. Cu privire la admisibilitate
1. Argumentele părţilor
144. Reclamantul consideră că, având în vedere că a audiat singur martorii în timpul urmăririi penale, procurorul a încălcat dispoziţiile din dreptul intern şi, în consecinţă, art. 6 § 3 din Convenţie. Acesta declară că nu putea contesta declaraţiilor lui V.A. şi înregistrarea convorbirilor sale telefonice cu terţi, în măsura în care aceste probe au fost obţinute în dosarul care îl viza pe V.A.
145. Guvernul evidenţiază că dreptul la apărare al reclamantului nu a fost încălcat în măsura în care a avut posibilitatea de a solicita audierea martorilor acuzării în timpul procedurii judiciare în faţa Curţii Supreme de Justiţie.
2. Motivarea Curţii
146. Curtea face trimitere la principiile fundamentale care rezultă din jurisprudenţa sa şi care determină caracterul echitabil al unei proceduri, în sensul art. 6 § 1 şi 3 d) din Convenţie, în ceea ce priveşte dezbaterea contradictorie şi instrumentarea probelor în prezenţa inculpatului (Reiner şi alţii împotriva României, nr. 1505/02, pct. 67-70, 27 septembrie 2007 şi jurisprudenţa citată). Aceasta reaminteşte că dreptul la apărare este restrâns în mod incompatibil cu garanţiile de la art. 6 în cazul în care condamnarea se bazează, în întregime sau într-o proporţie considerabilă, pe depoziţiile unui martor pe care inculpatul nu l-a putut audia sau în cazul căreia nu a putut solicita audierea, nici la stadiul de instrumentare, nici în cursul dezbaterilor (A.M. împotriva Italiei, 14 decembrie 1999, nr. 37019/97, CEDO 1999-IX, pct. 25 şi Saďdi împotriva Franţei, hotărârea din 20 septembrie 1993, seria A nr. 261-C, p. 56-57, pct. 43-44).
147. Curtea ia act de faptul că, în speţă, parchetul şi-a întemeiat rechizitoriul pe declaraţiile martorilor audiaţi în timpul cercetării penale fără ca reclamantul sau reprezentantul său să fie prezenţi. Cu toate acestea, Curtea constată că, la cererea reclamantului, majoritatea martorilor ale căror declaraţii făcute în timpul cercetării au contribuit la condamnarea sa, inclusiv V.A., au fost audiaţi de Curtea Supremă în prezenţa sa şi a avocatului său. Conform Curţii, această ocazie era adecvată şi suficientă pentru a-i permite reclamantului să conteste mărturiile acuzării menţionate anterior şi să audieze autorii [Craxi împotriva Italiei (nr. 1), nr. 34896/97, pct. 85, 5 decembrie 2002].
148. Curtea constată că doar martorul T.F. nu a fost audiat de Curtea Supremă de Justiţie. Prin urmare, nici la stadiul de cercetare, nici în timpul dezbaterilor, reclamantul nu a putut audia sau solicita audierea acestui martor. Chiar dacă declaraţia acestui martor a fost citită în faţa instanţei, reclamantul nu a putut controla credibilitatea acestuia, nici arunca o umbră de îndoială asupra declaraţiei sale. Cu toate acestea, Curtea constată că, astfel cum reiese din dosar, Curtea Supremă de Justiţie şi-a întemeiat condamnarea reclamantului nu doar pe această declaraţie, ci şi pe un ansamblu de elemente de probă, în cadrul cărora declaraţiile celorlalţi martori ocupau un loc important (Artner împotriva Austriei, hotărârea din 28 august 1992, seria A nr. 242 A, pct. 2). Prin urmare, condamnarea reclamantului nu s-a bazat, în întregime sau într-o proporţie considerabilă, pe declaraţia lui T.F.
149. Având în vedere cele de mai sus, acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
VI. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 2 DIN CONVENŢIE
150. Reclamantul consideră că campania de presă îndreptată împotriva sa la iniţiativa procurorului şi care s-a materializat prin numeroase articole în presă a adus atingere dreptului său de a fi prezumat nevinovat până ce vinovăţia sa era legal stabilită, drept garantat de art. 6 § 2 din Convenţie, formulat după cum urmează:
„Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.”
A. Cu privire la admisibilitate
151. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
152. Reclamantul subliniază că arestarea sa preventivă a fost pe larg mediatizată şi că o conferinţă de presă a fost organizată de parchet pentru a oferi informaţii cu privire la arestarea sa. Acesta ia act de faptul că articolele de presă, ale căror titluri lăsau să se subînţeleagă faptul că era vinovat, făceau referire la evenimente din viaţa sa privată. Acesta evidenţiază faptul că, în cadrul conferinţei de presă din aprilie 2001, ministrul justiţiei de la momentul respectiv a afirmat că presa a jucat un anumit rol în îndepărtarea reclamantului şi a soţiei sale din sistemul judiciar.
153. În sfârşit, reclamantul subliniază că articolele apărute la momentul arestării sale aveau ca scop să îl stigmatizeze şi să lase impresia că era vinovat de faptele imputate. Chiar dacă presa trebuie să joace un rol important într-o societate democratică, acesta consideră că, în speţă, difuzarea informaţiilor care îl vizau înainte de condamnare a adus atingere dreptului său de a fi prezumat nevinovat.
154. Guvernul admite că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii, o atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie poate fi generată nu doar de un magistrat sau de o instanţă, ci şi de alte autorităţi publice. Totuşi, în prezenta cauză, autorităţile, şi în special parchetul, au fost foarte prudente în ceea ce priveşte comunicarea informaţiilor privind ancheta desfăşurată împotriva reclamantului. Presa chiar a reproşat autorităţilor lipsa de cooperare.
155. Guvernul subliniază că reclamantul era preşedintele secţiei penale a Curţii de Apel Cluj, ocupând astfel una dintre cele mai înalte poziţii în sistemul judiciar român. Arestarea unei asemenea personalităţi reprezenta o foarte bogată sursă de informaţii şi speculaţii, cu atât mai mult cu cât era vorba de prima arestare a unui magistrat. Conform Guvernului, speculaţiile şi comentariile presei reprezintă doar punctele de vedere ale jurnaliştilor şi nu pot duce la concluzia că procurorul a demarat o campanie de presă de mare amploare împotriva reclamantului. Acesta ia act de faptul că reclamantul nu a citat nicio afirmaţie concretă făcută de reprezentanţii parchetului, limitându-se la a afirma, în mod general, că prezentarea cazului său în presă a avut la bază intenţia procurorului de a aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie.
2. Motivarea Curţii
156. Curtea reaminteşte că, dacă principiul prezumţiei de nevinovăţie consacrat de art. 6 § 2 este inclus printre elementele procesului penal echitabil cerut de art. 6 § 1, acesta nu se limitează la o garanţie procedurală în materie penală: sfera sa de aplicare este mai vastă şi impune ca niciun reprezentant al statului să nu declare că o persoană este vinovată de săvârşirea vreunei infracţiuni mai înainte ca vinovăţia sa să fie stabilită de o instanţă (Allenet de Ribemont, hotărârea din 10 februarie 1995, seria A nr. 308, p. 17, pct. 35-36).
157. În plus, Curtea precizează că o atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie poate fi generată nu doar de un judecător sau de o instanţă, ci şi de alte autorităţi publice (Daktaras împotriva Lituaniei, nr. 42095/98, pct. 41 42, CEDO 2000-X). În această privinţă, ea subliniază importanţa alegerii termenilor de către agenţii de stat în declaraţiile pe care le formulează înainte ca o persoană să fie judecată şi găsită vinovată de săvârşirea unei infracţiuni. Astfel, ea consideră că ceea ce contează în scopul aplicării dispoziţiei citate anterior, este sensul real al declaraţiilor respective şi nu forma lor textuală (Lavens împotriva Letoniei, hotărârea din 28 noiembrie 2002, nr. 58442/00, pct. 126).
158. Curtea recunoaşte că art. 6 § 2 nu poate împiedica autorităţile, în ceea ce priveşte art. 10 din Convenţie, să informeze publicul cu privire la anchetele penale în curs, ci necesită ca ele să facă acest lucru cu toată discreţia şi rezerva pe care o impune respectarea prezumţiei de nevinovăţie (Allenet de Ribemont, citată anterior, pct. 38) De asemenea, aceasta reaminteşte că o campanie de presă virulentă poate, în anumite cazuri, dăuna echităţii procesului, influenţând opinia publică şi, chiar prin aceasta, judecătorii care trebuiau să se pronunţe cu privire la vinovăţia inculpatului [a se vedea Akay împotriva Turciei (dec.), nr. 34501/97, 19 februarie 2002; Priebke împotriva Italiei (dec.), nr. 48799/99, 5 aprilie 2001].
159. Curtea ia act de faptul că, în speţă, reclamantul se plânge de afirmaţiile publice ale procurorului care a instrumentat cauza în cadrul unei conferinţe de presă după arestarea sa preventivă, precum şi în cadrul unei campanii de presă generate de această intervenţie. De asemenea, acesta face trimitere la afirmaţiile ministrului justiţiei din aprilie 2001.
160. Curtea evidenţiază că, în speţă, interesul ziarelor pentru cauză şi importanţa pe care o avea în ochii opiniei publice erau generate de poziţia ocupată de reclamant, preşedinte al secţiei penale a Curţii de Apel Cluj, în contextul luptei împotriva corupţiei, un subiect de interes atât pentru autorităţile naţionale, cât şi pentru publicul larg. Curtea consideră că, într-o societate democratică, sunt inevitabile comentarii uneori severe din partea presei cu privire la o cauză sensibilă care, precum cea a reclamantului, contesta moralitatea persoanelor numite să facă dreptate.
161. Curtea ia act de faptul că, la 22 ianuarie 2001, a fost făcut public un comunicat de presă şi o conferinţă de presă a fost organizată de parchetul care ancheta cauza. Conţinutul comunicatului de presă nu a fost nici furnizat de părţi, nici prezentat de cotidianele în cauză. Ca şi Guvernul, Curtea ia act de faptul că reclamantul s-a limitat la a indica titlurile cotidianelor pe care le contesta, fără a preciza totuşi afirmaţiile procurorului care ar fi adus atingere dreptului său de a fi prezumat nevinovat.
162. Curtea observă că, făcând referire la diferite surse, cotidianele au relatat despre arestarea reclamantului, precum şi despre faptele de care era acuzat. În plus, aceasta constată că majoritatea ediţiilor cotidianelor din 22 ianuarie 2001 au făcut caz de discreţia anchetatorilor în prezenta cauză.
163. În această privinţă, Curtea reaminteşte că problema dacă declaraţia unui agent public reprezintă o încălcare a principiului prezumţiei de nevinovăţie trebuie soluţionată în contextul circumstanţelor deosebite în care a fost formulată declaraţia în litigiu (Adolf împotriva Austriei, hotărârea din 26 martie 1982, seria A nr. 49, p. 17-19, pct. 36-41). Este adevărat că două cotidiane prezentate de reclamant, publicate la 22 şi, respectiv, 23 ianuarie 2001, citau autorităţile (a se vedea supra, pct. 18 şi 20 in fine). Totuşi, Curtea constată că acestea sunt singurele cotidiane, printre cele aproximativ douăzeci de articole apărute în cele două zile în cauză care i-au citat pe procurori, celelalte făcând rezumate ale faptelor reproşate reclamantului şi ale arestării sale (a se vedea supra, pct. 21). De altfel, aceste cotidiane nu specifică în mod clar contextul în care procurorii au făcut astfel de declaraţii. Prin urmare, Curtea consideră că nu s-a stabilit dacă aceste declaraţii reprezintă declaraţii de vinovăţie, făcute de un agent public, care să încalce art. 6 § 2 din Convenţie. În plus, dacă declaraţiile, în special referirile la vinovăţia reclamantului, suscită anumite preocupări, Curtea admite că acestea pot fi înţelese ca o simplă modalitate pentru procuror de a afirma că existau suficiente probe pentru a susţine un verdict de vinovăţie din partea instanţei şi, astfel, de a justifica începerea urmăririi penale (a se vedea supra, pct. 21 şi Butkevicius împotriva Lituaniei, nr. 48297/99, pct. 52, 26 martie 2002).
164. Curtea consideră că, astfel cum reiese din articolele de presă prezentate de reclamant, afirmaţiile ministrului justiţiei de la 25 aprilie 2001 nu pot fi interpretate ca aducând atingere dreptului reclamantului la prezumţia de nevinovăţie.
165. De asemenea, Curtea ia act de faptul că, începând cu 22 ianuarie 2001, cauza a fost comentată pe larg de presa locală şi naţională. În această privinţă, dacă anumite cotidiene şi-au nuanţat declaraţiile cu privire la faptele reţinute în sarcina reclamantului, altele nu au acordat nicio atenţie, prezentându-l ca autor al faptelor pretinse (a se vedea supra, pct. 22). Totuşi, autorităţile naţionale nu pot fi considerate responsabile de acţiunile presei (mutatis mutandis, Y.B. şi alţii împotriva Turciei, nr. 48173/99 şi 48319/99, pct. 48, 28 octombrie 2004).
166. În plus, Curtea ia act de faptul că articolele care îl vizau pe reclamant au apărut în ianuarie, februarie şi aprilie 2001, la momentul arestării şi trimiterii sale în judecată. La 11 iulie 2001, reclamantul a fost condamnat în primă instanţă de Curtea Supremă de Justiţie. Prin urmare, s-a scurs o anumită perioadă de timp între evenimentele pe care reclamantul îşi bazează susţinerile din perspectiva art. 6 § 2 din Convenţie şi momentul condamnării sale (Mircea împotriva României, nr. 41250/02, pct. 74, 29 martie 2007). În plus, trebuie să se ia act de faptul că instanţele care trebuiau să examineze cauza erau alcătuite în totalitate din judecători profesionişti. Spre deosebire de membrii unui juriu, aceştia din urmă dispuneau în mod normal de o experienţă şi o formare care le permiteau să elimine orice sugestie externă procesului. Nimic din dosar nu conduce la concluzia că, în evaluarea argumentelor prezentate de reclamant şi a elementelor acuzării, judecătorii care s-au pronunţat cu privire la fond au fost influenţaţi de afirmaţiile din presă [Craxi împotriva Italiei (nr. 2), nr. 25337/94, pct. 104, 17 iulie 2003 şi Mircea, citată anterior, pct. 75].
167. Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu poate identifica, în speţă, nicio atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 6 § 2 din Convenţie.
VII. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI
168. Reclamantul invocă art. 5 § 3, art. 6 § 1 şi art. 8 din Convenţie şi art. 2 din Protocolul nr. 7, reclamând durata excesivă a arestării sale preventive, pretinsa nelegalitate a urmăririi penale îndreptate împotriva sa şi trimiterea sa în judecată. De asemenea, el pretinde faptul că a fost supus unor percheziţii corporale la momentul reţinerii sale în arestul Poliţiei Bucureşti, că nu a fost judecat nici într-un termen rezonabil, nici de către o instanţă independentă, şi că nu a beneficiat de un dublu grad de jurisdicţie.
169. Ţinând seama de toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la pretenţiile formulate, Curtea constată că nu s-a adus nicio atingere drepturilor şi libertăţilor garantate de articolele Convenţiei. De asemenea, aceasta ia act de faptul că respectivul capăt de cerere întemeiat pe durata arestării preventive a fost invocat de reclamant abia la 25 februarie 2002. Rezultă că această parte a cererii este fie tardivă, fie în mod vădit nefondată şi trebuie respinsă în temeiul art. 35 din Convenţie.
VIII. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
170. Art. 41 din Convenţie prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
171. Reclamantul solicită 4 000 euro (EUR), cu titlu de prejudiciu material pentru cheltuielile de deplasare ale familiei sale pentru a-l vizita în arest şi 2 000 EUR, care reprezintă valoarea pachetelor trimise de familia sa. Acesta a prezentat ca documente justificative chitanţe emise de biroul de schimb şi chitanţe care dovedesc cumpărarea de alimente de o anumită sumă. De asemenea, acesta solicită alocarea sumei pe care trebuia să o primească cu titlu de salariu după arestarea sa şi până la data demisiei sale, pe motiv că demisia sa a fost determinată de o arestare ilegală. De asemenea, el solicită plata salariilor pe care trebuia să le primească până la finalul executării pedepsei sale, precum şi pensia de serviciu, în valoare de 1 000 EUR pe lună. De asemenea, reclamantul solicită 500 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
172. Guvernul nu contestă realitatea vizitelor familiei sale, nici pachetele trimise, dar ia act de faptul că sumele solicitate în acest sens nu sunt dovedite. De asemenea, el subliniază faptul că, în măsura în care demisia este un act de voinţă unilateral, reclamantul nu poate solicita rambursarea salariilor sale în absenţa muncii desfăşurate, independent de condamnarea sa. Pe de altă parte, conform Guvernului, reclamantul nu poate pretinde suma corespunzătoare salariului din perioada 20 ianuarie 2001 – 27 februarie 2001, în măsura în care nu a lucrat, fiind în arest preventiv. În ceea ce priveşte pensia solicitată, Guvernul ia act de faptul că pierderea acestui avantaj este o consecinţă a condamnării penale a reclamantului şi că, în orice caz, acesta poate beneficia de pensia corespunzătoare vechimii în muncă înainte de demisia sa.
173. Guvernul consideră că reclamantul nu a dovedit existenţa unei legături de cauzalitate între pretinsele încălcări ale Convenţiei şi prejudiciul moral invocat şi că suma solicitată este exorbitantă având în raport cu jurisprudenţa Curţii în domeniu.
174. Curtea evidenţiază că singura bază care trebuie reţinută pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în speţă, în încălcarea art. 3, în ceea ce priveşte relele condiţii de detenţie, art. 5 § 3 şi art. 8 din Convenţie. Aceasta ia act de faptul că cererea reclamantului privind prejudiciul material legat de deplasările familiei sale şi pachetele trimise în arest nu este probată. Pe de altă parte, aceasta evidenţiază că reclamantul a fost condamnat şi că perioada arestării sale preventive i-a fost scăzută din pedeapsă. În consecinţă, aceasta consideră că cererea sa care vizează în special rambursarea salariilor datorate pentru această perioadă nu poate fi admisă (mutatis mutandis Kalachnikov împotriva Rusiei, nr. 47095/99, pct. 139, CEDO 2002 VI). De asemenea, Curtea consideră că reclamantul nu poate pretinde plata salariilor sau plata pensiei de serviciu în măsura în care, în urma demisiei sale, nu mai era supus niciunui raport de muncă.
175. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantul a suferit în mod cert un prejudiciu moral. Pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, trebuie să i se acorde 10 000 EUR pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
176. De asemenea, reclamantul solicită 2 000 EUR pentru cheltuielile efectuate în faţa instanţelor interne din perioada 20 ianuarie 2001 – 25 iulie 2003, fără a prezenta documente justificative. Acesta mai solicită 2 000 EUR pentru cheltuielile cu transportul şi cazarea avocatului său şi soţiei sale în Bucureşti, prezentând Curţii chitanţe emise de casele de schimb valutar şi 16 943 425 ROL cu titlu de cheltuieli de judecată.
177. Guvernul ia act de faptul că reclamantul nu a prezentat documente justificative pentru onorariile avocaţilor, nici pentru deplasările avocatului său şi soţiei sale la Bucureşti, chitanţele emise de casele de schimb valutar nearătând scopul folosirii sumei. În ceea ce priveşte suma solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată, Guvernul subliniază că obligaţia de plată este o consecinţă a infracţiunii pentru care a fost condamnat reclamantul.
178. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, reclamantul nu a oferit documente justificative relevante pentru a-şi susţine pretenţiile. Totuşi, ţinând seama de munca depusă de avocaţii săi în dosar, Curtea consideră că este rezonabil să i se acorde suma de 1 500 EUR pentru toate cheltuielile.
C. Dobânzi moratorii
179. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA,
1. Declară cererile admisibile în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 3 privind condiţiile de detenţie, art. 5 § 3 privind faptul că nu a fost înfăţişat de îndată în faţa unui magistrat împuternicit prin lege să exercite funcţii judiciare, art. 8 privind punerea sub ascultare a biroului reclamantului la 19 ianuarie 2001 şi privind interzicerea automată a exercitării drepturilor părinteşti şi art. 6 § 2 din Convenţie şi inadmisibile în ceea ce priveşte celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din Convenţie în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie;
4. Hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie datorită punerii sub ascultare a biroului reclamantului şi interzicerii automate a drepturilor sale părinteşti;
5. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 6 § 2 din Convenţie;
6. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, sumele următoare, care vor va fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii:
i. 10 000 EUR (zece mii euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de prejudiciu moral;
ii. 1 500 EUR (o mie cinci sute euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
7. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 30 iunie 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Stanley Naismith Josep Casadevall
Grefier adjunct Preşedinte

← Codarcea contra României - Mal praxis. Obligaţia statului de a...		Brânduşe contra României - Dreptul la un mediu sănătos.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Aurel Popa contra României - Case naţionalizate. Retrocedare prin echivalent. Neplata despăgubirilor Ieremeiov contra României - Ultimul cuvânt al inculpatului. Distincţie faţă de prezentarea argumentelor Gagiu contra Romaniei - Deţinut decedat în penitenciar. Responsabilitatea decesului. Obligaţii statului Codarcea contra României - Mal praxis. Obligaţia statului de a asigura răspunderea spitalului Brânduşe contra României - Dreptul la un mediu sănătos. Poluare olfactivă. Persoană deţinută Zigarella contra Italiei - Non bis in idem. Aplicabilitate. W. F. contra Austria - Non bis in idem. Concurs ideal. Selim Sadak contra Turciei - Pierderea mandatului de deputat. Condiţii.