Duinhof si Duijf contra Olandei - Soldati recrutati fortat in armata olandeza Refuz indeplinire sarcini militare
| Comentarii |
|
DUINHOF SI DUIJF versus OLANDA
[Hotărârea Curţii din 4 mai 1984]
[...] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, întrunită în conformitate cu articolul 43 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (Convenţia) şi cu normele Regulamentului Curţii, în Camera formată din următorii judecători: R. Ryssdal, preşedinte, G. Wiarda, J. Cremona, D. Bindschedler-Robert, F. GSlcuklii, L.-E. Pettiti, B. Walsh şi M.-A. Eissen, grefier, H. Petzold, grefier adjunct,
[...] Adoptă prezenta hotărâre, la data de [4 mai 1984]:
PROCEDURA
1. Cazul a fost trimis Curţii de Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la 13 octombrie 1983 şi de guvernul Olandei (guvernul) în ziua următoare, în interiorul termenului de trei luni prevăzut de articolele 43 paragraful 1 şi 47 ale Convenţiei. Cazul se întemeiază pe două plângeri (nr. 9626/81 şi 9736/82) depuse la Comisie în decembrie 1981, formulate de cetăţenii olandezi Bernard Joost Duinhof si Robert Duijf împotriva Olandei, conform articolului 25.
2. -9. [Paragrafele 2-9 descriu procedura în fata Curţii, schimbul de memorii între părţi şi numele persoanelor care au reprezentat părţile.]
ÎN FAPT
10. Dnii Duinhof şi Duijf, născuţi în 1962 şi, respectiv, în 1958, domiciliază în Olanda, în 1981 şi 1982, după ce au fost recrutaţi forţat ca soldaţi în Forţele Armate olandeze, au refuzat, fiecare, ca obiectori de conştiinţă, pe baza propriilor convingeri, să îndeplinească anumite sarcini decurgând din obligaţia de a îndeplini serviciul militar. Au fost deţinuţi de ofiţerii militari competenţi, ca suspecţi de comiterea unor infracţiuni prevăzute în Codul penal militar. Au fost ţinuţi în custodie şi trimişi spre judecare în faţa unui tribunal militar.
I. LEGISLAŢIA NAŢIONALĂ RELEVANTĂ
A. Obiecţiile de conştiinţă
11, Scutirea de serviciul militar obligatoriu pe baza obiecţiei de conştiinţă poate fi obţinută atât înainte de stagiul militar, cât şi după începerea acestuia. Procedura prin care se solicită Ministerului Apărării o astfel de scutire este prevăzută în Legea privind obiecţiile de conştiinţă la serviciul militar şi într-un Decret Ministerial din 31 iulie 1970.
In cauză, nici unul dintre reclamanţi nu a solicitat ministrului Apărării să i se acorde statutul de obiector de conştiinţă (vezi paragrafele 21-28).
B. Procedura penală militară
12. Procedura penală pentru Forţele Militare de uscat şi aeriene, incluzând în particular chestiunea arestării şi a deţinerii în stare de arest preventiv, este guvernată de Codul de procedură al Forţelor Armate şi Aeriene (Codul militar), modificat pentru ultima oară la 24 noiembrie 1978. Infracţiunile prevăzute de legea militară, aplicabile atât celor care execută serviciul militar, cum este cazul reclamanţilor, cât şi voluntarilor, sunt judecate de Curtea Militară, ca instanţă de fond. Există calea recursului la Curtea Supremă Militară şi, ca ultimă posibilitate, recursul pe motive de lege la Curtea Supremă a Olandei.
1. Detenţia anterioară trimiterii în judecată
13. Orice ofiţer şi subofiţer are dreptul să aresteze un militar de rang inferior suspectat de comiterea unei infracţiuni grave dacă împrejurările cer privarea imediată de libertate (articolul 4 din Codul militar). Această deţinere nu poate depăşi douăzeci şi patru de ore (articolul 5).
Ofiţerul aflat la comandă poate ordona ca un soldat suspect să fie închis şi ţinut în custodie în stare de arest preventiv dacă (a) există un risc de sustragere serios sau (b) există motive serioase legate de protecţia publică care cer privarea imediată de libertate sau (c) aceasta este necesară pentru menţinerea disciplinei militare în rândul celorlalţi soldaţi (articolul 7 paragraful 2). Un astfel de ordin de detenţie poate fi dispus împotriva unui soldat suspectat de comiterea oricărei infracţiuni prevăzute în Codul penal militar ori a oricărei infracţiuni pentru care arestarea preventivă este permisă de Codul civil de procedură penală, cu excepţia celor pentru care Curtea Militară nu are competenţă (articolul 7 paragraful 4). Ordinul nu poate fi emis dacă este puţin probabil ca suspectul să fie pedepsit cu închisoare necondiţionată ori prin aplicarea oricărei alte măsuri care să-i îngrădească libertatea sau dacă este probabilă aplicarea unei pedepse cu o durată mai mică decât cea a arestării preventive (ibid.). Arestarea preventivă trebuie să înceteze în momentul dispariţiei motivelor care au determinat-o (articolul 7 paragraful 5). Toate cazurile în care arestarea depăşeşte patru zile trebuie raportate generalului comandant de către ofiţerul aflat la comandă (articolul 7 paragraful 6).
Atunci când arestarea durează paisprezece zile, soldatul suspect poate cere Curţii Militare competente fixarea unui termen (care poate fi extins) în interiorul căruia generalul comandant trebuie să decidă fie sesizarea Curţii Militare, fie punerea în libertate. Curtea Militară trebuie să răspundă fără întârziere unei astfel de cereri, după ascultarea autorităţii competente să prezinte cazul, a revizorului militar (vezi paragraful 18) şi a soldatului suspect, care poate beneficia de asistenţa unui consultant (articolul 13).
14. După obţinerea opiniei unui revizor militar şi, „dacă este posibil", după audierea soldatului suspect, dacă generalul comandant ori un ofiţer superior desemnat de primul să acţioneze în numele acestuia consideră că acel caz va fi dezbătut de Curtea Militară, soldatul va fi trimis în judecată în faţa acelei Curţi (articolul 11), Pe de altă parte, generalul comandant ori ofiţerul însărcinat de acesta pot decide, în anumite circumstanţe, instrumentarea cauzei ca pe o chestiune disciplinară (articolul 12). Regula nr. 27/7 a Ministerului Apărării explică consecinţele acestor dispoziţii legale în următorii termeni_:
„în procedura penală militară, diferit de procedura penală aplicabilă civililor, decizia de trimitere în judecată nu este luată în mod distinct de revizorul militar în calitate de autoritate acuzatoare, ci de o autoritate militară. Această autoritate militară este generalul comandant sau ofiţerul însărcinat de acesta, cum ar fi ofiţerul referent... Astfel, revizorul militar este doar un organism consultativ în acest stadiu, deşi solicitarea şi obţinerea opiniei sale sunt obligatorii".
Decizia de trimitere în judecată trebuie formulată în scris şi este necesar să menţioneze dacă soldatul suspect trebuie deţinut în continuare ori pus în libertate. Motivele deţinerii,
aşa cum sunt prevăzute de paragrafele 2 şi 4 ale articolului 7 (vezi paragraful 13), se aplică pari passu (articolul 14). Dacă, împotriva opiniei revizorului militar, generalul comandant sau ofiţerul însărcinat de acesta decide să nu trimită în judecată un soldat suspect, revizorul militar poate aduce cauza în faţa Curţii Supreme Militare (articolul 15). în caz contrar, nu. este prevăzută o cale de atac.
Potrivit susţinerilor guvernului, aplicarea prevederilor legale susmenţionate de către Curtea Militară, în următoarea manieră, a devenit o procedură standard. Când s-a dispus arestarea preventivă, soldatul suspect este întotdeauna audiat de revizorul militar şi orice trimitere a cauzei la Curtea Militară are loc imediat după aceea, la aproximativ patru, cinci zile de la data arestării. Din perspectiva cerinţelor articolului 14 al Codului militar, evaluarea circumstanţelor de către revizorul militar şi opinia acestuia adresată generalului comandant ori ofiţerului desemnat de acesta se referă nu numai la trimiterea în judecată, ci şi la problema îndeplinirii condiţiilor menţinerii arestării preventive prevăzute în articolul 7. Astfel, formularul folosit de revizorul militar pentru comunicarea opiniei sale către ofiţerul referent conţine, între altele, un paragraf referitor la necesitatea ca suspectul să „fie eliberat sau arestat ori menţinut în stare de arest". Practica a evoluat la nivelul în care opinia revizorului militar este invariabil urmată, fiind considerată, în general, obligatorie.
2. Detenţia ulterioară trimiterii în judecată
15. Detenţia dispusă ori menţinută prin decizia de trimitere în judecată a soldatului nu poate depăşi paisprezece zile decât dacă este prelungită, pe perioade de câte o lună, de Curtea Militară, la cererea revizorului militar (articolul 31). Orice acuzat deţinut pe baza deciziei de sesizare a instanţei militare trebuie să fie audiat de ofiţerii-comisari (vezi paragraful 19) cât mai repede posibil şi, în orice caz, în termen de paisprezece zile de la sesizare; în această situaţie, soldatul acuzat poate fi asistat de un consultant (articolul 33 paragraful 1). înainte de prelungirea arestării, Curtea Militară trebuie să acorde acuzatului şi consultantului său posibilitatea prezentării unor argumente (articolul 33, paragraful 2).
în momentul în care motivele arestării încetează să mai existe, trebuie dispusă punerea în libertate (articolul 34 paragraful 1). în perioada cuprinsă între sesizarea instanţei şi începerea procesului, puterea de a decide punerea în libertate aparţine revizorului militar sau Curţii Militare la cererea ofiţerilor-comisari sau a soldatului acuzat (articolul 34 paragraful 2). în vederea luării unei astfel de decizii, Curtea Militară îi audiază pe revizorul militar şi pe soldatul deţinut ori pe consultantul acestuia atunci când soldatul formulează pentru prima dată o cerere de punere în libertate (articolul 34 paragraful 3).
16. Dacă la primul termen acuzatul se află în stare de arest, Curtea Militară va decide, după ce i se solicită de către revizorul militar, dacă natura şi împrejurările cauzei cer deţinerea acuzatului în timpul procesului (articolul 151). Curtea poate dispune eliberarea acuzatului în orice stadiu al procesului, din oficiu sau la cererea revizorului militar ori a acuzatului (articolul 156).
17. în aşteptarea deciziei cu privire la recurs, soldatul aflat în stare de arest preventiv poate cere Curţii Supreme Militare punerea în libertate ori suspendarea detenţiei, pe baza articolului 129 din Codul militar.
3. Revizorul militar, ofiţerii-comisari şi Curtea Militară
18. Revizorul militar are funcţia de autoritate acuzatoare în faţa Curţii Militare (articolul 126 paragraful 1). Revizorul militar ori substitutul acestuia nu pot fi membri ai Forţelor Armate (articolul 126 paragraful 3). Ei pot fi înlocuiţi de un revizor militar activ, care poate fi un ofiţer militar (articolul 126 paragraful 2), dar o astfel de înlocuire, a precizat guvernul, are loc numai în împrejurări excepţionale. Revizorii militari (inclusiv substituţii şi cei activi) sunt numiţi şi destituiţi de Coroană la propunerea reunită a miniştrilor Justiţiei şi Apărării;
ei trebuie să fie absolvenţi de drept (articolul 126 paragrafele 4 şi 6). Conform articolului 276 paragraful 2 al Codului militar, ei sunt obligaţi să se supună ordinelor date de ministrul Justiţiei. Oricum, în opinia guvernului, această din urmă prevedere legală nu serveşte autorităţii legale decât pentru emiterea unor norme-cadru generale cu privire la politica de acuzare şi, cel puţin în ultimii ani, nici un ministru al Justiţiei nu a acţionat ori intervenit într-un caz concret, pe baza articolului 276.
Revizorul militar este obligat prin jurământ să acţioneze onest şi imparţial (articolele 368 şi 370). El trebuie să participe la dezbaterile din faţa Curţii Militare (articolul 290), dar nu ia parte la deliberările instanţei. Se află sub o obligaţie generală de a asista Curtea Militară şi pe generalul comandant cu rapoarte, observaţii şi sfaturi privind justiţia militară, când aceasta i se solicită (articolul 278). Curtea Militară şi Curtea Supremă Militară nu sunt competente să decidă dezînsărcinarea revizorului militar din funcţiile sale; Curtea Supremă Militară poate numai să îl atenţioneze dacă nu respectă cu stricteţe termenele legale (articolul 297).
19. La fiecare Curte Militară este ataşat un ofiţer-comisar însărcinat cu investigaţiile preliminare în astfel de cauze (articolul 29). Ofiţerul-comisar este un ofiţer ori fost ofiţer al Forţelor Armate cu rang cel puţin de căpitan şi este numit de generalul comandandant pentru un termen fix, de cel puţin un an (ibid.). Ofiţerul-comisar poate fi în acelaşi timp un membru al Curţii Militare, dar aceasta nu se întâmplă de obicei. Sarcina sa de investigare preliminară include colectarea faptelor şi audierea martorilor şi a acuzatului, atunci când este necesar (articolele 29, 48 şi 78). O audiere efectuată de ofiţerul-comisar are aceeaşi valoare cu audierea efectuată de Curtea Militară (articolul 161). în timpul investigaţiilor, el se află sub obligaţia de a se implica în mod egal atât în descoperirea nevinovăţiei acuzatului, cât şi în obţinerea de probe ori recunoaşteri în sensul vinovăţiei acestuia (articolul 62). Ca şi revizorul militar, ofiţerul-comisar este obligat prin jurământ să acţioneze onest şi imparţial (articolele 368 şi 370).
20. Curtea Militară se întruneşte în complet format dintr-un preşedinte şi doi membri militari (articolul 120).
Aceştia din urmă sunt ofiţeri militari numiţi de generalul comandant; în timpul exercitării funcţiei, respectiv cel puţin un an, ei nu pot fi destituiţi; trebuie să aibă vârsta de cel puţin douăzeci şi cinci de ani şi să fie ofiţeri înaintaţi în grad prin ordin regal (articolul 120). în practică, cel mai comun rang este de căpitan sau maior. Nu există cerinţa ca membrii militari să deţină o diplomă în ştiinţe juridice. în opinia guvernului, deşi păstrează statutul de militari, aceştia sunt independenţi în capacitatea de judecători şi nimeni nu le poate da nici un ordin. Preşedintele şi membrii militari ai completului sunt legaţi prin jurământ să fie oneşti şi imparţiali (articolele 368 şi 369).
Preşedintele este civil şi trebuie să deţină o diplomă în ştiinţe juridice; este numit pe viaţă de Coroană la propunerea reunită a miniştrilor Justiţiei şi Apărării (articolul 121).
Deliberările Curţii Militare sunt secrete, iar membrilor completului nu le este permis să facă publice opiniile personale ori pe cele ale colegilor lor (articolul 135).
II. ARESTAREA Şl DETENŢIA RECLAMANŢILOR A. Dl Duinhof
21. Dl Duinhof a fost arestat la 18 noiembrie 1981 sub învinuirea de a nu se fi înregistrat ca soldat recrut în termenul prevăzut de lege (articolul 150 al Codului penal militar). A fost transferat la cazarma militară, unde a refuzat să se supună unui examen medical. A fost apoi acuzat de insubordonare persistentă (articolul 114 al Codului penal militar). La 19 noiembrie, ofiţerul comandant a confirmat detenţia cu motivarea necesităţii de a menţine disciplina în rândul celorlalţi soldaţi (articolul 7 al Codului militar - vezi paragraful 13).
La 20 noiembrie, reclamantul a fost dus în faţa revizorului militar. La 23 noiembrie, în conformitate cu recomandarea revizorului militar, ofiţerul superior desemnat a sesizat Curtea Militară pentru judecarea reclamantului şi a decis menţinerea stării de arest, cu aceeaşi motivaţie ca cea anterioară (articolele 11, 14 şi 7 paragraful 2 din Codul militar - vezi paragraful 14).
22. La 24 noiembrie, reclamantul a fost audiat de ofiţerul-comisar (articolul 33 paragraful 1 din Codul militar - vezi paragraful 15).
La 26 noiembrie, Curtea Militară a examinat cererea de punere în libertate formulată de reclamant la 24 noiembrie (articolul 34 din Codul militar - vezi paragraful 15). La această audiere, reclamantul a susţinut, între altele, că nu s-au respectat cerinţele articolului 5 paragraful 3 din Convenţie. Curtea Militară a decis că perioada de timp dintre arestarea reclamantului şi aducerea sa în faţa ofiţerului-comisar, o autoritate judiciară, a fost „considerabilă", dar totuşi „acceptabilă", având în vedere atât faptul că această perioadă a inclus un week-end, cât şi distanţa geografică dintre diversele autorităţi care au intervenit în cauză. Ca urmare, considerând că motivele detenţiei continuă să existe, Curtea Militară a respins cererea reclamantului. în perioada următoare, detenţia reclamantului a fost prelungită în mod regulat de Curtea Militară.
23. La 28 ianuarie 1982, Curtea Militară 1-a condamnat pe dl Duinhof la optsprezece luni închisoare pentru insubordonare şi a dedus perioada de arest preventiv.
24. Reclamantul a declarat recurs la Curtea Supremă Militară.
La 29 ianuarie, în timpul examinării recursului, reclamantul a cerut Curţii Supreme Militare încetarea stării de arest, invocând articolul 5 paragraful 3 din Convenţie ori, alternativ, suspendarea executării pedepsei (articolul 219 din Codul militar - vezi paragraful 17).
La 17 martie, Curtea Supremă Militară a respins prima parte a cererii reclamantului. în aceeaşi zi, instanţa a admis a doua parte a cererii impunând reclamantului mai multe condiţii, între care acceptarea efectuării serviciului civil subsidiar timp de cel puţin cincisprezece luni şi prezentarea la un control medical, condiţii acceptate de reclamant. Procedurile penale au fost suspendate de instanţă, sub aceleaşi condiţii.
Curtea Supremă Militară 1-a condamnat apoi pe dl Duinhof la 101 zile de închisoare şi a dedus perioada de arest preventiv, care totaliza 101 zile.
B. Dl Duijf
25. Dl Duijf a fost arestat preventiv la 15 ianuarie 1982 sub învinuirea de a nu se fi înregistrat ca soldat recrut în termenul prevăzut de lege (articolul 150 al Codului penal militar). A fost transferat într-o unitate militară de detenţie, unde a refuzat să preia uniforma militară şi arma. A fost apoi acuzat de insubordonare persistentă (articolul 114 al Codului penal militar). Ofiţerul comandant a confirmat arestarea, cu motivaţia existenţei unui risc serios ca reclamantul să se sustragă şi a necesităţii menţinerii disciplinei în rândul celorlaţi soldaţi (articolul 7 al Codului militar - vezi paragraful 13).
La 18 ianuarie, în conformitate cu recomandarea verbală a revizorului militar, ofiţerul superior desemnat a sesizat Curtea Militară pentru judecarea reclamantului şi a decis menţinerea stării de arest pe baza aceloraşi motive (articolele 11, 14 şi 7 paragraful 2 din Codul militar - vezi paragraful 14).
26. La 19 ianuarie, reclamantul a fost audiat atât de comisarii ofiţeri (articolul 33 paragraful 1 din Codul militar - vezi paragraful 15), cât şi de revizorul militar.
La 27 ianuarie, Curtea Militară a examinat cererea prin care, la 22 ianuarie, revizorul militar solicitase menţinerea stării de arest (articolul 31 din Codul militar - vezi paragraful 15). Cu ocazia acestei audieri, reclamantul a susţinut, între altele, că nu s-a respectat articolul 5 paragraful 3 din Convenţie. Curtea Militară a respins argumentele reclamantului şi, apreciind că motivele pentru menţinerea stării de arest subzistă, a prelungit-o cu încă treizeci de zile.
în perioada următoare, Curtea Militară a prelungit în mod regulat arestarea preventivă a reclamantului.
27. La 15 aprilie, reclamantul a fost condamnat pentru insubordonare la optsprezece luni de închisoare, deducându-se perioada de arest preventiv.
28. Reclamantul a declarat recurs la Curtea Supremă Militară.
La 16 aprilie şi 2 iunie, reclamantul a solicitat Curţii Supreme Militare punerea sa în libertate, invocând, între altele, încălcarea articolului 5 paragrafele 3 şi 4 din Convenţie (articolul 219 din Codul militar - vezi paragraful 17).
Curtea Supremă Militară a respins aceste cereri la 23 iunie.
La 7 septembrie, Curtea Supremă Militară, înlocuind sentinţa instanţei de fond cu propria hotărâre, a menţinut atât condamnarea, cât şi pedeapsa pronunţată în cauză.
PROCEDURILE ÎN FAŢA COMISIEI
29. Plângerea dlui Duinhof (nr. 9626/81) a fost trimisă Comisiei la 8 decembrie 1981, iar cea a dlui Duijf (nr. 9736/82), la 16 februarie 1982. Ambii reclamanţi au susţinut că nu au fost duşi prompt în faţa unui judecător ori a unui alt funcţionar autorizat prin lege să exercite puteri judiciare, fapt contrar articolului 5 paragraful 3 din Convenţie. Au susţinut, în special, că nici revizorul militar şi nici ofiţerul comisar nu pot fi consideraţi ca astfel de „funcţionari".
La 4 mai 1982, Comisia a dispus reunirea celor două plângeri şi la 9 decembrie 1982 le-a declarat admisibile. în raportul adoptat la 13 iulie 1983, Comisia a exprimat opinia unanimă a încălcării articolului 5 paragraful 3. [.,.]
ÎN DREPT
I. CHESTIUNI PRELIMINARE
30. Guvernul nu a ridicat obiecţii preliminare, împrejurare confirmată la audierile din faţa Curţii, din data de 22 noiembrie 1983. Guvernul a susţinut totuşi că, din oficiu, Comisia avea obligaţia de a examina dacă fuseseră epuizate toate remediile naţionale şi, în consecinţă, în legătură cu dnii Duinhof şi Duijf, această chestiune ar trebui examinată şi de Curte.
Distinct de consideraţiile referitoare la întârziere ori nerespectarea Regulei 47 din Regulamentul său, Curtea respinge acest argument (vezi hotărârea din 27 februarie 1980 din cazul Deweer...; hotărârea din 10 decembrie 1982 din cazul Foti şi alţii...; şi hotărârea de astăzi din cazul de Jong, Baljet şi van den Brink...).
II. FONDUL CAUZEI
A. încălcarea reclamată a articolului 5 paragraful 3
31. Reclamanţii au invocat încălcarea primei părţi a articolului 5 paragraful 3, care prevede:
„Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii_ ".
32. Curtea a avut ocazia să interpreteze în detaliu expresia „magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare" în hotărârea din 4 decembrie 1979 pronunţată în cazul Schiesser_ . De aceea, este suficient să reamintească principiile proeminente enunţate în acea hotărâre şi, cu precădere, pe cele referitoare la obiectul şi scopul articolului 5
paragraful 3 (cu privire la care vezi paragraful 36). Astfel, s-a decis că „magistratul" la care se referă textul - care poate fi un judecător judecând într-un complet de judecată ori un funcţionar din departamentul procurorului public - „trebuie... să ofere garanţii corespunzătoare puterii «judiciare», care să îi fie conferite prin lege". [...]
în ceea ce priveşte ultima cerinţă de fond menţionată, Curtea a decis deja în cazul Irlanda versus Regatul Unit (hotărârea din 18 ianuarie 1978...) că un comitet consultativ de internare nu constituie o autoritate care să îndeplinească cerinţele articolului 5 paragraful 3, întrucât nu are puterea de a decide punerea în libertate.
1. Audierea dlui Duinhof de către revizorul militar,
anterior sesizării instanţei de judecată
33. Dl Duinhof a susţinut că revizorul militar, prima autoritate în faţa căreia a fost dus după arestarea sa (vezi paragraful 21), nu poate fi privit ca un „magistrat" judiciar în sensul articolului 5 paragraful 3. Guvernul a contestat, afirmând că dl Duinhof a fost dus „prompt", respectiv după două zile, în faţa revizorului militar.
34. în conformitate cu termenii literal folosiţi de legislaţia naţională, revizorul militar nu avea puterea de a dispune eliberarea dlui Duinhof înainte de sesizarea instanţei de judecată: articolul 11 din Codul militar conferă revizorului militar numai un rol de investigare şi de consultare şi, mai mult, acesta s-a redus la sesizarea instanţei de judecată (vezi paragraful 14, primul subparagraf). în opinia guvernului, această limitare aparentă din lege trebuie citită în lumina practicii actuale, în sensul extinderii consultării revizorului militar cu privire la detenţie şi ţinând cont de faptul că opinia revizorului militar a fost invariabil urmată de ofiţerul referent (vezi paragraful 14, subparagraful final). S-a argumentat că această „procedură standard" a însemnat că în realitate decizia aparţine revizorului militar întrucât recomandarea sa cu privire la deţinere este tratată ca o „recomandare obligatorie" de ofiţerul care, formal, are puterea de decizie. în rezumat, guvernul a susţinut că „substanţa trebuie să prevaleze asupra formei".
Curtea notează declaraţia guvernului, în sensul introducerii în practică a acestei „proceduri standard" până la revizuirea completă a Codului militar în scopul asigurării conformităţii acestuia cu dispoziţiile Convenţiei. Cu toate acestea, Curtea, ca şi Comisia_ nu pot accepta argumentaţia guvernului. Este de notorietate că în stabilirea drepturilor prevăzute de Convenţie trebuie să privim dincolo de aparenţe şi de limbajul folosit şi să ne concentrăm asupra realităţii situaţiei (vezi, de exemplu, în legătură cu articolul 7 paragraful 1, hotărârea din 24 iunie 1982 adoptată în cazul Van Droogenbroeck...). Oricum, sub aspect formal, cerinţele vizibile prevăzute de „lege" sunt cu deosebire importante pentru identificarea autorităţii judiciare însărcinate să decidă cu privire la punerea în libertate a unui individ, din perspectiva încrederii pe care acea autoritate trebuie să o inspire publicului, într-o societate democratică (vezi, mutatis mutandis, hotărârea din 1 octombrie 1982 adoptată în cazul Piersack...). Nu a existat vreo directivă oficială şi nici măcar o instrucţiune de aplicare adresate revizorilor militari şi ofiţerilor referenţi în sensul interpretării Codului militar în acest fel, ci doar o simplă practică internă care no avea forţă obligatorie şi care, în orice moment, ar fi putut fi, în mod legal, nerespectată. Această practică internă nu poate constitui putere conferită prin „lege" de exercitare a „atribuţiilor judiciare", în sensul articolului 5 paragraful 3_ .
35. în consecinţă, procedura folosită în cazul dlui Duinhof anterior sesizării instanţei de judecată, în faţa revizorului militar, nu a asigurat garanţiile cerute de articolul 5 paragraful 3.
2. Trimiterea în judecată, la Curtea Militară, a celor doi reclamanţi
36. Reclamanţii au fost trimişi în judecată în faţa Curţii Militare după cinci zile şi, respectiv, trei zile de la arestarea lor (vezi paragrafele 21 şi 25). Potrivit susţinerilor reclamanţilor,
Curtea Militară nu are independenţa necesară unei autorităţi judiciare în sensul prevăzut de articolul 5 paragraful 3. Curtea nu are nevoie să decidă cu privire la această chestiune în contextul cazului de faţă, întrucât, oricum, faptul că persoana deţinută are acces la o autoritate judiciară nu este suficient pentru satisfacerea cerinţelor primei părţi a articolului 5 paragraful 3. Scopul acestui text este de a asigura un control automat şi prompt asupra ordinelor de arestare emise de poliţie ori a celor administrative, pentru a fi în conformitate cu dispoziţiile paragrafului l(c). Citit în lumina obiectului şi scopului său, textul paragrafului 3 („trebuie adusă de îndată înaintea") face ca „cerinţa procedurală" inerentă să fie evidentă: „judecătorul" sau „magistratul" judiciar trebuie să audieze persoana deţinută şi să ia decizia potrivită_ .
Prin urmare, trimiterea reclamanţilor în judecată nu asigură, în sine, garanţiile înscrise în articolul 5 paragraful 3.
3. Audierea dlui Duijf de către revizorul militar,
anterior sesizării instanţei de judecată
37. Dl Duijf a fost audiat de revizorul militar după patru zile de la arestarea sa şi după o zi de la trimiterea sa în judecată (vezi paragraful 26). Fără să emită o decizie formală în sensul de a nu-I pune în libertate pe reclamant, după trei zile de la audierea dlui Duijf, revizorul militar a cerut Curţii Militare să prelungească arestarea preventivă peste limita de paisprezece zile prevăzută de articolul 31 al Codului militar (vezi paragrafele 15 şi 26).
Guvernul a precizat că, la data audierii dlui Duijf, revizorul militar era învestit cu puterile depline ale unui „magistrat" judiciar şi că a decis în concordanţă cu cerinţele articolului 5 paragraful 3.
38. Deşi „cerinţa de fond" menţionată în hotărârea din cazul Schiesser a fost probabil îndeplinită prin competenţa revizorului militar de a dispune punerea în libertate_ , rămâne întrebarea dacă revizorul militar are independenţa necesară, având în vedere scopul special al exercitării „atribuţiilor judiciare" la care se referă articolul 5 paragraful 3.
în contextul autorităţilor militare, chestiunea independenţei revizorului militar a fost disputată de guvern şi de reclamanţi, având în vedere formularea articolului 276 al Codului militar (vezi paragraful 18). în opinia Curţii, chiar dacă se acceptă susţinerile guvernului cu privire la această chestiune, revizorul militar nu ar fi putut, după trimiterea în judecată a dlui Duijf, să îndeplinească atribuţiile judiciare specifice menţionate de articolul 5 paragraful 3, întrucât, în acelaşi timp, el a îndeplinit funcţia de acuzare în faţa Curţii Militare (articolul 126, primul paragraf - ibid.). Revizorul militar a fost astfel o parte interesată angajată în procedurile penale desfăşurate împotriva soldatului arestat cu a cărui posibilă eliberare era însărcinat a decide. în rezumat, revizorul militar nu putea fi „independent de părţi" (vezi extrasul din hotărârea adoptată în cazul Schiesser...) tocmai pentru că el era una dintre părţi.
Prin urmare, procedura folosită în cazul dlui Duijf în faţa revizorului militar nu satisface cerinţele prevăzute în articolul 5 paragraful 3.
4. Audierea reclamanţilor de către ofiţerii-comisari
39. în opinia reclamanţilor, ofiţerii-comisari responsabili cu investigaţiile preliminare şi în faţa cărora au fost duşi ulterior trimiterii lor în judecată (articolele 29 şi 33 ale Codului militar - vezi paragrafele 15, 19, 22 şi 26) nu pot fi priviţi ca „magistraţi împuterniciţi prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare".
Guvernul a contestat această afirmaţie, explicând că, atunci când audiază un deţinut soldat, ofiţerul-comisar, ca şi revizorul militar au obligaţia de a examina în mod independent şi imparţial legalitatea deţinerii. De aceea, a continuat guvernul, în cazurile în care aceasta se impune, ofiţerul-comisar poate să aibă o contribuţie esenţială la eliberarea deţinutului, prin adresarea unei astfel de cereri către Curtea Militară, în conformitate cu articolul 34 al Codului militar (vezi paragraful 15). Guvernul a mai afirmat că în cauzele de faţă, după luarea măsurii arestării preventive, reclamanţii au fost aduşi „de îndată" în faţa ofiţerului- -comisar, respectiv după şase zile în cazul dlui Duinhof şi după patru zile în cazul dlui Duijf (vezi paragrafele 21-22 şi 25-26).
40. Fără a subestima valoarea garanţiei oferite de ofiţerul-comisar în această chestiune, Curtea nu poate fi de acord cu afirmaţiile guvernului. Aşa cum s-a subliniat de Comisie_ şi de reclamanţi, ofiţerul-comisar nu este autorizat prin lege să exercite „atribuţiile judiciare" indispensabile la care se referă articolul 5 paragraful 3 şi, important de notat, nu are puterea de a decide cu privire la motivele detenţiei şi de a dispune punerea în libertate dacă aceste motive nu există_ . Procedurii din faţa ofiţerului-comisar i-a lipsit una dintre garanţiile fundamentale prevăzute în articolul 5 paragraful 3.
5. Audierile din faţa Curţii Militare
41. Mai este necesar să stabilim dacă procedura care a urmat, folosită de Curtea Militară, a îndeplinit cerinţele articolului 5 paragraful 3.
Curtea Militară s-a întrunit şi a adoptat o decizie în chestiunea detenţiei numai după opt zile de la arestarea dlui Duinhof şi după douăsprezece zile de la arestarea dlui Duijf (vezi paragrafele 21-22 şi 25-26). Cu toate că promptitudinea trebuie examinată, în mod evident, în funcţie de specificul fiecărui caz în parte (vezi, mutatis mutandis, hotărârea din 27 iunie 1968 adoptată în cazul Wemhoff...), intervalele de timp de lungimea celor din prezenta cauză excedează de departe limitele prevăzute de articolul 5 paragraful 3, chiar dacă se ţine seama de exigenţele vieţii militare şi ale justiţiei militare (vezi hotărârea din 8 iunie 1976 adoptată în cazul Engel şi alţii...). Curtea împărtăşeşte opinia Comisiei în această chestiune_ , opinie care nici nu a fost contestată de guvern.
42. în lumina concluziilor menţionate, Curtea nu consideră necesar a verifica susţinerile reclamanţilor, potrivit cărora Curţii Militare îi lipseşte independenţa, datorită compoziţiei sale, în sensul că cei doi membri militari numiţi de generalul comandant îl întrec numeric pe preşedintele civil numit de Coroană (vezi paragraful 20).
6. Concluzii
43. Rezumând, fiecare reclamant a fost victima încălcării articolului 5 pragraful 3.
B. Aplicarea articolului 50
44. [textul articolului 50 al Convenţiei]
La audierile din 22 noiembrie 1983, apărătorul reclamanţilor a afirmat, fără a oferi detalii, că cererile clienţilor săi pentru dreaptă satisfacţie sunt similare celor prezentate în cazul Van der Sluijs, Zuiderveld şi Klappe_ . în acel caz, s-a argumentat că prejudiciul s-a produs în forme variate, în timpul şi datorită detenţiei, incluzând vătămări psihologice şi emoţionale, refuzarea posibilităţilor de dezvoltare culturală şi educaţională, violarea intimităţii şi pierderea posibilităţilor de angajare şi a reputaţiei sociale. Avocatul a menţionat că, similar cu cererile din acel caz, chestiunea reparaţiei financiare nu a fost niciodată o prioritate a clienţilor săi, care au solicitat Curţii numai acordarea despăgubirilor corespunzătoare.
Guvernul a argumentat că orice prejudiciu suferit de dl Duinhof ori de dl Duijf a fost compensat prin deducerea perioadei de arest preventiv din pedeapsa cu închisoare (vezi paragrafele 24 şi 27-28) şi aceasta constituie o reparaţie suficientă pentru orice încălcare a Convenţiei.
45. Singura încălcare a Convenţiei reclamată şi decisă în cauză se referă la prima parte a articolului 5 paragraful 3. Nu se poate spune, pe baza probelor administrate, că reclamanţii ar fi fost probabil eliberaţi dacă ar fi beneficiat de garanţiile acestor prevederi_ • Oricum, fiecare reclamant a pierdut cel puţin şansa unui control judiciar prompt al detenţiei. Reclamanţii trebuie să fi suferit, prin absenţa garanţiilor relevante, unele prejudicii morale, care nu sunt compensate în întregime de decizia prin care Curtea a constatat încălcarea dreptului lor şi nici prin deducerea perioadei de arest preventiv din pedeapsa cu închisoare pronunţată în finalul procedurilor (vezi, mutatis mutandis, hotărârea din 25 aprilie 1983 adoptată în cazul Van Droogenbroeck...). Luând în considerare natura modestă a cererilor, Curtea acordă fiecărui reclamant o sumă totală de 300 de guldeni olandezi, cu titlu de dreaptă satisfacţie, potrivit articolului 50.
DIN ACESTE CONSIDERENTE, ÎN UNANIMITATE, CURTEA
1. Hotărăşte că s-a încălcat articolul 5 paragraful 3 în raport cu fiecare reclamant;
2. Hotărăşte că statul chemat în judecată trebuie să plătească fiecărui reclamant suma de 300 (trei sute) de guldeni olandezi, în conformitate cu articolului 50.
Redactată în limbile engleză şi în franceză [şi pronunţată public] la 22 mai 1984 în Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg.
Semnată:
Rolv Ryssdal, preşedinte Marc-Andre Eissen, grefier
| ← Le Compte, van Leuven si De Meyere contra Belgiei - Ordin de... | Skoogstrom contra Suediei - Reclamant care nu a fost adus de... → |
|---|
