Decizia CCR nr. 538 din 17.12.2013 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 27 teza întâi din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, excepție ridicată de Ion Ionașcu în Dosarul nr. 23.349/233/2012 al Judecătoriei Galați - Secția civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 344D/2013.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepției ca neîntemeiată, făcând referire la jurisprudența Curții Constituționale și la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 10 din 10 iunie 2013, pronunțată într-un recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit ordinea de comunicare a procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 2 aprilie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 23.349/233/2012, Judecătoria Galați - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.

Excepția a fost ridicată de Ion Ionașcu într-o cauză având ca obiect soluționarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a unei contravenții.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul arată că prevederile art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 sunt lipsite de previzibilitate, deoarece dau posibilitatea agentului constatator să acționeze în mod arbitrar în ceea ce privește comunicarea procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției din textul de lege, lipsind dispoziția privind ordinea de prioritate a modalității de comunicare a acestuia.

Lipsa previzibilității dispozițiilor legale criticate rezultă și din faptul că nu se precizează în concret care este locul unde se afișează procesul-verbal, în cazul imobilelor cu mai multe etaje sau apartamente neputându-se determina dacă locul respectiv este ușa imobilului sau cea a apartamentului.

Procesul-verbal încheiat cu ocazia afișării nu este adus la cunoștința persoanei sancționate, aceasta neavând posibilitatea de a se plânge la instanță cu privire la neregularitatea actului de afișare, ceea ce contravine accesului liber la justiție. În practica sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că sancțiunile contravenționale sunt asimilate acuzațiilor în materie penală, astfel încât se impune ca modalitatea de comunicare a procesului-verbal să ofere persoanei sancționate toate garanțiile accesului la justiție.

Totodată, prin textul de lege criticat se aduce atingere și prevederilor art. 44 din Legea fundamentală, deoarece comunicarea defectuoasă a procesului-verbal poate duce la executarea silită a acestuia, fără ca persoana sancționată să cunoască conținutul actului de sancționare.

Judecătoria Galați - Secția civilă consideră că dispozițiile de lege criticate sunt neconstituționale în măsura în care nu se interpretează în sensul că actul normativ instituie o ordine de prioritate privind modalitatea de comunicare a procesului-verbal către contravenient, și anume că procesul-verbal trebuie comunicat mai întâi prin poștă, cu aviz de primire, și abia ulterior, în măsura în care nu se poate realiza comunicarea prin această primă modalitate, să fie comunicat prin afișare la domiciliul sau la sediul contravenientului. În această ipoteză, textul de lege încalcă prevederile art. 21, 24 și 53 din Constituție.

Totodată, potrivit practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, o acuzație în materie contravențională este asimilată unei acuzații în materie penală, astfel că modalitatea de comunicare direct prin afișare a procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției contravine și dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, sens în care este indicată Decizia de inadmisibilitate din 18 noiembrie 2008 cu privire la Cererea nr. 17.857/03, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Constantin Neață împotriva României.

Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, făcând referire la jurisprudența Curții în materie. Totodată, se observă că nu poate fi reținută asimilarea situației reglementate de textul legal criticat cu cea care a făcut obiectul analizei concretizat prin Decizia Curții Constituționale nr. 536 din 28 aprilie 2011, în cazul de față fiind vorba de o ipoteză diferită de lucru, care implică o legătură directă cu persoana contravenientului.

Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 sunt neconstituționale în măsura în care nu sunt interpretate în sensul că textul criticat instituie o ordine de prioritate la comunicarea procesului-verbal către contravenient. Astfel, dispozițiile art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 enumera modalitățile de comunicare a procesului-verbal și a înștiințării de plată, fără să conțină vreo precizare referitoare la ordinea de prioritate în care acestea pot fi folosite. Modalitatea de interpretare și punere în aplicare de către organele competente a acestor dispoziții, și anume prin afișare directă, fără a epuiza celelalte moduri de comunicare prevăzute de text, este de natură a aduce atingere dreptului de acces liber la justiție al contravenientului care contestă procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției.

În condițiile în care termenul pentru introducerea contestației împotriva procesului-verbal sau a înștiințării de plată curge de la momentul înmânării sau comunicării actului, incertitudinea acestui moment constituie un obstacol în exercitarea dreptului de acces liber la justiție. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a subliniat în repetate rânduri care sunt garanțiile realizării efective a accesului liber în materie contravențională (asimilată, în anumite condiții, noțiunii autonome de "acuzație în materie penală“), iar dreptul de a fi informat în cel mai scurt timp și în mod amănunțit asupra naturii și cauzei acuzației aduse, precum și dreptul de a dispune de timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării contravenientului reprezintă astfel de condiții obligatorii, în conformitate cu art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dar și cu art. 20 și 148 din Constituția României.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze prezenta excepție.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost reținut în încheierea de sesizare, îl constituie prevederile art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001. În realitate, din analiza excepției de neconstituționalitate, Curtea constată că sunt criticate dispozițiile art. 27 teza întâi din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268 din 22 aprilie 2002. Textul legal criticat are următorul cuprins: "Comunicarea procesului-verbal și a înștiințării de plată se face prin postă, cu aviz de primire, sau prin afișare la domiciliul sau la sediul contravenientului.“

Autorul excepției susține că textul de lege criticat aduce atingere art. 1 alin. (3) privind caracterul statului român, art. 21 referitor la accesul liber la justiție și art. 44 privind dreptul de proprietate din Constituție.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că prin Decizia nr. 419 din 15 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 768 din 10 decembrie 2013, a statuat că formularea textului criticat este cât se poate de clară și explicită, modalitățile de comunicare a actelor menționate fiind prezentate și enumerate nu într-o ordine obligatorie, succesivă, ci într-o formulă alternativă, semnificația conjuncției "sau“ neputând duce la altă concluzie.

Prin urmare, cu acest prilej, Curtea nu poate reține critica privitoare la încălcarea art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală din perspectiva neclarității și imprevizibilității textului de lege criticat.

Cu privire la încălcarea principiului accesului liber la justiție, Curtea s-a mai pronunțat prin Decizia nr. 302 din 13 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 449 din 22 iulie 2013.

Cu acel prilej, făcând referire la jurisprudența sa, Curtea a reținut că, în ceea ce privește comunicarea procesului-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor, precum și a înștiințării de plată a amenzii corespunzătoare, regula generală este prevăzută de art. 26 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 și constă în înmânarea lor direct contravenientului. Textul de lege supus controlului de constituționalitate instituie o excepție de la această regulă, excepție aplicabilă situației în care contravenientul lipsește de la domiciliul sau, după caz, de la sediul său ori, deși prezent, refuză să semneze procesul-verbal. Curtea a statuat că nu se poate reține critica de neconstituționalitate privind pretinsa încălcare a prevederilor art. 21 din Constituție, întrucât dispozițiile art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, referitoare la afișarea procesului-verbal, nu constituie, prin ele însele, o nesocotire a dreptului de acces liber la justiție. Curtea a observat că autorul excepției pleacă de la premisa că, în practică, există riscul să nu ia cunoștință de existența actului sancționator. Aceasta este însă doar o supoziție ce se întemeiază pe o simplă temere ipotetică potrivit căreia instrumentum probationis ar putea fi distrus sau furat. În realitate, afișarea, ca modalitate de comunicare a procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, satisface pe deplin cerințele procedurale care să asigure contravenientului exercitarea dreptului de acces liber la justiție.

Prin aceeași decizie Curtea a menționat Decizia nr. 10 din 10 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 23 iulie 2013, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că modalitatea de comunicare a procesului-verbal de contravenție și a înștiințării de plată, prin afișare la domiciliul sau sediul contravenientului, este subsidiară comunicării prin poștă, cu aviz de primire. Cerința comunicării procesului-verbal de contravenție și a înștiințării de plată este îndeplinită și în situația refuzului expres al primirii corespondenței, consemnat în procesul-verbal încheiat de funcționarul poștal.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în deciziile menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

Distinct de cele arătate, în ceea ce privește pretinsa încălcare a art. 44 din Constituție, Curtea observă că aceasta nu este motivată din perspectiva neconstituționalității textului de lege criticat, ci reprezintă de fapt critica unei situații ipotetice în care autorul excepției s-ar putea afla. Din această perspectivă Curtea constată că prevederile art. 44 din Constituție nu sunt incidente în cauză.