Decizia CCR nr. 931 din 13.11.2012 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 19 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, excepție ridicată de Petru Ioan Becheru în Dosarul nr. 3.586/3/2011 al Tribunalului București - Secția a VI-a civilă, și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 889D/2012.

La apelul nominal lipsesc părțile, procedura de citare fiind legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 12 martie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 3.586/3/2011, Tribunalul București - Secția a VI-a civilă a sesizat Curtea Constituțională pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Excepția de neconstituționalitate a fost invocată de Petru Ioan Becheru, cu prilejul judecării unei cauze având ca obiect opoziție împotriva hotărârii de dizolvare a societății pârâte, formulată în temeiul art. 61 și 62 din Legea nr. 31/1990.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată, în esență, că dispoziția legală criticată este neconstituțională, întrucât prevede obligația de a vărsa taxa judiciară de timbru în contul unității administrativ-teritoriale în raza căreia își are domiciliul/sediul social, prin aceasta sprijinindu-se unitățile administrative-teritoriale și nu justiția. Mai departe autorul arată că schimbarea destinației fondurilor constituite din taxa judiciară de timbru este neconstituțională, întrucât determină subminarea uneia dintre cele trei puteri în stat, subfinanțarea reprezentând un atac la democrație, astfel fiind încălcat art. 1 din Constituție. Lipsa banilor în justiție reprezintă efectul acestei prevederi legale și afectează direct, vizibil și recunoscut activitatea justiției. Autorul mai susține că subfinanțarea are ca efect suprimarea independenței justiției, ceea ce reprezintă o încălcare a dispozițiilor constituționale ale art. 124 privind înfăptuirea justiției.

Totodată, autorul consideră că sunt încălcate dispozițiile constituționale ale art. 56 alin. (2) prin faptul că este nevoit să plătească taxă de timbru la taxă de timbru, din moment ce în cheltuielile de judecată pe care pârâta i le datorează sunt deja incluse taxe de timbru.

Faptul că trebuie să plătească taxa de timbru pentru opoziția formulată împotriva hotărârii de dizolvare a societății pârâte, în opinia autorului reprezintă o dublă impunere. Susține acest lucru întrucât a plătit deja taxe de timbru pentru acțiunea formulată împotriva societății în conflictul de muncă în care a obținut o hotărâre judecătorească favorabilă, pe care însă nu o poate executa deoarece asociații au hotărât dizolvarea societății.

Cauza în care a ridicat excepția de neconstituționalitate, respectiv opoziția, reprezintă, în opinia autorului, o continuare a litigiului de muncă inițial și face parte integrantă din acesta, prin urmare sunt aplicabile prevederile Codului muncii care prevăd scutirea de la plata taxei judiciare de timbru și timbru judiciar pentru conflictele de muncă. În consecință, susține că nu trebuie să plătească taxă de timbru în cauza având ca obiect opoziție.

Tribunalul București - Secția a VI-a civilă consideră că prevederile legale criticate sunt neconstituționale.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile legale criticate sunt constituționale.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 19 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 29 iulie 1997, cu modificările și completările ulterioare, care au următorul cuprins: "Taxele judiciare de timbru, precum și sumele provenite din impozitele încasate din onorariile avocaților, ale notarilor publici și ale executorilor judecătorești se plătesc în numerar, prin virament sau în sistem on-line, în contul bugetului local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază își are domiciliul sau, după caz, sediul fiscal debitorul. Taxele judiciare de timbru, precum și sumele provenite din impozitele încasate din onorariile avocaților, ale notarilor publici și ale executorilor judecătorești pot fi plătite și prin unități bancare în contul bugetului local al unității administrativ-teritoriale, costurile operațiunilor de transfer fiind în sarcina debitorului taxei.“

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, dispozițiile legale criticate contravin prevederilor din Constituție ale art. 1 privind statul român, art. 56 alin. (2) privind așezarea justă a sarcinilor fiscale, precum și ale art. 124 privind înfăptuirea justiției.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține următoarele:

Taxa judiciară de timbru instituită de Legea nr. 146/1997 are drept scop stabilirea unei contraprestații bănești necesare actului de înfăptuire a justiției de către instanțele judecătorești.

Dispozițiile art. 19 din Legea nr. 146/1997 sunt norme cu caracter procedural având scopul de a lărgi sfera modalităților de plată a taxei judiciare de timbru.

Potrivit acestor dispoziții legale, taxele judiciare de timbru se plătesc în contul bugetului local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază își are domiciliul sau, după caz, sediul fiscal debitorul. Potrivit art. 26 alin. (4) din Legea nr. 146/1997 sumele provenind din taxele judiciare de timbru se constituie venituri la bugetele locale.

În privința susținerii autorului excepției de neconstituționalitate referitoare la încălcarea art. 124 din Constituție prin aceea că taxa judiciară de timbru se varsă în contul unității administrativ-teritoriale în raza căreia își are domiciliul/sediul social, fiind astfel sprijinite unitățile administrative-teritoriale și nu justiția, iar subfinanțarea acesteia are drept efect suprimarea independenței justiției, Curtea constată că, prin Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009, a reținut că, potrivit principiului realității bugetare sau neafectării veniturilor bugetare, veniturile se înscriu în buget pe surse de proveniență, iar cheltuielile pe acțiuni și obiective concrete, astfel încât veniturile odată intrate în buget se depersonalizează și servesc la efectuarea cheltuielilor în ordinea prevăzută în buget. Acest principiu este determinat de necesitățile practice ale execuției bugetare, care au demonstrat că o afectare inițială a unui venit poate conduce fie la imposibilitatea realizării obiectivului finanțat, fie la cheltuirea întregului venit, deși necesitățile nu o impun. Calificarea unor surse de venituri ca aparținând bugetului de stat sau bugetelor locale este o decizie de oportunitate bugetară ce poate fi cenzurată de Curtea Constituțională numai în situația în care funcționarea unei puteri a statului este pusă în pericol, ceea ce, în speță, nu este cazul.

De asemenea, Curtea, în cauza de față, constată că independența financiară a justiției nu este dată de destinația taxei judiciare de timbru, ci de existența în sine a unor alocații bugetare suficiente pentru a se asigura buna funcționare a instanțelor.

Taxele judiciare de timbru constituie o contraprestație raportat la actul de justiție, însă faptul că ele nu se fac venit la bugetul afectat sistemului justiției nu înseamnă automat că o asemenea taxă nu are un scop legitim. Statul poate să acorde o altă destinație sumelor de bani provenite din contraprestația efectuată la serviciul public prestat de instanțele judecătorești, respectiv ca acestea să se facă venit la bugetul local al unității administrativ-teritoriale în raza căreia debitorul își are domiciliul sau, după caz, sediul fiscal.

În fine, Curtea reține că ține de opțiunea exclusivă a legiuitorului de a stabili sursele de finanțare ale fiecărei categorii de buget în parte.

Referitor la susținerea autorului excepției privind dubla impunere prin plata taxei judiciare de timbru pentru opoziția formulată împotriva hotărârii de dizolvare a societății pârâte, care reprezintă, de fapt, în opinia sa, o continuare a litigiului de muncă și face parte integrantă din acesta, Curtea reține că litigiile de muncă sunt scutite de taxa judiciară de timbru potrivit art. 15 lit. a) din Legea nr. 146/1997 și art. 270 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, iar calificarea de către autorul excepției a opoziției ca fiind o continuare a conflictului de muncă nu constituie o problemă de constituționalitate.

Mai mult, potrivit art. VIII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 32/1997 pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 133 din 27 iunie 1997, dispozițiile legale referitoare la taxa de timbru și la timbrul judiciar pentru cererile în contencios administrativ privind anularea unui act administrativ se aplică în mod corespunzător și opoziției prevăzute de Legea nr. 31/1990.

Opoziția formulată în temeiul art. 61 și 62 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, este o procedură contencioasă care vizează un act al asociaților societății, ea nefiind îndreptată împotriva unei hotărâri judecătorești. Opoziția poate fi formulată de creditorii sociali sau orice alte persoane prejudiciate de hotărârile asociaților referitoare la modificarea actului constitutiv. Pe această cale, persoanele menționate pot cere instanței de judecată obligarea societății la repararea prejudiciului cauzat.

Curtea reține că art. 56 alin. (2) din Constituție nu are incidență în cauză, întrucât critica de neconstituționalitate raportată la acesta ține de chestiuni de interpretare și aplicare a legii, iar în ceea ce privește critica autorului excepției referitoare la schimbarea destinației fondurilor constituite din taxa judiciară de timbru care determină subminarea uneia dintre cele trei puteri în stat, Curtea reține că dispozițiile art. 1 din Constituție nu au incidență în cauză.