Decizia CCR nr. 950 din 13.11.2012 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 502din OUG nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 50²din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, excepție ridicată de Tudor Tufă în Dosarul nr. 539/303/2009 al Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.280D/2012.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate, arătând că, potrivit Directivei Consiliului Uniunii Europene 2003/8/CE din 27 ianuarie 2003 de îmbunătățire a accesului la justiție în litigiile transfrontaliere prin stabilirea unor norme minime comune privind asistența judiciară acordată în astfel de litigii, statele au o marjă de apreciere în stabilirea unor praguri valorice cum este cel criticat de autorul excepției.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 905 din 17 iunie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 539/303/2009, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 502 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, excepție ridicată de Tudor Tufă într-o cauză având ca obiect constatarea valabilității a două contracte privind vânzarea-cumpărarea unor imobile, încheiate sub semnătură privată.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că textele criticate vin în conflict cu Directiva Consiliului Uniunii Europene 2003/8/CE din 27 ianuarie 2003 de îmbunătățire a accesului la justiție în litigiile transfrontaliere prin stabilirea unor norme minime comune privind asistența judiciară acordată în astfel de litigii, întrucât stabilesc un prag valoric dincolo de care beneficiarul ajutorului public judiciar în materie civilă este obligat la restituirea sumelor primite cu acest titlu.

Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că nu există o contradicție între textele criticate și Directiva Consiliului Uniunii Europene 2003/8/CE, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (5) din actul european anterior referit, statele membre au libertatea de a dispune ca autoritatea competentă să hotărască ca beneficiarii asistenței judiciare să ramburseze suma primită cu titlu de ajutor, în tot sau în parte, în cazul în care situația lor financiară s-a ameliorat în mod substanțial în urma soluționării litigiului sau în cazul în care decizia de acordare a asistenței judiciare a fost luată pe baza unor informații incorecte furnizate de către aceștia. Se susține că prin prevederile art. 50²din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 legiuitorul român a transpus directiva menționată, stabilind un prag valoric egal cu de zece ori valoarea ajutorului public judiciar acordat, de la care beneficiarul este obligat la restituirea sumelor primite, luând în considerare aspectul profitabilității procesului prin raportare la cheltuielile statului pentru punerea în mișcare a mecanismului judiciar și asigurarea folosului real al părții.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului arată că prevederile art. 50²din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 nu contravin dispozițiilor constituționale invocate de autorul excepției, neexistând o contradicție între acestea și prevederile Directivei Consiliului Uniunii Europene 2003/8/CE. Se susține, totodată, că autorul excepției își întemeiază critica pe modalitatea de aplicare de către instanța de judecată a textului analizat, aspect ce nu ține de competența Curții Constituționale, ci trebuie să fie supus controlului instanțelor judecătorești superioare celei care a judecat în primă instanță.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 50²din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, care au următorul cuprins: "În situația în care, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, beneficiarul ajutorului public dobândește bunuri sau drepturi de creanță a căror valoare, respectiv cuantum, depășește de 10 ori cuantumul ajutorului public acordat, acesta este obligat să restituie ajutorul public. Procedura de restituire este cea prevăzută la cap. III din prezenta ordonanță de urgență.“

Se susține, în esență, că textele criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 20 alin. (2) referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, precum și ale art. 3 alin. (5) din Directiva Consiliului Uniunii Europene 2003/8/CE din 27 ianuarie 2003 de îmbunătățire a accesului la justiție în litigiile transfrontaliere prin stabilirea unor norme minime comune privind asistența judiciară acordată în astfel de litigii, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 26 din 31 ianuarie 2003. Având în vedere invocarea, în susținerea excepției, a prevederilor Directivei 2003/8/CE din 27 ianuarie 2003, Curtea reține că, în realitate, autorul excepției invocă o pretinsă încălcare a acesteia, prin raportare la prevederile art. 148 din Constituție cu privire la integrarea în Uniunea Europeană, și nu la cele ale art. 20 alin. (2) din Constituție.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, prin Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011, a observat că folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituționalitate ca normă interpusă celei de referință implică, în temeiul art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, o condiționalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă și neechivocă prin ea însăși sau înțelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis și neechivoc de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanță constituțională, astfel încât conținutul său normativ să susțină posibila încălcare de către legea națională a Constituției - unica normă directă de referință în cadrul controlului de constituționalitate. Într-o atare ipoteză demersul Curții Constituționale este distinct de simpla aplicare și interpretare a legii, competență ce aparține instanțelor judecătorești și autorităților administrative, sau de eventualele chestiuni ce țin de politica legislativă promovată de Parlament sau Guvern, după caz.

În acest sens, Curtea reține că prevederile art. 50²din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă nu reprezintă altceva decât transpunerea în legislația națională a prevederilor art. 3 alin. (5) din Directiva Consiliului Uniunii Europene 2003/8/CE din 27 ianuarie 2003, potrivit căruia statele membre pot dispune ca autoritatea competentă să poată hotărî că beneficiarii asistenței judiciare trebuie să ramburseze această asistență, în tot sau în parte, în cazul în care situația lor financiară s-a ameliorat în mod substanțial sau în cazul în care decizia de acordare a asistenței judiciare a fost luată pe baza unor informații incorecte furnizate de beneficiar. Astfel, Curtea constată că directiva invocată nu îndeplinește cel de-al doilea criteriu stabilit prin decizia anterior referită, întrucât nu are relevanță constituțională, neputându-se argumenta prin simpla invocare a directivei, o posibilă încălcare de către legea națională a vreunei prevederi constituționale. De altfel, autorul excepției nici nu menționează dispozițiile constituționale pretins încălcate, pentru ca, în cazul în care Curtea constată o nerespectare a normei interpuse - indicator în cadrul realizării controlului de constituționalitate - să poată analiza conformitatea legii naționale în raport cu acestea. În aceste condiții, problema ridicată ține de interpretarea și aplicarea legii de către instanța de judecată.

Curtea mai reține că, prin Decizia nr. 137 din 25 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 22 martie 2010, a statuat că nu este de competența sa să analizeze conformitatea unei dispoziții de drept național cu norme de drept european prin prisma art. 148 din Constituție. O atare competență, și anume aceea de a stabili dacă există o contrarietate între legea națională și dreptul european, aparține instanței de judecată, care, pentru a ajunge la o concluzie corectă și legală, din oficiu sau la cererea părții, poate formula o întrebare preliminară în sensul art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene la Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Curtea a reținut astfel că, în situația în care s-ar considera competentă să se pronunțe asupra conformității legislației naționale cu cea europeană, s-ar ajunge la un posibil conflict de jurisdicții între cele două instanțe, ceea ce, la acest nivel, este inadmisibil.

Prin aceeași decizie, Curtea a arătat totodată că sarcina aplicării cu prioritate a reglementărilor comunitare obligatorii în raport cu prevederile legislației naționale revine instanței de judecată și că aceasta este o chestiune de aplicare a legii, și nu de constituționalitate. De asemenea, Curtea a constatat că, în raporturile dintre legislația Uniunii Europene și cea națională (cu excepția Constituției), se poate vorbi numai despre prioritate de aplicare a celei dintâi față de cealaltă, chestiune ce intră în competența instanțelor judecătorești. Mai mult, Curtea a reținut că, în cazul în care s-ar accepta punctul de vedere contrar, în sensul că instanța constituțională poate stabili constituționalitatea sau neconstituționalitatea unui text de lege raportat la prevederile unui act european, ar încălca, în mod evident, competențele Curții de Justiție a Uniunii Europene, din moment ce aceasta are competența să interpreteze tratatele (art. 267 din tratat). În consecință, excepția de neconstituționalitate ridicată urmează să fie respinsă ca inadmisibilă.