Decizia CCR nr. 909 din 1.11.2012 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 281pct. 1 lit. b2) din Codul de procedură penală

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 28¹pct. 1 lit. b²) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Magda Elena Demele în Dosarul nr. 2/45/2012 al Curții de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 822D/2012.

La apelul nominal se prezintă personal autorul excepției și se constată lipsa celorlalte părți. Procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul autorului excepției, care susține că prevederile legale criticate sunt neconstituționale, deoarece completul compus din judecători din cadrul unei curți de apel nu este independent și imparțial câtă vreme judecă infracțiunile săvârșite de alți colegi judecători din cadrul aceleiași instanțe. Totodată, în susținerea excepției depune și concluzii scrise.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 29 martie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 2/45/2012, Curtea de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 28¹pct. 1 lit. b²) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Magda Elena Demele în dosarul de mai sus, având ca obiect soluționarea unei plângeri formulate împotriva unei soluții de netrimitere în judecată dispuse de procuror cu privire la cercetarea unor judecători.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ce garantează egalitatea cetățenilor în fața legii și dreptul la un proces echitabil al părții vătămate dintr-o cauză în care se fac cercetări cu privire la o faptă comisă de un magistrat judecător, deoarece instanța (în speță o curte de apel) nu este independentă și imparțială câtă vreme este competentă să-i judece pe colegii judecători de la aceeași curte de apel.

Curtea de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile legale criticate sunt constituționale.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile autorului excepției, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 28¹pct. 1 lit. b²) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost introduse prin art. XVIII pct. 8 din Legea nr. 202/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, care au următorul conținut:

"Curtea de Apel: [_]

1. judecă în primă instanță: [_]

b²) infracțiunile săvârșite de magistrații asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de judecătorii de la curțile de apel și Curtea Militară de Apel, precum și de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe;“.

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (3) referitor la România ca stat de drept ce garantează drepturile cetățenilor, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii, art. 20 referitor la Tratatele internaționale privind drepturile omului,art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil și art. 124 referitor la Înfăptuirea justiției, precum și dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, stabilirea competenței, inclusiv a celei după calitatea persoanei, și instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești sunt de competența exclusivă a legiuitorului, care poate prevedea, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, precum și modalități de exercitare a drepturilor procesuale, fără ca prin aceasta să se aducă atingere prevederilor constituționale. Astfel, reglementarea competenței curților de apel de a soluționa în primă instanță infracțiunile săvârșite de judecătorii de la curțile de apel și de procurorii de la parchetele care funcționează pe lângă aceste instanțe nu este de natură să aducă atingere prevederilor art. 16 din Legea fundamentală, deoarece situația deosebită a acestor categorii profesionale justifică un tratament juridic diferit. De altfel, art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit față de anumite categorii de persoane, ci și necesitatea lui.

De asemenea, textul de lege criticat nu contravine liberului acces la justiție și nici dreptului la un proces echitabil. Instituirea unor reguli de competență după calitatea persoanei nu îngrădește dreptul persoanelor de a se adresa instanțelor judecătorești și de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil, condiții care sunt asigurate și în situația judecării cauzelor în primă instanță de către curțile de apel.

Din punct de vedere terminologic, noțiunea de "tribunal independent și imparțial“ are un caracter autonom, fiind dezvoltată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, această noțiune trebuie privită în sensul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Substanța garanției în discuție este dată de "dreptul la un tribunal“ ca drept de acces la justiție sau la un judecător, adică la un organ de jurisdicție. După cum a decis instanța europeană de contencios al drepturilor omului, un "tribunal“ se caracterizează, în sens material, prin rolul său jurisdicțional, acela de a tranșa, pe baza normelor legale aplicabile și după o procedură organizată, orice litigiu dat în competența sa. În același timp, el trebuie să îndeplinească un ansamblu de condiții, precum organizarea tribunalului prin lege, independența și durata mandatului membrilor săi, precum și imparțialitatea și existența altor garanții de procedură (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată de Curtea de la Strasbourg în Cauza Cöeme și alții împotriva Belgiei, paragraful 99).

Or, judecarea unui judecător de la nivelul curților de apel de către un complet constituit în cadrul aceleiași instanțe înlătură dubiile de imparțialitate câtă vreme acestea sunt organizate potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, și beneficiază, în acord cu art. 35 alin. (2) din aceeași lege, de complete specializate pentru cauze penale. Totodată, potrivit art. 53 alin. (1), "Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat“, iar, în acord cu art. 124 alin. (3) din Constituție, "Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii“, obligațiile lor fiind cele stabilite prin Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. De aceea, ca o garanție în plus, pentru înlăturarea oricăror suspiciuni de parțialitate, legiuitorul român a prevăzut în titlul IV - Răspunderea judecătorilor și procurorilor al Legii nr. 303/2004 cazurile și condițiile care atrag răspunderea judecătorilor și procurorilor, sens în care, în conformitate cu dispozițiile art. 52 din Constituție, orice persoană vătămată beneficiază de dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erorile judiciare, în materie penală cazurile fiind stabilite de Codul de procedură penală [a se vedea art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004].

În ceea ce privește poziția părților vătămate ori a celor civile dintr-o cauză penală, este de observat că legiuitorul a instituit pentru acestea o seamă de garanții referitoare la modul de ascultare și la dreptul de a formula cereri ori de a depune memorii și de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală în condițiile art. 75 și următoarele și ale art. 173 alin. 1 din Codul de procedură penală, după caz. În acest sens, ori de câte ori partea vătămată are cunoștință de împrejurări de natură a știrbi independența judecătorului competent poate uza de prevederile art. 51 și 55 din Codul de procedură penală referitoare la recuzare ori strămutare. A porni de la premisa potrivit căreia completul de judecată care se supune numai legii nu poate judeca cu obiectivitate un alt coleg judecător din cadrul aceleiași instanțe echivalează cu negarea tuturor acestor prevederi mai sus enunțate și care, dimpotrivă, au menirea nu numai de a preveni, dar și de a garanta o judecată imparțială.