Decizia CCR nr. 50 din 17.02.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 3307alin. 4 din C. pr. civ. din 1865

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 330⁷alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, excepție ridicată de Kakasi Ludvig în Dosarul nr. 864/83/2010* al Curții de Apel Oradea - Secția I civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.114D/2014.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Acesta menționează jurisprudența relevantă a Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 54 din 5 februarie 2014.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4. Prin Încheierea din 30 octombrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 864/83/2010*, Curtea de Apel Oradea - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 330⁷alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865. Excepția a fost ridicată de Kakasi Ludvig într-un dosar având ca obiect soluționarea unei cereri de acordare a unor despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia arată că dispozițiile legale criticate sunt neconstituționale, întrucât ele conferă deciziei adoptate în urma promovării unui recurs în interesul legii efectul obligatoriu al unei legi, nefiind însă supusă controlului de constituționalitate asemenea legilor.

6. Se arată că, în urma pronunțării Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, decizie adoptată în urma promovării unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi invocate ca temei juridic pentru acțiunile înaintate pe baza acestor prevederi, nesoluționate definitiv la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010. În acest context, dispozițiile legale criticate instituie o discriminare nejustificată între justițiabilii aflați într-o situație juridică identică, dar care fie au obținut, fie nu au obținut (din motive neimputabile lor) hotărâri definitive în favoarea lor până la publicarea deciziilor nr. 1.358 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale.

7. Autorul excepției arată că prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.354 din 20 octombrie 2010 s-a declarat neconstituționalitatea prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2010, în ceea ce privește limitarea cuantumului despăgubirilor, instanța de contencios constituțional reținând ca motiv de neconstituționalitate aplicabilitatea Ordonanței Guvernului nr. 62/2010 și în cauzele înaintate sub imperiul Legii nr. 221/2009 în forma inițială și care nu au fost soluționate încă în mod definitiv la data intrării în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 62/2010. Or, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a aplicat același tratament deja declarat neconstituțional și a doua oară față de beneficiarii Legii nr. 221/2009, raționamentul Curții Constituționale fiind aplicabil mutatis mutandis.

8. Se mai arată că instanța de contencios constituțional a decis relativ recent, cu unanimitate, prin Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, că interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție cu ocazia pronunțării unei decizii în urma promovării unui recurs în interesul legii este neconstituțională. Or, art. 4145 alin. 4 din Codul de procedură penală vizat de decizia menționată are un text identic cu cel al art. 330⁷alin. 4 atacat prin prezenta excepție, cu alte cuvinte, este vorba de o soluție legislativă identică. Curtea Constituțională a ales această modalitate pentru a înlătura efectele unei decizii adoptate în urma recursului în interesul legii - Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 8 din 18 octombrie 2010 prin care instanța supremă, contrar celor dispuse în Decizia Curții Constituționale nr. 62 din 18 ianuarie 2007, a hotărât că infracțiunile de insultă și calomnie se consideră dezincriminate, deși Curtea Constituțională a statuat în sens exact opus.

9. În cazul Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, autorul excepției susține că instanța supremă a procedat în același fel deoarece, contrar celor expuse în motivarea Deciziei Curții Constituționale nr. 1.354 din 20 octombrie 2010 și a dispus că efectele deciziilor instanței de contencios constituțional nr. 1.358 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 să se extindă și asupra cauzelor începute mai înainte de publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu sfidarea directă a jurisprudenței instanței de contencios constituțional în materie. Așadar, cu alte cuvinte, se pretinde că instanța supremă nu a respectat decizia instanței de contencios constituțional.

10. Curtea de Apel Oradea - Secția I civilă și-a exprimat opinia asupra excepției de neconstituționalitate, apreciind că aceasta este neîntemeiată.

11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

13. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2/3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

14. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 330⁷alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, dispoziții ce au următoarea redactare: "Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.“

15. Curtea observă că la data de 15 februarie 2013 au intrat în vigoare majoritatea dispozițiilor din noul Cod de procedură civilă. Având în vedere considerentele Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, dar și dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, Curtea urmează să analizeze dispozițiile legale criticate din Codul de procedură civilă din 1865, având în vedere că ele continuă să își producă efectele în cauza de față.

16. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind principiul separației puterilor în stat, în art. 1 alin. (5) privind respectarea legii, a Constituției și a supremației sale, în art. 20 alin. (2) referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului și în art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil.

17. Examinând excepția de neconstituționalitate ridicată, Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra dispozițiilor legale criticate, prin raportare la critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 54 din 5 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 301 din 24 aprilie 2014, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată.

18. Curtea a statuat că, având în vedere poziția Înaltei Curți de Casație și Justiție în sistemul instanțelor judecătorești, precum și rolul său prevăzut în art. 126 alin. (3) din Constituție, legiuitorul a instituit obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanțele judecătorești a unui text de lege. Instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficiență rolului constituțional al Înaltei Curți de Casație și Justiție, contribuind la consolidarea statului de drept. Așadar, dispozițiile legale criticate din Codul de procedură civilă, care îndrituiesc Înalta Curte de Casație și Justiție să unifice diferențele de interpretare și aplicare a aceluiași text de lege de către celelalte instanțe judecătorești naționale, nu aduc atingere normelor constituționale, ci, dimpotrivă, contribuie, pentru motivele mai sus arătate, la asigurarea exigențelor statului de drept.

19. De asemenea, în ceea ce privește cel de-al doilea aspect supus atenției Curții Constituționale, legat de nemulțumirea cauzată de faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a făcut aplicarea efectelor Deciziei nr. 1.354 din 20 octombrie 2010, Curtea a constatat că Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut aplicarea deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, adică ultimele în ordine cronologică, iar, dat fiind că prima decizie de admitere, Decizia nr. 1.354 din 20 octombrie 2010, a fost publicată în aceeași zi cu celelalte două decizii, aceasta din urmă nu a produs efecte juridice distincte.

20. Curtea a reținut că autorii excepției de neconstituționalitate, prin criticile lor, au plecat de la premisa greșită că deciziile Curții Constituționale produc efecte de la data pronunțării acestora. Or, conform art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile de constatare a neconstituționalității pronunțate de Curtea Constituțională produc efecte juridice erga omnes de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, data pronunțării deciziei fiind opozabilă exclusiv Curții Constituționale.

21. În acest sens, Curtea a constatat că, din momentul în care o dispoziție legală a intrat în vigoare, potrivit Constituției, acea dispoziție legală beneficiază de prezumția de constituționalitate. Această prezumție este, însă, relativă, ea putând fi răsturnată printr-o decizie a Curții Constituționale de constatare a neconstituționalității dispoziției legale, decizie care produce efecte de la data publicării sale.

22. Autorul excepției de neconstituționalitate este nemulțumit și de faptul că Înalta Curte de Casație de Justiție a stabilit că efectele deciziei Curții Constituționale, care se produc de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, se întind și în privința proceselor începute și nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional. În opinia autorului excepției, aceasta arată că Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 12 din 19 septembrie 2011 retroactivează prin formularea din dispozitivul său.

23. Prin Decizia nr. 54 din 5 februarie 2014, Curtea a reținut că deciziile Curții Constituționale se aplică de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, inclusiv cauzelor în care s-a admis excepția de neconstituționalitate chiar dacă au fost soluționate în mod definitiv, precum și celor aflate pe rolul instanțelor judecătorești, iar deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate ca urmare a promovării unor recursuri în interesul legii se aplică de la data publicării acestora în Monitorul Oficial al României, Partea I, și vor privi și cauzele care se află pe rolul instanțelor judecătorești, la această dată. Aplicarea în concret a deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție în cauzele aflate pe rol revine instanțelor judecătorești.

24. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în jurisprudența sa, respectiv Decizia de inadmisibilitate din 4 septembrie 2012, pronunțată în cazul Nastaca Doica și alții împotriva României, paragraful 22, referitoare la aplicarea Legii nr. 221/2009, că invalidarea dispoziției în cauză de către Curtea Constituțională a urmărit un obiectiv de interes public, legat de buna administrare a justiției, așa cum rezultă din motivarea Curții Constituționale, care a criticat modul vag de redactare a dispozițiilor legale în cauză și a subliniat necesitatea de a evita coexistența mai multor acte normative referitoare la despăgubiri pentru daunele suferite de persoanele persecutate politic în timpul regimului comunist. Curtea a remarcat faptul că eliminarea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, temeiul juridic al cererii reclamanților, a avut loc ca urmare a unui control de constituționalitate obișnuit într-un stat democratic și nu reprezintă rezultatul unui mecanism extraordinar ad-hoc (mutatis mutandis, Decizia din 2 decembrie 2008, pronunțată în Cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, paragraful 99).

25. În privința aspectelor mai sus menționate, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a făcut decât să se conformeze celor două decizii ale Curții Constituționale pronunțate în materie. Decizia sa nr. 12 din 19 septembrie 2011 a confirmat o situație juridică existentă, ce se baza pe efectele dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală.

26. Pe de altă parte, invocarea Deciziei Curții Constituționale nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013, invocată și în prezenta cauză, nu a fost considerată relevantă de către instanța de contencios constituțional, cu ocazia adoptării Deciziei nr. 54 din 5 februarie 2014, întrucât era vorba de ipoteza în care Înalta Curte de Casație și Justiție a ignorat cu desăvârșire o decizie anterioară a Curții Constituționale, adică situația exact inversă celei din dosarul analizat.

27. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenței Curții, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în această decizie sunt valabile și în cauza de față.