Decizia CCR nr. 982 din 22.11.2012 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 230 din Codul de procedură penală

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 230 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Gheorghiță Gh. Stan în Dosarul nr. 922/232/2012 al Judecătoriei Găești și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.048D/2012.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 16 mai 2012, pronunțată în Dosarul nr. 922/232/2012, Judecătoria Găești a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 230 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Gheorghiță Gh. Stan în dosarul de mai sus având ca obiect soluționarea unei plângeri formulate împotriva soluției de netrimitere în judecată dispuse de procuror.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că prevederile legale menționate sunt neconstituționale, deoarece nu instituie un termen rezonabil de comunicare a rezoluțiilor ori ordonanțelor procurorului către persoanele care au făcut plângerea ori celorlalte persoane interesate.

Judecătoria Găești opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile legale criticate sunt constituționale.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 230 - Neînceperea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire când fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, astfel cum a fost modificat prin art. XVIII pct. 32 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, care au următorul conținut: "Procurorul, sesizat potrivit art. 228 alin. 2, dispune prin ordonanță, după caz, neînceperea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală. Copia ordonanței și, după caz, a propunerii organului de cercetare penală se comunică persoanei care a făcut sesizarea, precum și persoanei față de care s-a dispus soluția de neurmărire sau de netrimitere în judecată.“

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 131 referitor la Rolul Ministerului Public și art. 132 referitor la Statutul procurorilor.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că autorul excepției și-a fundamentat critica pe dispozițiile constituționale referitoare la Rolul Ministerului Public și la Statutul procurorilor. Or, aceste prevederi nu au nicio legătură cu soluția legislativă criticată potrivit căreia procurorul dispune prin ordonanță fie neînceperea urmăririi penale, fie scoaterea de sub urmărire penală, ori de câte ori constată că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, comunicând totodată copia ordonanței persoanei care a făcut sesizarea ori celei față de care s-a pronunțat soluția.

Critica autorului referitoare la inexistența unui termen rezonabil de comunicare a rezoluțiilor ori ordonanțelor procurorului este inadmisibilă, deoarece, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, coroborat cu art. 61 din Legea fundamentală, Curtea se pronunță numai asupra actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, întrucât unica autoritate legiuitoare din România este Parlamentul, Curții nefiindu-i recunoscută o astfel de competență.

Totodată, Curtea mai constată că eventualele întârzieri în soluționarea plângerilor adresate procurorului, la care face referire autorul excepției (fie că sunt îndreptate împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta, fie că vizează soluția de netrimitere în judecată) și care constituie, în realitate, cauza nemulțumirii sale, nu pot constitui motive de neconstituționalitate a prevederilor de lege criticate și, prin urmare, nu pot fi cenzurate de instanța de contencios constituțional.