Decizia CCR nr. 997 din 22.11.2012 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 60 alin. 2 din Codul penal

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 60 alin. 2 din Codul penal, excepție ridicată de Octavian Răzvan Mihăilă în Dosarul nr. 19.663/215/2012 al Judecătoriei Craiova - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.339D/2012.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 6 septembrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 19.663/215/2012, Judecătoria Craiova - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 60 alin. 2 din Codul penal, excepție ridicată de Octavian Răzvan Mihăilă în dosarul de mai sus având ca obiect soluționarea unei cereri de liberare condiționată.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că prevederile legale menționate sunt neconstituționale, deoarece, în dezacord cu criteriile obiective și rezonabile, instituie o discriminare bazată pe vârstă.

Judecătoria Craiova - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile legale criticate sunt constituționale.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 60 alin. 2 din Codul penal, cu denumirea marginală Liberarea condiționată în cazuri speciale, care au următorul conținut: "Cei condamnați în timpul minorității, când ajung la vârsta de 18 ani, precum și condamnații trecuți de vârsta de 60 de ani pentru bărbați și de 55 de ani pentru femei, pot fi liberați condiționat, după executarea unei treimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depășește 10 ani sau a unei jumătăți în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă îndeplinesc celelalte condiții prevăzute în art. 59 alin. 1.“

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 16 alin. (1) și (2) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii, art. 20 referitor la Tratatele internaționale privind drepturile omului, precum și dispozițiile art. 1 referitor la egalitatea ființelor umane și art. 2 referitor la exercitarea drepturilor fără deosebire de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică, origine, avere, naștere sau orice altă situație din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile legale criticate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunțării Deciziei nr. 423 din 10 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 22 iunie 2007, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 60 alin. 2 teza a doua din Codul penal, statuând că textul de lege criticat reglementează acordarea liberării condiționate după criteriul vârstei condamnatului, respectiv condamnatul să fi împlinit 60 de ani dacă este bărbat sau 55 de ani dacă este femeie. De acest criteriu se ține seama numai dacă sunt îndeplinite cumulativ și următoarele condiții: să fi executat o treime din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depășește 10 ani sau jumătate în cazul închisorii mai mari de 10 ani și să fie stăruitor în muncă, disciplinat și să dea dovezi temeinice de îndreptare.

Curtea a constatat că nu poate fi reținută critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție, deoarece prin Decizia nr. 139 din 19 noiembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 7 din 20 ianuarie 1997, a statuat că "principiul egalității în drepturi nu înseamnă eo ipso aplicarea aceluiași regim juridic unor situații care, prin specificul lor, sunt diferite“.

Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 23 iulie 1968, pronunțată în Cauza "Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene“ împotriva Belgiei, a statuat, referitor la art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, că "autoritățile naționale competente se găsesc adesea în fața unor situații sau probleme a căror diversitate reclamă soluții juridice diferite; mai mult, unele inegalități de drept nu urmăresc decât să corecteze anumite inegalități de fapt“.

De asemenea, Curtea de la Strasbourg a reținut că deosebirea de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, adică atunci când nu se urmărește un scop legitim sau nu se păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere. (Hotărârea din 16 septembrie 1996 pronunțată în Cauza Gaygusuz împotriva Austriei și Hotărârea din 6 iulie 2004 pronunțată în Cauza Bocancea și alții împotriva Moldovei).

Astfel, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în a decide dacă și în ce măsură diferențele între diversele situații similare justifică un tratament juridic diferit, iar scopul acestei marje variază în funcție de anumite circumstanțe, de domeniu și de context.

Având în vedere toate aceste aspecte, Curtea Constituțională a constatat că prin dispozițiile art. 60 alin. 2 teza a doua din Codul penal legiuitorul a instituit o măsură de protecție specială a femeilor. Această măsură este justificată obiectiv și rezonabil în raport cu situația și condiția specială a femeilor în societate, urmărește un scop legitim și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere, fără a fi întemeiată pe o discriminare având la bază criteriul sexual.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele și soluția deciziilor mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.