Decizia CCR nr. 216 din 2.04.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 200 alin. (3) din C. pr. civ.

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 200 alin. (3) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Luminița Carmen Enache în Dosarul nr. 37.775/299/2013/a1 Judecătoriei Sectorului 1 București și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 769D/2014.

2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate, invocând jurisprudența Curții Constituționale, respectiv deciziile nr. 400 din 3 iulie 2014 și nr. 762 din 18 decembrie 2014, și arătând că nu au intervenit elemente noi de natură a determina reconsiderarea jurisprudenței.

CURTEA,

a vând în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 25 aprilie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 37.775/299/2013 a1 Judecătoria Sectorului 1 București a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 200 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Excepția a fost invocată de Luminița Carmen Enache, prin avocat, cu prilejul soluționării cererii de reexaminare a încheierii de anulare a cererii de chemare în judecată.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul arată că interpretarea în practică a art. 200 alin. (3) din codul de procedură civilă este neunitară, de natură a aduce atingere garanțiilor constituționale privitoare la drepturile și libertățile fundamentale. Prevederile textului de lege criticat pot primi o interpretare restrictivă, sancțiunea anulării impunându-se pentru motive restrânse, ori o interpretare extensivă, anularea cererii de chemare în judecată dispunându-se pentru neîndeplinirea oricăreia dintre obligațiile stabilite de Codul de procedură civilă, în aceste condiții, textul de lege ce poate primi o astfel de interpretare poate fi supus controlului de constituționalitate. Problema interpretării textului de lege criticat se pune și din perspectiva existenței art. 196 alin. (1) din Codul de procedură civilă care cuprinde prevederi exprese referitoare la nulitatea cererii de chemare în judecată pentru lipsa numelui, prenumelui sau denumirii părților, obiectului cererii, motivelor de fapt și semnăturii, acestea fiind elementele esențiale și indispensabile ale oricărei cereri de chemare în judecată, precum și din perspectiva art. 175-177 din Codul de procedură civilă. Aceste aspecte, de practică neunitară, au fost sesizate și în Minuta întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secțiilor civile de la nivelul înaltei Curți de Casație și Justiție și președinții secțiilor civile de la nivelul curților de apel, desfășurată la Craiova în 20-21 martie 2014.

6. Aplicarea sancțiunii anulării cererii trebuie să se raporteze și la specificul cererii introductive. într-o cauză întemeiată pe o cerere având ca obiect pretenții (cu un termen de prescripție de 3 ani), interpretarea extensivă a dispozițiilor art. 200 alin. (3) din Codul de procedură civilă prin impunerea în sarcina reclamantului a obligației îndeplinirii unei serii de cerințe pur formale este neconstituțională în condițiile în care nerespectarea elementelor privitoare la neindicarea adresei de domiciliu a martorilor, care efectiv nu doresc să fie citați la adresa lor, nedovedirea calității de reprezentant ori neindicarea corespunzătoare a pretențiilor pentru prejudiciul moral suferit de către reclamantă, care reprezintă un element de netemeinicie a cererii de chemare în judecată, atrage anularea acesteia.

7. Autorul excepției compară textul de lege criticat cu procedura administrativă prealabilă, după parcurgerea căreia petentul are dreptul de a se adresa unei instanțe judecătorești. Spre deosebire de procedura administrativă prealabilă, prin aplicarea rigidă a textului de lege criticat, în prezenta cauză, se poate ajunge la anularea cererii de chemare în judecată, ceea ce constituie o negare a dreptului de acces la justiție întrucât nicio instanță nu ajunge să se pronunțe asupra fondului cererii.

8. De asemenea, anularea cererii ca urmare a aplicării art. 200 alin. (3) din Codul de procedură civilă, fără a fi incidență vreo vătămare procesuală sau vreo încălcarea a unei cerințe esențiale a cererii de chemare în judecată, reprezintă o nesocotire a dreptului la apărare și a accesului liber la justiție în condițiile în care reclamantul poate pierde taxa judiciară de timbru achitată anticipat.

9. Judecătoria Sectorului 1 București își exprimă opinia în sensul că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, făcând referire la considerentele pe care s-a întemeiat Decizia Curții Constituționale nr. 479 din 21 noiembrie 2013, precum și la cele reținute în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv în Decizia de inadmisibilitate din 15 aprilie 2014 pronunțată în Cauza Maria Lefter împotriva României.

10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului si Avocatului

Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

11. Avocatul Poporului consideră că textul de lege criticat este constituțional, făcând referire la jurisprudența Curții Constituționale, respectiv considerentele pe care s-au întemeiat deciziile nr. 479 din 21 noiembrie 2013, nr. 31 din 21 ianuarie 2014, nr. 115 din 6 martie 2014, nr. 400 din 3 iulie 2014 și nr. 410 din 3 iulie 2014.

12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

13. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

14. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 200 alin. (3) din Codul de procedură civilă, cu titlu marginal "Verificarea cererii și regularizarea acesteia" care au următorul conținut: "(3) Dacă obligațiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite în termenul prevăzut la alin. (2), prin încheiere, dată în camera de consiliu, se dispune anularea cererii."

15. În opinia autorului excepției, textele de lege criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului și art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, precum și dispozițiile art. 6 paragraful 1 și paragraful 3 lit. b) și c) privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

16. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că asupra prevederilor art. 200 alin. (3) din Codul de procedură civilă, prin raportare la art. 20 și art. 21 alin. (1)-(3) din Constituție și la art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, s-a mai pronunțat, de exemplu, prin Decizia nr. 762 din 18 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 26 februarie 2015, în sensul respingerii excepției ca neîntemeiată, reținând, în esență, că: prin adoptarea textelor de lege criticate legiuitorul a dorit asigurarea unei discipline procesuale în scopul respectării principiului celerității și a dreptului la un proces echitabil; o astfel de procedură nu este de natură să afecteze însăși esența dreptului protejat, având în vedere că este însoțită și de garanția conferită de dreptul de a formula o cerere de reexaminare prevăzut de art. 200 alin. (4) din Codul de procedură civilă; stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu constituie o încălcare a dreptului la acces liber la justiție; liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, fiind de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție ce rezultă din dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție (a se vedea în acest sens și deciziile nr. 479 din 21 noiembrie 2013, nr. 31 din 21 ianuarie 2014, nr. 66 din 11 februarie 2014 și nr. 400 din 3 iulie 2014, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 23 ianuarie 2014, nr. 112 din 14 februarie 2014, nr. 286 din 17 aprilie 2014 și nr. 581 din 4 august 2014).

17. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, atât considerentele, cât și soluția deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

18. Referitor la dispozițiile art. 6 paragraful 3 lit. b) și c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea observă că acestea nu au incidență în cauză în raport cu obiectul acesteia - acțiune civilă având ca obiect acordarea de daune morale ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.