Decizia CCR nr. 263 din 23.04.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, excepție ridicată de loan Lazăr în Dosarul nr. 51.183/3/2009* al înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 836D/2014.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că autorul excepției a depus concluzii scrise prin care solicită admiterea excepției.

4. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, deoarece răspunderea instituțională și cea personală nu pot fi angajate în afara cadrului legal instituit și fac trimitere la jurisprudența în materie a Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 60 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 16 aprilie 2014.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin Decizia nr. 356 din 4 februarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 51.183/3/2009*, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, excepție ridicată de Ioan Lazăr într-o cauză având ca obiect soluționarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală aflată în stadiul procesual al recursului.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că prevederile legale menționate sunt neconstituționale, deoarece un magistrat judecător sau procuror nu poate fi exonerat de răspunderea civilă pe motiv că această răspundere i-ar încălca independența. Dimpotrivă, independența acestuia trebuie subsumată principiului supremației legii. Faptul că prevederile legale se referă numai la erori judiciare concretizate în condamnare urmată de achitare după rejudecare echivalează cu imposibilitatea răspunderii magistratului și în alte situații "susceptibile de alte modalități în care se produce fapta ilicită săvârșită cu vinovăție, generatoare de prejudiciu în condițiile existenței raportului de cauzalitate", cum ar fi întocmirea greșită a unui act de inculpare.

7. Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

9. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile criticate sunt constituționale.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, documentele depuse de autorul excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, care au următorul conținut:

"Art. 96. - (1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

(2) Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.

(3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.

(4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

(5) Nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.

(6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

(7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

(8) Termenul de prescripție a dreptului la acțiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an."

13. Autorul excepției de neconstituționalitate susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi și art. 124 referitor la Înfăptuirea justiției.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că aceasta a fost invocată într-o cauză având ca obiect soluționarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală. Astfel, la data de 30 decembrie 2009, autorul excepției a formulat o cerere prin care a solicitat, în temeiul art. 998-999, art. 1000 alin. 3 din Codul civil din 1864 și art. 47 și următoarele din codul de procedură civilă din 1865, obligarea pârâților- Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, și statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice -, printre altele, la plata unor sume cu titlu de daune, deoarece fapta ilicită pe care și-a fundamentat acțiunea a constat în trimiterea sa în judecată printr-un rechizitoriu întocmit de un procuror pentru fapte penale imaginare, trimitere care i-а cauzat imense prejudicii. Curtea constată că, la data formulării acțiunii, nu se pronunțase încă vreo instanță de judecată cu privire la vinovăția autorului excepției sub aspectul infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată și că, prin Sentința penală nr. 18 din 13 octombrie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 13.141./325/2006* de Curtea de Apel Târgu-Mureș - Secția penală, acesta a fost achitat, deoarece s-a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor reținute în sarcina sa. Această sentință a rămas definitivă și irevocabilă prin Decizia penală nr. 2.350 din 4 iulie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 10.026/1/2011 al înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală.

15. Pe fondul acțiunii în răspundere civilă delictuală, Curtea constată că prin Sentința civilă nr. 1.809 din 11 octombrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 51.183/3/2009*, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a respins cererea formulată de loan Lazăr prin care solicita daune de la pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, și statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, iar cea formulată împotriva pârâtului procuror a fost respinsă ca nefondată.

16. Prin Decizia nr. 42/A din 4 martie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 51.183/3/2009*, Curtea de Apel București - Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost admis apelul și a fost schimbată în parte sentința, în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în judecată a pârâtului procuror în baza art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004. De asemenea a fost desființată în parte sentința și cauza a fost trimisă la prima instanță în vederea rejudecării cererii reclamantului împotriva pârâtului statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

17. Prin Decizia nr. 356 din 4 februarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 51.183/3/2009*, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă, după ce a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 și a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 504 din Codul de procedură penală din 1968, a admis recursurile declarate și a modificat în parte decizia Curții de Apel București în sensul că înlătură dispozițiile referitoare la desființarea în parte a Sentinței civile nr. 1.809 din 11 octombrie 2012 a Tribunalului București și a trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță.

18. Cu privire la fondul excepției, Curtea reține că autorul excepției de neconstituționalitate consideră că dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 împiedică persoana interesată să se adreseze direct cu acțiune împotriva magistratului care i-a cauzat prejudicii. O critică similară a fost dezlegată de instanța de contencios constituțional prin Decizia nr. 633 din 24 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.138 din 15 decembrie 2005, prilej cu care a statuat că "problema erorilor judiciare se ridică în principal sub aspectul reparațiilor pe care societatea este datoare să le acorde celui care a suferit în mod injust" de pe urma lor, prevederile constituționale cuprinse în art. 52 alin. (3) consacrând principiul răspunderii obiective a statului în asemenea împrejurări. De aceea, "reglementarea potrivit căreia persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, iar nu împotriva magistratului care a comis eroarea judiciară, oferă posibilități mai largi în valorificarea unui eventual drept la despăgubire. Astfel, condiționarea recunoașterii dreptului la despăgubire exclusiv de săvârșirea erorii judiciare are drept consecință ușurarea sarcinii probațiunii, față de ipoteza în care, alături de eroarea judiciară, ar trebui dovedită și reaua-credință sau grava neglijență a magistratului, exigențe constituționale pentru angajarea răspunderii acestuia din urmă. Mai mult, conferirea calității de debitor al obligației de dezdăunare în exclusivitate statului este de natură să înlăture riscul creditorului de a nu-și putea valorifica creanța, fiind de principiu că statul este întotdeauna solvabil. De asemenea, critica de neconstituționalitate nu poate fi reținută, întrucât se întemeiază pe o ipoteză greșită, obiectul acțiunii reglementate prin textul dedus controlului neconstituindu-l tragerea la răspundere a magistratului pentru eroarea judiciară cauzatoare de prejudiciu, ci exclusiv repararea acestuia. [...] însă prevederile art. 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor a reglementat posibilitatea statului de a recupera contravaloarea reparației acordate persoanei care a suferit din cauza unei erori judiciare. Astfel, după ce prejudiciul a fost acoperit în temeiul unei hotărâri irevocabile, statul poate formula acțiune în regres împotriva judecătorului sau procurorului, în măsura în care respectiva eroare judiciară le este imputabilă, fiind cauzată de exercitarea cu rea-credință sau gravă neglijență a funcției. Acestea constituie condiții pentru angajarea răspunderii magistratului față de stat, în limitele despăgubirii la care acesta din urmă a fost obligat față de victima erorii judiciare, iar nu condiții ale răspunderii directe a respectivului magistrat față de persoana prejudiciată. Rațiunea unei asemenea reglementări constă în asigurarea protecției magistratului, care are dreptul, potrivit art. 77 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, de а і se asigura măsuri speciale de protecție împotriva amenințărilor, violențelor sau a oricăror fapte care l-ar pune în pericol."

19. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele și soluția deciziei mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

20. în prezenta cauză autorul excepției a susținut încălcarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, deoarece există un conflict între acestea, pe de o parte, și prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004 și cele procedural penale referitoare la repararea pagubei în caz de eroare judiciară, pe de altă parte. Astfel, faptul că prevederile legale se referă numai la erori judiciare concretizate în condamnare urmată de achitare după rejudecare echivalează cu imposibilitatea răspunderii magistratului și în alte situații "susceptibile de alte modalități în care se produce fapta ilicită săvârșită cu vinovăție, generatoare de prejudiciu în condițiile existenței raportului de cauzalitate", cum ar fi întocmirea greșită a unui act de inculpare. în acest mod ar fi afectat principiul egalității cetățenilor în fața legii.

21. Analizând susținerile autorului excepției, Curtea constată că din perspectiva tragerii la răspundere juridică a magistraților pot fi identificate două situații după cum izvorul generator de prejudicii se găsește în viața civilă sau profesională a acestora. Astfel, în măsura în care un cetățean magistrat nesocotește/lezează cu prilejul exercitării drepturilor sale civile/personale drepturile altor persoane (de exemplu, a construit un imobil fără autorizație, a produs un accident de circulație etc.), atunci acesta, asemeni celorlalți cetățeni ai României, poate fi chemat în judecată penală sau civilă, în funcție de incidența normelor specifice, dreptul comun fiind operabil în condiții egale. Prin urmare, din această perspectivă, nu poate fi identificată o diferență de tratament din perspectiva răspunderii civile sau penale a magistraților, deoarece calitatea profesională nu are nicio relevanță.

22. În ce privește încălcarea unor drepturi sau vătămarea unor interese legitime ale altor persoane care își au izvor în activitatea profesională a magistraților, Curtea constată că potrivit art. 4 din Legea nr. 303/2004, atât judecătorii, cât și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, motiv pentru care orice nesocotire a principiului legalității este de natură să atragă răspunderea lor penală, disciplinară sau civilă. În acest sens sunt și prevederile art. 94 din aceeași lege, potrivit cărora "judecătorii și procurorii răspund civil, disciplinar și penal, în condițiile legii".

23. Faptul că în această situație judecătorii și procurorii răspund penal, civil și disciplinar numai în condițiile instituite de Legea nr. 303/2004 nu echivalează cu încălcarea principului egalității cetățenilor în fața legii, întrucât diferența de reglementare are o justificare obiectivă și rațională ce ține de consolidarea independenței funcționale și personale a corpului membrilor magistraților.

24. Așa fiind, în raport cu aceste prevederi legale, Curtea identifică trei tipuri de răspundere a magistraților generată de exercitarea funcției specifice, și anume penală, disciplinară și civilă. în ce privește răspunderea penală sau disciplinară, Curtea constată că orice persoană interesată are deplina libertate de a formula împotriva judecătorului/procurorului o acțiune, care poate îmbrăca fie forma unei plângeri penale, fie forma unei sesizări adresate Inspecției Judiciare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, în condițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004. Prin urmare, din perspectiva răspunderii penale nu există nicio diferență de tratament între magistrați și alți cetățeni, întrucât, dacă sunt lezate valorile sociale ocrotite de legea penală, aceștia, indiferent că sunt sau nu magistrați, pot fi incriminați ca subiecți activi ai unor infracțiuni. Totodată, nici din perspectiva răspunderii disciplinare nu poate fi primită critica referitoare la încălcarea principiului egalității cetățenilor în fața legii, deoarece nu poate fi pus semnul egalității între situația juridică în care se află magistrații și situația juridică a altor categorii socioprofesionale ale căror statute sunt reglementate de alte legi speciale.

25. În ce privește cea de-a treia formă de răspundere a magistraților, respectiv cea civilă, Curtea constată că este indisolubil legată de activitatea desfășurată în exercitarea atribuțiilor de serviciu și presupune o greșeală care îmbracă forma unei erori judiciare. Pentru a se putea solicita dreptul la despăgubiri fundamentat pe o eroare judiciară este necesar ca aceasta să fie dovedită. Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție, răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, în raport cu victima prejudiciată, revine, întotdeauna și fără excepție, direct și nemijlocit, statului. Victima erorii judiciare nu are la dispoziție posibilitatea formulării unei acțiuni directe în repararea prejudiciului împotriva magistratului - judecător sau procuror - căruia i-ar putea fi imputabilă săvârșirea erorii judiciare. De altfel, în acord cu art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție, rațiunea recunoașterii unei erori judiciare nu constă în tragerea la răspundere civilă, penală sau disciplinară a unui magistrat, ci în acordarea dreptului persoanei vătămate la despăgubirile aferente. Acest fapt nu înseamnă că răspunderea magistratului este înlăturară de plano, deoarece, dimpotrivă, judecătorul sau procurorul vinovat de producerea erorii judiciare răspunde în subsidiar, dar numai față de stat care, potrivit art. 52 alin. (3) teza finală din Constituție reflectat în art. 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004, are împotriva sa o acțiune în regres, admisibilă dacă sunt întrunite anumite condiții.

26. Din perspectiva reparării prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, legiuitorul a distins după cum acestea sunt o consecință a existenței erorii în procese penale sau în alte procese. în ce privește eroarea judiciară din procesele penale, dispozițiile legale criticate - art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 - au făcut trimitere la dispozițiile din Codul de procedură penală, iar în ce privește eroarea judiciară ce a izvorât din alte procese, aceleași norme - art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 - au instituit dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului după ce în prealabil a fost pronunțată o hotărâre definitivă (penală sau disciplinară) împotriva judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecării procesului cu condiția ca aceasta să fi fost de natură să determine eroarea. Este firesc să fie așa, deoarece numai în procesele penale eroarea judiciară reprezintă o evidență în măsura în care, după condamnarea definitivă prin hotărâre, s-a pronunțat o nouă hotărâre definitivă de achitare.

27. În cazul de față, nemulțumirea autorului excepției izvorăște dintr-o cauză în care un procuror a emis un rechizitoriu care nu s-a fundamentat pe fapte care să întrunească elementele constitutive ale vreunor infracțiuni. Pentru a fi pusă în discuție o eventuală reparare de prejudicii, ar trebui să existe o eroare judiciară în materie penală. Or, eroarea judiciară constă atât potrivit dispozițiilor art. 504 din Codul de procedură penală din 1968, cât și potrivit dispozițiilor art. 538 din actualul Cod de procedură penală, într-o condamnare definitivă și pentru care, în urma rejudecării, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Prin urmare, nu poate fi pus semnul egalității între un rechizitoriu care doar dispune trimiterea în judecată și o hotărâre definitivă de condamnare, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (11) din Constituție, "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată", prezumție care nu poate fi înlăturată de existența unui act de trimitere în judecată, care, de altfel, poate fi supus cenzurii, partea interesată având posibilitatea "de a arăta judecătorului în ce constă nelegalitatea comisă" (a se vedea Decizia nr. 412 din 7 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 3 iunie 2011).

28. Cu toate acestea, Curtea constată că poate exista o eroare judiciară, dar nu fundamentată pe tipul de eroare din procesele penale, ci pe tipul de eroare ce izvorăște din alte procese. Astfel, în măsura în care un procuror își exercită atribuțiile specifice cu rea-credință sau gravă neglijență, acesta poate fi răspunzător disciplinar în condițiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, putând fi sesizată, așa cum s-a arătat anterior, Inspecția Judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, întrucât potrivit art. 99¹ din aceeași lege "există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane", și "există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual." Prin urmare, în acord cu dispozițiile art. 134 alin. (2) din Constituție, competența de a se pronunța în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor și de a identifica în concret existența unei erori judiciare în alte cauze decât cele penale revine în exclusivitate Consiliului Superior al Magistraturii care, în astfel de situații, îndeplinește rol de instanță de judecată, Curții Constituționale nefiindu-i atribuită o astfel de posibilitate. Totodată, în măsura în care, în exercitarea atribuțiilor specifice, un magistrat săvârșește o infracțiune, atunci hotărârea penală de condamnare a acestuia poate constitui temei al acțiunii directe împotriva statului pentru prejudiciile cauzate unei persoane prin acea faptă dacă s-a stabilit că fapta comisă a fost de natură să determine o eroare judiciară. Prin urmare, și acest tip de fapte generatoare de prejudicii poate intra sub incidența erorii judiciare, fiind vorba așadar de răspunderea statului în condițiile instituite de art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, iar identificarea erorii judiciare în astfel de situații reprezintă atributul exclusiv al instanțelor de drept comun, ținând de specificitatea fiecărui caz în parte.

29. În concluzie, nu poate fi primită critica referitoare la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituție, deoarece, pe de o parte, situația juridică a cetățenilor care au fost vătămați printr-o eroare judiciară nu este identică cu cea a celor care au fost vătămați de conduita magistraților în alte cazuri decât cele la care se referă art. 96 din Legea nr. 303/2004 și, pe de altă parte, spre deosebire de faptele ilicite cauzatoare de prejudicii săvârșite de alți cetățeni (de exemplu, răspunderea medicului pentru culpa medicală) care pot fi chemați direct în judecată, pentru magistrați, Constituția, și nu legea, consacrând principiul răspunderii directe a statului, a instituit cu titlu de excepție răspunderea subsidiară a acestora.

30. Totodată, autorul excepției a mai criticat dispozițiile contestate deoarece afectează art. 124 referitor la Înfăptuirea justiției. Cu privire la această critică, Curtea constată că, așa cum rezultă din însăși norma constituțională invocată în susținerea excepției, dispozițiile art. 124 din Constituție fac parte din secțiunea 1 - referitoare la Instanțele judecătorești, pentru că numai acestea sunt competente să înfăptuiască un act de justiție. Or, Ministerul Public face parte din secțiunea a 2-а a capitolului VI referitor la Autoritatea judecătorească, sens în care procurorii nu pot fi reclamați că au înfăptuit un act de justiție în dezacord cu principiile consacrate de art. 124 din Legea fundamentală. De altfel, potrivit art. 132 din Constituție, procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, imparțialității și a controlului ierarhic sub autoritatea ministrului justiției, sens în care toate actele întocmite de aceștia, în funcție de faza procesuală în care au fost emise, sunt supuse cenzurii procurorului ierarhic superior ori instanțelor judecătorești stabilite de lege care, în acord cu art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, alături de Înalta Curte de Casație și Justiție, înfăptuiesc justiția.

31. Totodată, o astfel de critică nu poate fi primită nici din perspectiva magistratului judecător, deoarece acesta, în procesul de înfăptuire a actului de justiție, nu este titular de drepturi subiective proprii a căror exercitare abuzivă poate genera încălcarea drepturilor altor persoane. Câtă vreme judecătorul aparține puterii judecătorești, el pronunță hotărâri nu numai în numele legii, ci și în cel al statului pe care îl reprezintă, stat de la care emană legea căreia і se supune. Și din această perspectivă este firesc ca, în situația în care s-a produs o eroare judiciară, persoana interesată să se îndrepte direct împotriva statului și nu împotriva judecătorului, acesta din urmă nefiind decât un reprezentat al primului.

32. Totodată, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului dezvoltată pe marginea noțiunii de eroare judiciară consacrată de art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenție relevă faptul că aceasta este, ca regulă generală, asociată materiei penale și decurge din ideea de eroare de fapt săvârșită de instanța care, fiind chemată să se pronunțe asupra temeiului unei acuzații penale, pronunță condamnarea unei persoane nevinovate. Referindu-se la noțiunea de "eroare judiciară", instanța europeană a statuat că simpla considerare a faptului că investigația în cazul reclamantului era "incompletă și părtinitoare" nu poate prin ea însăși, în absența erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătorești, a unor abuzuri de putere ori a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiției, să indice prezența unei erori judiciare în procedura anterioară. De aceea, s-a statuat că ceea ce prevalează cu privire la eroarea judiciară comisă de către instanțele inferioare, adică a greșelilor din administrarea justiției, constă în imposibilitatea neutralizării sau corectării sale în alt fel. (a se vedea Hotărârea din 21 iunie 2011, pronunțată în Cauza Giuran împotriva României, paragrafele 32, 40).

33. De altfel, referindu-se la principiul răspunderii statului cu privire la încălcarea normelor Uniunii Europene prin hotărâri judecătorești, Curtea de la Luxemburg a statuat că persoanele particulare trebuie să aibă posibilitatea de a obține în fața unei instanțe naționale repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor lor în urma unei hotărâri, cu condiția ca aceasta să fie pronunțată în fața unei instanțe de ultim grad de jurisdicție, iar încălcarea să fie suficient de gravă. Această din urmă condiție se apreciază în funcție de nivelul de claritate și precizie al normei, de caracterul intenționat al încălcării și de împrejurarea că eroarea nu poate fi scuzabilă (a se vedea Hotărârea din 30 septembrie 2003, Cauza C-224/01 - Köbler împotriva Austriei paragrafele 36, 51, 53, 55).

34. Or, așa cum s-a arătat mai sus, în prezenta cauză supusă cenzurii Curții Constituționale, emiterea incorectă a unui rechizitoriu putea fi neutralizată de către instanțele de judecată competente să se pronunțe asupra dezlegării pricinii, fapt care, de altfel, s-a întâmplat; deci nu poate fi pusă în discuție existența hotărâri judecătorești vătămătoare.

35. În concluzie, o încălcare gravă a unei norme de drept de către un judecător prin care a produs o eroare judiciară trebuie mai întâi constatată de o instanță națională în condițiile unui proces echitabil, ca efect al antrenării răspunderii statului, stat care, la rândul său, are o acțiune în regres împotriva judecătorului, dacă se stabilește, tot în cadrul unui proces echitabil, că acesta este cel care a încălcat norma de drept cu gravă neglijență sau rea-credință.