Decizia CCR nr. 1.029 din 29.11.2012 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 32 alin. 2 din OG nr. 2/2001 - regimul juridic al contravenţiilor şi art. 118 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 - circulaţia pe drumurile publice

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 32 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor și art. 118 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, excepție ridicată de Cristinel Marian Radu în Dosarul nr. 55.193/299/2011 al Judecătoriei Sectorului 1 București, și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.129D/2012.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată și păstrarea jurisprudenței Curții în materie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 1 iunie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 55.193/299/2011, Judecătoria Sectorului 1 București a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 32 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor și art. 118 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice.

Excepția a fost ridicată de Cristinel Marian Radu într-o cauză având ca obiect soluționarea plângerii formulate împotriva unui proces-verbal de constatare și sancționare a unei contravenții aplicate în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul arată că scopul art. 21 din Constituție este de a garanta tuturor cetățenilor dreptul de a se putea adresa justiției. Or, stabilirea judecătoriei "în raza căreia s-a produs fapta“ ca instanță competentă să soluționeze plângerea formulată împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției aduce atingere dreptului de acces liber ia justiție al cetățenilor care nu locuiesc în respectiva localitate. Aceștia sunt obligați să suporte cheltuieli considerabile și să aloce un timp îndelungat prin deplasarea la sediul instanței competente să soluționeze plângerea contravențională.

Dispozițiile legale criticate se abat de la principiul legislației contenciosului administrativ, care prevede posibilitatea alegerii competenței de către persoana contestatoare între domiciliul/sediul acesteia și sediul instituției intimate. Procesul-verbal de stabilire a unei fapte contravenționale este un act administrativ întocmit de un agent al unei instituții administrative, în exercițiul funcțiunii, astfel că plângerea formulată împotriva acestuia are un caracter juridic contencios, fiind aplicabile în cauză dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care dau posibilitatea petentului să opteze între instanța de la domiciliul/sediul acestuia și cea de la sediul pârâtului (instituția intimată).

Judecătoria Sectorului 1 București apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată prin raportare la prevederile art. 21 din Constituție, invocând jurisprudența Curții Constituționale în materie. Nu poate fi reținută nici încălcarea dispozițiilor art. 16 din Legea fundamentală, deoarece toți contravenienții beneficiază de același tratament juridic. Cât privește încălcarea dispozițiilor art. 26 din Constituție, instanța arată că "petenții nu au obligația de a se deplasa în vederea susținerii plângerii contravenționale, prezența personală în fața instanței fiind doar un drept“.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată prin raportare la prevederile art. 21 din Constituție, făcând referire la jurisprudența Curții Constituționale în materie. Totodată, consideră că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă prin raportare la prevederile art. 16 și 26 din Constituție, autorul acesteia neindicând motivele pe care se întemeiază critica sa.

Avocatul Poporului apreciază că textul de lege criticat este constituțional, făcând referire la punctul de vedere reținut în deciziile Curții Constituționale nr. 94 din 4 februarie 2010, nr. 347 din 25 martie 2010 și nr. 1.219 din 29 septembrie 2009.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze prezenta excepție.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 32 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268 din 22 aprilie 2002, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 118 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, cu modificările și completările ulterioare, care au următorul cuprins:

- Art. 32 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001:"Plângerea împreună cu dosarul cauzei se trimit de îndată judecătoriei în a cărei circumscripție a fost săvârșită contravenția.“;

- Art. 118 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002: "Împotriva procesului-verbal de constatare a contravențiilor se poate depune plângere, în termen de 15 zile de la comunicare, la judecătoria în a cărei rază de competență a fost constatată fapta.“

Autorul excepției apreciază că prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1) și (2) privind accesul liber la justiție și art. 26 referitor la viața intimă, familială și privată.

Examinând excepția de neconstituțiorialitate astfel cum a fost formulată, Curtea reține următoarele:

În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a mai examinat constituționalitatea dispozițiilor art. 32 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor și a celor ale art. 118 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, în raport cu prevederile art. 21 din Legea fundamentală și față de critici similare.

În acest sens este, de exemplu, Decizia nr. 513 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 25 iulie 2012, prin care Curtea a statuat că art. 32 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 nu îngrădește dreptul părților la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, ci instituie norme de procedură privind soluționarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, și anume instanța competentă sa soluționeze plângerea. Această modalitate de reglementare reprezintă însă opțiunea legiuitorului, fiind în conformitate cu prevederile art. 126 alin. (2) din Constituție privind competența și procedura în fața instanțelor judecătorești. Prin reglementarea criticată legiuitorul nu a înțeles să limiteze controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, ci să asigure un climat de ordine, indispensabil exercitării, în condiții optime, a acestor drepturi constituționale. De altfel, Curtea a constatat că, potrivit art. 34 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, hotărârea judecătorească prin care s-a soluționat plângerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii poate fi atacată cu recurs la secția de contencios administrativ a tribunalului, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Totodată, Curtea a statuat că art. 118 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, care instituie norme de procedură privind soluționarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, nu îngrădește accesul liber la justiție al persoanelor interesate și nu contravine dreptului la un proces echitabil. Dimpotrivă, reglementarea competenței teritoriale a instanțelor judecătorești în cauzele având ca obiect plângerile împotriva proceselor-verbale de contravenție prin care se constată încălcări ale dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice este menită să dea expresie garanțiilor constituționale invocate, prin asigurarea administrării cu celeritate a probelor strânse de lucrătorii poliției rutiere.

Neintervenind elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței, considerentele de principiu reținute de Curtea Constituțională își mențin valabilitatea și în prezenta cauză.

Referitor la problema existenței unei contradicții între dispozițiile art. 32 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, precum și ale art. 118 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 și normele care reglementează contenciosul administrativ, Curtea reține că aceasta excedează controlului de constituționalitate.

Totodată, Curtea observă că autorul excepției nu motivează excepția sub aspectul încălcării prevederilor art. 16 și 26 din Constituție, or, instanța de contencios constituțional nu se poate substitui acestuia în formularea criticilor de neconstituționalitate.