Decizia CCR nr. 1.074 din 13.12.2012 privind excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 11 alin. (3) teza a doua din OUG nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 11 alin. (3) teza a doua din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite, excepție ridicată de Awwad Jamal în Dosarul nr. 8.148/117/2010 al Tribunalului Cluj - Secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale și care constituie obiectul Dosarului nr. 1.077D/2012 al Curții Constituționale.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, ca neîntemeiată, arătând că art. 2 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale consacră dreptul la două grade de jurisdicție doar în materie penală, iar art. 129 din Constituție reglementează exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești "în condițiile legii“.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 18 mai 2012, pronunțată în Dosarul nr. 8.148/117/2010, Tribunalul Cluj - Secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 11 alin. (3) teza a doua din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite, excepție ridicată de Awwad Jamal într-o cauză având ca obiect constatarea aprobării tacite a cererii de eliberare a unei autorizații de construire.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia arată, în esență, că este neconstituțională îngrădirea dreptului la verificarea legalității și temeiniciei soluției instanței de fond de către cel puțin încă o jurisdicție. Arată că din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului rezultă că o procedură judecătorească trebuie să respecte accesul la justiție și elementele care conferă unui proces caracter echitabil (publicitate, contradictorialitate și judecarea de către un magistrat independent, într-un termen rezonabil), precum și dublul grad de jurisdicție. Consideră, totodată, că restabilirea egalității de tratament juridic dintre reclamant și stat, prin autoritățile publice, nu poate avea loc decât prin readucerea procedurii aprobării tacite pe făgașul dreptului procesual civil ca drept comun în materie și, în consecință, supunerea acestei proceduri dublului sau triplului grad de jurisdicție.

Tribunalul Cluj - Secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție nu instituie obligativitatea dublului grad de jurisdicție, iar din art. 129 din Legea fundamentală rezultă că regulile de procedură sunt de competența exclusivă a legiuitorului, care este liber să aprecieze justul raport dintre celeritatea impusă de anumite proceduri și importanța verificării drepturilor de mai multe structuri judecătorești. De asemenea, precizează că obligația reglementării unor căi de atac împotriva hotărârilor judecătorești nu se regăsește printre garanțiile procedurale prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Consideră că nu se încalcă nici principiul egalității în drepturi, atâta vreme cât hotărârea judecătorească pronunțată în primă instanță în cazul aprobării tacite este irevocabilă pentru toate părțile din proces, fără discriminare. În ce privește invocarea art. 53 din Constituție, precizează că acesta nu este incident în cauză. Menționează, totodată, că dreptul la dublul grad de jurisdicție este recunoscut de art. 2 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale doar în materie penală.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 11 alin. (3) teza a doua din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 25 aprilie 2003, al căror conținut este următorul: "Hotărârile [_] sunt irevocabile“. Textul de lege criticat se referă la hotărârile pronunțate de instanța chemată să constate aprobarea tacită, ca modalitate alternativă de emitere sau reînnoire a autorizațiilor de către autoritățile administrației publice.

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, textul de lege criticat contravine următoarelor dispoziții din Constituție: art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1) și (2) care consacră dreptul de acces liber la justiție și prevede că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept și art. 53 care stabilește condițiile în care este permisă restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. De asemenea, se invocă și prevederi din următoarele documente internaționale: art. 6 - "Dreptul la un proces echitabil“ din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 14 din Pactul internațional privitor la drepturile civile și politice care se referă la dreptul tuturor oamenilor de acces liber la justiție, în condiții de egalitate și cu respectarea unor garanții specifice unui proces echitabil și art. 2 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale care consacră dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că s-a mai pronunțat asupra dispozițiilor de lege ce formează obiectul acesteia, din perspectiva unor critici similare și prin raportare la aceleași texte constituționale și convenționale.

Astfel, prin Decizia nr. 251 din 10 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 622 din 18 iulie 2005, Curtea a constatat că textul de lege criticat, potrivit căruia hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești în materia aprobării tacite sunt irevocabile, nu încalcă prevederile Constituției sau pe cele ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Aceasta, deoarece Legea fundamentală nu cuprinde norme care să stabilească tipul sau numărul căilor de atac ce pot fi introduse împotriva hotărârilor judecătorești, statuând, în art. 129, că acestea se exercită "în condițiile legii“.

În ceea ce privește invocarea, în sprijinul criticii de neconstituționalitate, a dispozițiilor art. 2 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea a reținut că acestea consacră, într-adevăr, dreptul la dublul grad de jurisdicție, drept ce este recunoscut însă doar în materie penală. Având în vedere că obiectul cauzei care se judeca de către instanța de judecată în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate soluționată prin decizia mai sus citată - cauză similară celei de față - nu era de natură penală, Curtea a constatat că nu sunt incidente prevederile art. 2 din Protocolul adițional nr. 7.

De asemenea, prin Decizia nr. 84 din 8 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 19 februarie 2007, Curtea a observat, în legătură cu invocarea încălcării principiului egalității în drepturi prevăzut de dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituție, că, în măsura în care reglementarea dedusă controlului se aplică tuturor celor aflați în situația prevăzută în ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare, critica având un atare obiect nu este întemeiată.

Totodată, în jurisprudența sa, Curtea a statuat că accesul la justiție nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură. Astfel, accesul liber la justiție nu înseamnă accesul la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac. În acest sens este, de exemplu, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994.

Întrucât în cauza de față nu au fost relevate elemente de noutate care să conducă la reconsiderarea jurisprudenței prezentate, soluția pronunțată prin deciziile mai sus citate și motivarea acesteia își mențin valabilitatea și în ceea ce privește prezenta excepție de neconstituționalitate. Concluzia enunțată mai sus nu intră în contradicție nici cu jurisprudența recentă prin care Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea eliminării controlului judiciar al hotărârii pronunțate de judecătorie în materia contravențiilor la regimul circulației pe drumurile publice, care reprezintă "acuzații în materie penală“ în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Decizia nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012), nici cu cea prin care instanța de contencios constituțional a reținut că eliminarea oricărei căi de atac împotriva hotărârilor pronunțate asupra fondului de către judecătorii în cauze al căror obiect îl constituie obligarea la plata unei sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv instituie în mod nejustificat un tratament juridic diferit în privința exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate asupra fondului cauzei, pentru aceleași categorii de litigii, și anume cererile privind creanțe având ca obiect plata unei sume de bani (Decizia nr. 967 din 20 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012).