Decizia CCR nr. 778 din 18.12.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepție ridicată de Ionel Volcinschi în Dosarul nr. 797/121/2014 al Curții de Apel Galați - Secția penală și pentru cauze cu minori și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 529 D/2014.

2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepției, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Președintele dispune a se face apelul și în dosarele nr. 546D/2014, nr. 553D/2014, nr. 557D/2014, nr. 558D/2014 și nr. 559D/2014, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepție ridicată de Gabriel Constantin Sandu, Dănuț Stănescu, Ioniță Manolea, Vasile Racoviță și Rodica Leanca în dosarele nr. 3.713/3/2014, nr. 2.756/233/2014, nr. 1.374/89/2014, nr. 1.375/89/2014 și nr. 1.349/109/2014 ale Curții de Apel București - Secția a II-a penală, Tribunalului Galați - Secția penală, Tribunalului Vaslui - Secția penală și Tribunalului Argeș - Secția penală.

4. La apelul nominal răspunde, în Dosarul nr. 546D/2014, autorul excepției, prezent personal. Se constată lipsa celorlalte părți, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a excepției de neconstituționalitate ridicate în dosarele sus-menționate, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor nr. 546 D/2014, nr. 553 D/2014, nr. 557 D/2014, nr. 558 D/2014 și nr. 559 D/2014 la Dosarul nr. 529 D/2014. Partea prezentă lasă la aprecierea Curții Constituționale măsura conexării dosarelor, iar reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de conexare. Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea dosarelor nr. 546 D/2014, nr. 553 D/2014, nr. 557 D/2014, nr. 558 D/2014 și nr. 559 D/2014 la Dosarul nr. 529 D/2014, care este primul înregistrat.

6. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul părții prezente, care susține că prevederile art. 4 din Legea nr. 187/2012 contravin dispozițiilor art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție. Referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, se susține că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 exclud aplicarea dispozițiilor art. 15 din Codul penal din 1969, ce au în vedere aplicarea prevederilor Codului penal actual, ca lege penală mai favorabilă. Se arată că, în acest fel, textul criticat elimină posibilitatea aplicării legii penale mai favorabile. În ceea ce privește pretinsa încălcare, prin art. 4 din Legea nr. 187/2012, a prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1), se susține că acesta creează discriminare între persoanele condamnate definitiv sub imperiul Codului penal din 1969, cărora le-au fost aplicate pedepse penale mai mici decât maximul special prevăzut de Codul penal în vigoare pentru infracțiunile săvârșite, care nu vor beneficia, potrivit prevederilor art. 4 din Legea nr. 187/2012, de aplicarea legii penale mai favorabile, și persoanele condamnate în aceleași condiții, ale căror pedepse aplicate depășesc acest maxim și cărora le este aplicabil principiul anterior enunțat.

7. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate. Se arată că autorii excepției deduc neconstituționalitatea art. 4 din Legea nr. 187/2012 comparând textul criticat cu prevederile art. 15 din Codul penal din 1969. Se susține că, de fapt, dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 reprezintă o formulare negativă a prevederilor art. 6 din Codul penal, fiind o consecință a celor din urmă. Se arată că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 reprezintă o nouă politică penală a statului, ce are în vedere aplicarea principiului legii penale mai favorabile în cauzele care nu sunt definitiv soluționate și a cărei marjă de apreciere este de competența legiuitorului. Se susține că măsura astfel impusă este justificată și proporțională cu scopul urmărit. Se face trimitere la jurisprudența Curții Constituționale în materie, respectiv la deciziile nr. 365 din 25 iunie 2014 și nr. 385 din 26 iunie 2014, arătându-se că acestea sunt incidente și în prezenta cauză.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

8. Prin încheierile din 20 mai 2014, 6 mai 2014 și 19 mai 2014, Decizia penală nr. 229 din 27 mai 2014 și sentințele penale nr. 302 și nr. 303 din 28 mai 2014, pronunțate în dosarele nr. 797/121/2014, nr. 3.713/3/2014, nr. 1.349/109/2014, nr. 2.756/233/2014 și, respectiv, nr. 1.374/89/2014 și nr. 1.375/89/2014, Curtea de Apel Galați - Secția penală și pentru cauze cu minori, Curtea de Apel București - Secția a II-a penală, Tribunalul Argeș - Secția penală, Tribunalul Galați - Secția penală și Tribunalul Vaslui - Secția penală au sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepție ridicată de Ionel Volcinschi, Gabriel Constantin Sandu, Rodica Leanca, Dănuț Stănescu, Ioniță Manolea și Vasile Racoviță în cauze având ca obiect soluționarea unor cereri de aplicare a legii penale mai favorabile.

9. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii susțin că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 încalcă prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, întrucât înlătură în mod nejustificat aplicarea art. 15 alin. (1) teza întâi din Codul penal din 1969 referitor la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, care era în vigoare la data condamnării sale și permitea, pentru situația în care pedeapsa definitiv aplicată era mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, fie menținerea, fie reducerea pedepsei. Se arată că, în determinarea și aplicarea legii penale mai favorabile, trebuie avut în vedere doar maximul special al pedepselor prevăzute de legile succesive pentru infracțiunea săvârșită, nu și pedeapsa aplicată, impunându-se diminuarea acesteia din urmă în cazul reducerii maximului special.

10. Se arată, totodată, că textul criticat contravine prevederilor art. 16 din Constituție și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, creând discriminare între persoanele condamnate definitiv la pedepse care depășesc maximul special prevăzut de legea nouă, respectiv Codul penal în vigoare, și ale căror pedepse pot fi reduse până la acest maxim, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul în care aceste pedepse sunt în curs de executare, și persoanele condamnate definitiv la pedepse ce nu depășesc maximul special prevăzut de legea nouă, pedepse care nu au fost încă executate sau considerate executate, și al căror cuantum nu poate fi redus proporțional cu reducerea maximului special al pedepsei prevăzute pentru infracțiunea săvârșită.

11. Pentru aceleași motive, se susține încălcarea, prin prevederile art. 4 din Legea nr. 187/2012, a dispozițiilor art. 21 alin. (1)-(3) și art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală și ale art. 6 și art. 7 din Convenție.

12. Curtea de Apel Galați - Secția penală și pentru cauze cu minori, Curtea de Apel București - Secția a II-a penală, Tribunalul Galați - Secția penală, Tribunalul Vaslui - Secția penală și, respectiv, Tribunalul Argeș - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că opțiunea legiuitorului de a nu reglementa în noul Cod penal aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive nu contravine dispozițiilor constituționale și normelor de drept european invocate de autorii excepției. Se arată că prevederile art. 15 din Codul penal din 1969 lăsau la aprecierea judecătorului menținerea sau reducerea pedepsei definitiv aplicate, ca urmare a reducerii maximului special al pedepsei prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, fapt ce putea determina reduceri diferențiate și nejustificate ale pedepselor definitive în cazul unor persoane aflate în aceeași situație juridică. Se susține că, în realitate, autorii excepției solicită aplicarea ultraactivă a prevederilor art. 15 din Codul penal din 1969. Se arată că legiuitorul, plecând de la considerente de politică penală, are dreptul de a stabili modalitățile și condițiile de reducere a pedepselor definitiv aplicate, în cazul intrării în vigoare a unor dispoziții penale care prevăd pedepse mai reduse. Se susține că, atâta timp cât pedepsele aplicate potrivit Codului penal din 1969 se înscriu în limitele pedepselor stabilite prin noul Codul penal, textul criticat nu contravine principiului "nulla poena sine lege“. Se arată, de asemenea, că texul criticat nu contravine dispozițiilor art. 16 din Constituție, întrucât situația juridică a persoanelor condamnate definitiv înaintea datei intrării în vigoare a Codului penal nu este similară celei a persoanelor ale căror cauze penale erau în curs de soluționare la acea dată. Se susține că nu sunt încălcate prin textul criticat nici dispozițiile art. 7 din Convenție.

13. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

14. Avocatul Poporului susține că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a dispozițiilor constituționale ale art. 15 alin. (2), se susține că soluția legislativă criticată se justifică prin prisma necesității asigurării unui echilibru între principiile constituționale referitoare la separația puterilor în stat, legalitatea pedepsei și neretroactivitatea legii, cu excepția legii penale și contravenționale mai favorabile. Se arată faptul că, în situația invocată de autorul excepției, legea nouă nu prevede o pedeapsă mai severă decât cea aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii, astfel încât nu poate fi reținută o eventuală încălcare a prevederilor art. 7 din Convenție. Se susține că, de altfel, prevederile art. 6 din Codul penal reprezintă o directă aplicare a normei europene anterior referite, impunând reducerea pedepselor aplicate prin hotărâri definitive la maximul special prevăzut de legea nouă. În ceea ce privește pretinsa încălcare prin dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 a prevederilor art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție, se arată că acestea se aplică în mod egal tuturor persoanelor condamnate definitiv la pedepse ce nu depășesc maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunile săvârșite.

15. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

16. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

17. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, care au următorul cuprins: "Pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi.“

18. Se susține că textul criticat contravine dispozițiilor constituționale ale art. 11 cu privire la dreptul internațional și la dreptul intern, art. 15 alin. (2) referitor la neretroactivitatea legii, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1)-(3) cu privire la accesul liber la justiție și art. 124 alin. (2) cu privire la înfăptuirea justiției, precum și prevederilor art. 6,art. 7 și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil, la legalitatea pedepsei și la interzicerea discriminării.

19. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile legale criticate au mai fost supuse controlului său, din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunțării Deciziei nr. 365 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 6 august 2014, și Deciziei nr. 385 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 31 iulie 2014, Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal nu contravin prevederilor constituționale ale art. 15 alin. (2) și ale art. 16 și nici prevederilor art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

20. Având în vedere cele statuate în jurisprudența proprie, dar și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene referitor la principiul autorității de lucru judecat, Curtea a constatat că legiuitorul a limitat aplicarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive numai la acele cazuri în care sancțiunea aplicată depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, fără ca în acest mod să fie încălcat art. 15 alin. (2) din Constituție. În acest sens, Curtea a reținut că criteriile folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi, în cazul pedepselor definitiv aplicate, constau în limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi și în cauzele legale de modificare a acestor limite. Astfel, Curtea a reținut că legea nouă poate să prevadă o pedeapsă mai ușoară, dar sancțiunea aplicată fie să depășească maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, fie să nu depășească acest maxim. Dacă în primul caz se ajunge la executarea unui cuantum al sancțiunii care nu are corespondent în legea penală în vigoare, acest raționament nu mai subzistă în cea de-a doua ipoteză, în care este vorba despre punerea în balanță a dreptului unei persoane condamnate la aplicarea legii penale mai favorabile și alte drepturi sau valori constituționale, care pot contracara parțial sau complet acest drept, precum principiul securității raporturilor juridice și principiul autorității de lucru judecat. Astfel, legiuitorul, având sarcina de a echilibra intensitatea încălcării drepturilor fundamentale ale persoanei condamnate și valorile care justifică această încălcare, a eliminat aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile din Codul penal.

21. În ceea ce privește încălcarea prevederilor art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din perspectiva principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, Curtea a observat că, având în vedere situația în care ulterior comiterii unei infracțiuni, dar înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive, o nouă lege prevede impunerea unei pedepse mai blânde, instanța europeană a statuat că autorul infracțiunii trebuie să beneficieze de legea penală mai favorabilă (Hotărârea din 17 septembrie 2009 pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei nr. 2, paragraful 109). Astfel, în vreme ce o lege dezincriminatoare ulterioară se aplică autorilor faptelor până la momentul executării complete a pedepselor, o lege penală nouă, care reduce sau atenuează pedepsele aplicabile, se aplică autorilor actelor până în momentul în care condamnarea lor dobândește autoritatea de lucru judecat. Având în vedere cele reținute, Curtea a constatat că dispozițiile criticate nu contravin principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile prevăzut de art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

22. Referitor la pretinsa încălcare a prevederilor constituționale ale art. 16, Curtea observă că autorii excepției deduc neconstituționalitatea textului de lege criticat dintr-un pretins tratament discriminatoriu aplicat persoanelor condamnate definitiv, determinat de renunțarea la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive.

23. Analizând o critică similară, prin Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, precitată, Curtea a apreciat că diferența rezidă în aceea că, în cazul primei categorii, sancțiunile aplicate depășesc maximul special al noii reglementări, nemaigăsindu-și corespondent în noua legislație, situându-ne astfel în ipoteza aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile reglementate atât de art. 14 din Codul penal din 1969, cât și de art. 6 din noul Cod penal, pe când în cazul celei de-a doua categorii, în care se găsesc și autorii excepției, sancțiunile aplicate acestora nu depășesc maximul special cuprins în noua reglementare, ceea ce ar fi putut atrage aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive doar sub imperiul art. 15 din Codul penal din 1969, reglementare nepreluată însă în Codul penal actual. Curtea a observat că cele două categorii de persoane se află în situații juridice diferite, astfel încât aplicarea noii reglementări doar persoanelor a căror sancțiune aplicată depășește maximul special prevăzut de legea nouă nu poate duce la o înfrângere a principiului egalității.

24. În ceea ce privește pretinsa discriminare, invocată în cauza ce face obiectul prezentei excepții de neconstituționalitate, între persoanele care au săvârșit faptele sub imperiul legii vechi și au fost condamnate sub imperiul acestei legi, și cele care, săvârșind faptele în aceleași condiții, nu au fost condamnate, urmând a li se aplica noile dispoziții, Curtea a constatat că aceste persoane nu se regăsesc în situații identice, unele persoane fiind condamnate definitiv, altele nu, astfel că tratamentul juridic diferențiat este justificat și nu se poate vorbi despre existența unei discriminări.

25. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, atât considerentele, cât și soluția deciziilor invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

26. Având în vedere argumentele anterior expuse, Curtea constată că nu poate fi reținută nici încălcarea prin textul criticat a prevederilor constituționale ale art. 21 alin. (1)-(3), art. 24 alin. (1) și art. 124 alin. (2). De asemenea, Curtea constată că prevederile art. 4 din Legea nr. 187/2012 nu contravin dispozițiilor art. 6 și art. 14 din Convenție.