Decizia CCR nr. 779 din 18.11.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 6 alin. 1 din Codul penal şi ale art. 4 din Legea nr. 187/2012 pt. punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 - Codul penal

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, excepție ridicată de Marius Galan în Dosarul nr. 710/40/2014 al Curții de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 532 D/2014.

2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepției, procedura de citare fiind legal îndeplinită.

3. Președintele dispune a se face apelul și în dosarele nr. 561 D/2014 și nr. 712 D/2014, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal și, respectiv, art. 6 din Codul penal și art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepții ridicate de Coksirin Mehmet în dosarele nr. 4.627/3/2014 și nr. 9.841/3/2014 ale Curții de Apel București - Secția a II-a penală și, respectiv, Secția I penală.

4. La apelul nominal răspunde, în dosarele nr. 561 D/2014 și nr. 712 D/2014, pentru autorul excepției, dl. avocat Varujah Alexandru Udrea, din cadrul Baroului București. Se constată lipsa celeilalte părți. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra faptului că Dosarul nr. 561 D/2014 este la al doilea termen de judecată.

5. Curtea, având în vedere obiectul excepției de neconstituționalitate ridicate în dosarele sus-menționate, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor nr. 561 D/2014 și nr. 712 D/2014 la Dosarul nr. 532 D/2014. Reprezentantul părții prezente este de acord cu măsura conexării dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de conexare. Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea dosarelor nr. 561 D/2014 și nr. 712 D/2014 la Dosarul nr. 532 D/2014, care este primul înregistrat.

6. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului părții prezente, care susține că modalitatea de reglementare, prin legislația în vigoare, a principiului legii penale mai favorabile încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 din Constituție. Se arată că reglementarea criticată respectă principiul legalității pedepsei numai sub aspectul cuantumului, nu și sub aspectul individualizării acesteia. Se subliniază faptul că, potrivit dispozițiilor art. 6 din Codul penal, pedepsele penale aplicate sub imperiul Codului penal din 1969, ale căror cuantumuri depășesc maximul special prevăzut de Codul penal în vigoare pentru infracțiunile săvârșite, sunt reduse la acest maxim. Se susține, însă, că, în acest caz, nu se mai procedează la reindividualizarea pedepselor aplicate inițial, aspect ce contravine principiului autorității de lucru judecat.

7. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate. Se arată că, în privința persoanelor condamnate definitiv sub imperiul Codului penal din 1969, la pedepse al căror maxim nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal în vigoare pentru infracțiunile săvârșite, nu se impune aplicarea legii penale mai favorabile, prin diminuarea pedepselor astfel stabilite proporțional cu reducerea maximului special al pedepsei prevăzute pentru respectivele infracțiuni, deoarece, în acest caz, pericolul social al faptelor comise corespunde noilor abordări în materie de politică penală a statului.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

8. Prin deciziile penale nr. 82 din 27 mai 2014, nr. 225/C/LPF din 7 mai 2014 și nr. 275 din 26 mai 2014, pronunțate în dosarele nr. 710/40/2014, 4.627/3/2014 și nr. 9.841/3/2014, Curtea de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori, Curtea de Apel București - Secția a II-a penală și Curtea de Apel București - Secția I penală au sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 6 alin. (1) din Codul penal și art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepție ridicată de Marius Galan și Coksirin Mehmet în cauze având ca obiect soluționarea unor cereri de aplicare a legii penale mai favorabile.

9. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii susțin că prevederile art. 4 din Legea nr. 187/2012 contravin dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, creând discriminare între persoanele condamnate definitiv înaintea datei intrării în vigoare a Codului penal și ale căror pedepse nu depășesc maximul special prevăzut de acest cod pentru infracțiunile săvârșite, care nu vor beneficia de aplicarea legii penale mai favorabile, și persoanele ale căror cauze erau în curs de judecată la data anterior amintită, care beneficiază de pedepsele mai mici prevăzute de Codul penal în vigoare. Se observă faptul că acest tratament juridic diferit este determinat de momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și nu de pericolul social al faptelor săvârșite sau de periculozitatea infractorilor, astfel încât unor persoane care au săvârșit aceleași infracțiuni, în aceleași împrejurări și condiții, sub imperiul Codului penal din 1969, dar care au fost condamnate definitiv înainte și, respectiv, după momentul intrării în vigoare a noului Cod penal le pot fi aplicate pedepse diferite. Se susține, totodată, că dispozițiile art. 6 din Codul penal sunt discriminatorii prin faptul că nu permit reindividualizarea pedepselor definitiv aplicate persoanelor condamnate potrivit prevederilor Codului penal din 1969, care sunt mai mari decât maximul special prevăzut de Codul penal actual pentru infracțiunile săvârșite, ci doar reducerea lor la acest maxim. Se mai arată, în acest sens, că dispozițiile art. 15 din Codul penal din 1969 permiteau aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitiv aplicate, în timp ce noul Cod penal nu reglementează această posibilitate, condiții în care textul criticat creează discriminare între persoanele judecate definitiv înaintea datei intrării în vigoare a noului Cod penal și cele ale căror cauze penale erau în curs de soluționare la acea dată.

10. Curtea de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori, Curtea de Apel București - Secția I penală și Curtea de Apel București - Secția a îl-a penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, prevederile art. 4 din Legea nr. 187/2012 și cele ale art. 6 alin. (1) din Codul penal necontravenind dispozițiilor constituționale invocate de autorul excepției. Se arată că reducerea pedepselor penale rămase definitive, conform prevederilor Codului penal din 1969, și al căror cuantum este mai mic decât maximul special prevăzut de Codul penal pentru infracțiunile săvârșite, proporțional cu micșorarea acestui maxim, ar aduce atingere autorității de lucru judecat al hotărârilor definitive pronunțate în respectivele cauze, afectând, astfel, stabilitatea raporturilor juridice și, prin urmare, ordinea de drept. Se mai susține că prevederile art. 15 alin. (1) din Codul penal din 1969 nu sunt aplicabile în cauză și că textele criticate nu creează discriminare între persoanele condamnate definitiv până la data intrării în vigoare a noului Cod penal și cele ale căror cauze nu erau definitiv soluționate la data anterior arătată, întrucât cele două categorii de persoane se află în situații juridice diferite.

11. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

12. Avocatul Poporului susține că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se susține că principiul legalității pedepsei impune ca aceasta să aibă susținere legală și după aplicarea ei, nefiind admisă executarea unei pedepse mai mari decât cea prevăzută în legea nouă mai favorabilă. Se arată că reglementarea în Codul penal a aplicării legii penale mai favorabile după rămânerea definitivă a hotărârii este justificată de necesitatea asigurării unei egalități de tratament juridic între destinatarii legii penale, respectiv între persoanele condamnate potrivit legii vechi, persoanele care au săvârșit aceleași infracțiuni sub imperiul legii vechi, dar au fost condamnate definitiv conform dispozițiilor legii noi și cele care au săvârșit aceleași infracțiuni după intrarea în vigoare a legii noi. Referitor la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, se arată că diferența de tratament invocată de autorul excepției este justificată de situațiile juridice diferite în care se află cele două categorii de persoane condamnate arătate în critica de neconstituționalitate, unele fiind condamnate definitiv, potrivit prevederilor Codului penal din 1969, iar celelalte fiind judecate și condamnate conform dispozițiilor Codului penal în vigoare. Se face trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 437 din 8 iulie 2014.

13. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile reprezentantului părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

14. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

15. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit actelor de sesizare, dispozițiile art. 6 din Codul penal și ale art. 4 din Legea nr. 187/2012. Din analiza excepției de neconstituționalitate, Curtea reține, însă, că autorii critică, în realitate, prevederile art. 6 alin. (1) din Codul penal și ale art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, care au următorul cuprins:

- Art. 6 alin. (1) din Codul penal:"Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.“;

- Art. 4 din Legea nr. 187/2012:"Pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi.“.

16. Se susține că textele criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi.

17. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 și ale art. 6 alin. (1) din Codul penal prin Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 6 august 2014, Decizia nr. 385 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 31 iulie 2014, și Decizia nr. 379 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 7 august 2014, prin care a respins ca neîntemeiate excepțiile de neconstituționalitate și a reținut că prevederile art. 6 alin. (1) din Codul penal trebuie privite în coroborare cu cele ale art. 4 din Legea nr. 187/2012. În ceea ce privește pretinsa încălcare, prin textele criticate, a dispozițiilor constituționale ale art. 16, instanța de contencios constituțional a constatat că, în mod constant, a statuat în jurisprudența sa că situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional. Această soluție este în concordanță și cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferență de tratament juridic, făcută de stat între indivizi aflați în situații analoage, trebuie să-și găsească o justificare obiectivă și rezonabilă.

18. Curtea a reținut că, deși persoanele la care se referă autorii excepției sunt condamnate, ceea ce ar determina clasificarea situației acestora ca fiind identică, nu trebuie ignorat faptul că sancțiunile aplicate unora depășesc maximul special al noii reglementări, nemaigăsindu-și corespondent în noua legislație, pe când sancțiunile aplicate autorilor excepției se încadrează în limitele de pedeapsă pe care noua reglementare le conține.

19. Curtea a constatat că aceste persoane nu se regăsesc în situații identice (unele persoane au fost condamnate definitiv, altele nu au fost condamnate definitiv), astfel că se justifică în mod obiectiv și rezonabil tratamentul juridic neomogen la care se referă autorii excepției, principiul egalității în fața legii presupunând instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

20. Analiza realizată din această dublă perspectivă duce la concluzia că cele două categorii de persoane se află în situații diferite, astfel încât aplicarea noii reglementări doar persoanelor a căror sancțiune aplicată depășește maximul special prevăzut de legea nouă nu poate duce la o înfrângere a principiului egalității.

21. În ceea ce privește persoanele condamnate definitiv și cele în curs de judecată, Curtea a reținut că, în concret, fiecare dintre aceste persoane beneficiază într-un mod efectiv de legea penală mai favorabilă aplicabilă la momentul judecării cauzelor respective. Acest element, alături de caracterul definitiv al condamnărilor, determină diferența dintre situația persoanei condamnate pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969 și persoanele care se află în curs de judecată.

22. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, atât considerentele, cât și soluția deciziilor invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.