Art. 1111 Noul cod civil Declaraţia de neacceptare Acceptarea moştenirii Transmisiunea moştenirii

Tatal meu a decedat in urma cu un an si jumate iar sotia lui nefiind mama mea biologica m- a crescut de la varsta de 4 ani.Aceasta nu are copii.Mama poate face renuntare la mostenire si testament ptr.partea ce ii revine?

1. Noile reglementări permit succesibilului să certifice expres că actele pe care urmează a le efectua cu privire la moştenire nu trebuie percepute ca fiind acte de acceptare a succesiunii.

2. Actul pe care doreşte să îl facă succesibilul se produce înăuntrul termenului de opţiune succesorală, termen în care el nu şi-a exprimat opţiunea succesorală. Ca atare, declaraţia dată în temeiul art. 1111 NCC nu are valoarea unui act de renunţare la succesiune, ci este o măsură de protecţie a succesibilului, până la pronunţarea asupra moştenirii (îndrumar notarial, voi. I, p. 420).

3. Deoarece declaraţia

Citește mai mult

de neacceptare a succesiunii nu are semnificaţia unei renunţări la succesiune, nu trebuie comunicată la registrele notariale prevăzute la art. 1109 NCC, fapt ce trebuie precizat în conţinutul declaraţiei (îndrumar notarial, voi. I, p. 420).

4. Dacă succesibilul încheie un act care, potrivit celor arătate, valorează acceptare tacită, nu poate anihila acest efect indirect, secundar al actului prin declaraţia expresă în act sau ulterior că nu a înţeles a-şi însuşi calitatea de moştenitor, căci, în principiu, afirmarea nu are valoare faţă de actele făcute (protestatio contra actum non valet). De exemplu, dacă succesorul vinde sau arendează terenul ce face parte din masa succesorală, acest act de dispoziţie, respectiv de administrare definitivă va avea semnificaţia acceptării tacite, chiar dacă va fi însoţit de rezerva neacceptării. Rezultă că succesibilul care doreşte să încheie un act în interesul succesiunii, dar cu rezerva să nu fie considerat acceptant, va trebui să ceară autorizarea prealabilă a justiţiei în condiţiile prevăzute de lege pentru moştenitorul acceptant sub beneficiu de inventar, nu numai în cazul actelor de înstrăinare (art. 707 C. civ. 1864), dar, prin analogie, şi în cazul altor acte (de administrare definitivă) care angajează viitorul patrimoniului succesoral (Fr. Deok, Tratat de drept succesoral, p. 422-423). Notă. în reglementarea actuală, succesibilul poate încheia un act în interesul succesiunii, cu rezerva să nu fie considerat acceptant, dacă, anterior îndeplinirii actului, dă o declaraţie autentică notarială în acest sens.

5. Cât despre vânzarea bunurilor succesorale supuse, prin natura lor, stricăciunii şi care nu sunt susceptibile a fi păstrate mai îndelung, art. 707 C. civ. 1864 prevedea că ele vor putea fi înstrăinate de succesibil, fără ca o asemenea vânzare să poată fi considerată în mod implicit drept acceptare a moştenirii. însă, pentru ca succesibilul să nu fie socotit drept acceptant şi să-şi păstreze facultatea de opţiune, art. 707 îi impunea să ceară justiţiei autorizarea de a vinde; vânzarea trebuia să se facă în forma vânzărilor publice (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bâlânescu, Al. Baicoianu, Tratat, voi. III, p. 279).

6. Potrivit art. 707 C. civ. 1864, succesibilul putea vinde - cu autorizaţia justiţiei - obiecte ale moştenirii supuse stricăciunii sau a căror conservare ar fi prea oneroasă, fără ca actele de dispoziţie astfel săvârşite să fie considerate acte de acceptare tacită a moştenirii. Rezultă că legea priveşte aceste acte ca fiind de administrare provizorie (în sensul art. 690 C. civ. 1864 - art. 1110 alin. (3) şi (4) NCC, n.n.) [Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, p. 417).

Cineva poate sa ma lamureasca în aceasta jungla a unui limbaj foarte alambicat ?
Tatal nostru (suntem5 frati) a decedat.
Doi dintre frati au notariat un act prin care cedeaza partea lor de mostenire nepotului lor.
Notarul care studiaza cazul sustine ca actul nu este valabil si sustine ca nu putem renunta în favoarea nepotului nostru ci sa utilizam doar expresia simpla ca renuntam la mostenire;
Care este raspunsul corect ?
-Avem dreptul sa renuntam numai în favoarea nepotului nostru ?
Multumim pentru un eventual raspuns clar la întrebare
j.r.

Acest articol reprezintă doar o noutate relativă din două considerente:

a) Codul civil de la 1864 conţinea un asemenea text la art. 707: „Dacă cu toate acestea, sunt în succesiune obiecte supuse stricăciunii, sau obiecte a căror conservare ar costa mult, eredele poate în calitatea sa de persoană în drept a succede şi fară să se poată zice că s-a făcut acceptare din parte-i, să ia autorizarea justiţiei ca să se vândă acele obiecte". Dar acest text era component al procedurii acceptării sub beneficiu de inventar, reglementând o ipoteză susceptibilă de a apărea în interiorul termenului maximal de

Citește mai mult

trei luni şi patruzeci de zile pe care îl instituia: necesitatea de a valorifica bunurile succesorale perisabile, printr-un act de dispoziţie ce să nu atragă acceptarea. Modificarea art. 700 C. civ. în sensul reducerii drastice a termenului de opţiune succesorală de la treizeci de ani la şase luni a diminuat semnificativ utilitatea practică a termenului de inventar şi de deliberare (art. 706 C. civ.), rămas tot de trei luni şi patruzeci de zile; în plus, procedura succesorală a fost încredinţată notarilor de stat prin art. 1 din Decr. nr. 40/1953. Cu contextul în care fusese conceput să funcţioneze astfel profund schimbat, art. 707 C. civ. (ca şi alte texte din secţiunea sa) nu a mai putut primi în a doua jumătate a sec. XX aplicarea frecventă pentru care fusese proiectat. Nu în ultimul rând, se va vedea imediat cum, începând cu 1 octombrie 2011, acceptarea sub beneficiu de inventar a dispărut din dreptul nostru succesoral (art. 1114 alin. 2 noul Cod Civil).

b) noţiunea de declaraţie de neacceptare nu este străină practicii noastre notariale. Este ştiut faptul că într-un număr foarte mare de cazuri notarul ajunge să fie sesizat pentru deschiderea procedurii succesorale după epuizarea termenului de opţiune, când interesaţii se confruntă cu necesităţi precum cea de a îndeplini formalităţile de publicitate imobiliară înainte de a înstrăina. Prudenţa izvorâtă din experienţa profesională a dus la instalarea unei practici ce a devenit un uz profesional (în sensul art. 1 alin. 6 noul Cod Civil): cei care nici nu acceptaseră şi nici nu renunţaseră la moştenire puteau declara în faţa notarului că nu au acceptat-o în termenul de şase luni prevăzut de art. 700 alin. 1 C. civ.

Care era scopul declaraţiei de neacceptare? Se urmărea prin aceasta să se facă profilaxia unei anulări a certificatului de moştenitor prin invocarea retroactivă, după epuizarea termenului de opţiune, a unei acceptări tacite făcute în termen. Altfel spus, notarii încercau să se asigure că străinii de moştenire rămân definitiv străini. Astfel s-a reţinut într-o speţă, în care „certificatul de vacanţă succesorală nr. 1460 din 25 octombrie 1995, a cărui anulare a fost cerută în instanţă de reclamantă, a fost eliberat după ce aceasta a dat declaraţia autentificată nr. 14170 din 10 aprilie 1995, prin care se arată că nu a făcut „niciun act de acceptare expresă, tacită sau forţată asupra succesiunii defunctei DE decedată la 13 noiembrie 1980", astfel încât înţelege „să rămână străină de succesiune". Prin urmare, determinantă în cauză era stabilirea naturii juridice a acestei „declaraţii", care a stat la baza certificatului de vacanţă succesorală. Curtea constată că declaraţie în cauză nu are natura juridică a renunţării la moştenire, astfel cum în mod greşit a reţinut tribunalul, din moment ce, fiind dată la 15 ani de la deschiderea succesiunii, nu îndeplineşte condiţiile privind exercitarea dreptului de opţiune succesorală în termenul de 6 luni de la deschiderea succesiunii (13 noiembrie 1980), prevăzute de art. 700 şi 701 din C. civ. Această declaraţie, ca manifestare unilaterală de voinţă, are natura juridică a unei mărturisiri (recunoaşteri) extrajudiciare, al cărei regim juridic este reglementat, în principal, prin art. 1204 şi art. 1206 C. civ. De altfel, din cuprinsul acestei declaraţii rezultă în mod neîndoielnic că scopul urmărit de reclamantă nu a fost acela de a renunţa la moştenire, ci de a consolida o situaţie juridică preexistentă, cu efecte până la data deschiderii succesiunii, în sensul că se consideră străină de moştenire, întrucât nu a făcut niciun fel de act de acceptare".

Acesta era oarecum scopul imediat; cel mediat era de multe ori nevoia de a transpune în juridic o eventuală înţelegere privată intervenită între moştenitori după expirarea termenului de opţiune, de genul celei din următoarea speţă: deşi părinţii decedaseră unul în 1959 şi celălalt în 1993, cei trei copii ai acestora se prezintă abia în 14 iunie 2001 la notarul public. Doi dintre descendenţi declară în faţa acestuia că nu au făcut niciun act de acceptare după părinţii lor, astfel că notarul constată că cel de-al treilea copil este unicul succesor şi îi eliberează certificatul de moştenitor în acest sens. Fraţii se înţeleseseră în prealabil ca numai unul să figureze ca moştenitor, urmând să le achite celorlalţi doi care au dat declaraţia de neacceptare contravaloarea părţilor fiecăruia. Se pare că acceptantul a „uitat” de înţelegere după ce s-a văzut cu certificatul de moştenitor în mână, astfel că fraţii nemulţumiţi au ajuns până la formularea unei plângeri penale împotriva notarului pentru abuz în serviciu contra intereselor persoanelor (art. 246 C. pen.). Plângerea a fost respinsă, de vreme ce nu s-a dovedit că prin primirea în formă autentică a unei declaraţii de neacceptare notarul ar fi urmărit prejudicierea intereselor vreuneia dintre părţi.

Şi alte jurisprudenţe au validat uzanţa notarială în discuţie.

Recurentul contestase dispoziţia dată de Primarul General al Capitalei, prin care acesta îi negase calitatea de a revendica pe Legea nr. 10/2001. Autoarea contestatorului dăduse la 9 mai 1963 o declaraţie autentică în faţa notarului de stat, prin care afirma că nu a acceptat moştenirea ce i s-ar fi cuvenit după soţul ei decedat pe 17 august 1962, solicitând să fie considerată străină de aceasta. Respectiva declaraţie a fost şi înscrisă în registrul de renunţări. Dispoziţia dată de Primarul General i-a refuzat recurentului posibilitatea de a beneficia de dispoziţiile reparatorii ale legii menţionate, pentru că autoarea sa ar fi renunţat la moştenire. Instanţa a admis recursul, reţinând pe de o parte că nu se putea face o renunţare după expirarea termenului de opţiune succesorală, iar pe de altă parte că declaraţia autentică notarială este validă pentru că a fost una care afirma doar că declaranta nu a acceptat moştenirea. Ca urmare, recurentul contestator avea dreptul de a fi repus în termen pentru revendica conform prevederilor Legii nr. 10/2011, numai renun-ţătorii expreşi fiind excluşi de la acest beneficiu.

Acest sens al declaraţiei de neacceptare dispare nominal sub imperiul noului cod, pentru că art. 1111 noul Cod Civil umple forma cu un alt conţinut. Se va vedea însă puţin mai târziu cum modificările aduse legii notarilor publici restabilesc art. 73 alin. 8 sensul redat mai sus, chiar dacă nu o mai pot numi expres declaraţie e neacceptare.

Din aceste motive am afirmat că art. 1111 noul Cod Civil, inspirat Comisiei din 2006-2008 de către art. 707 C. civ. şi de art. 784 alin. 2 fr.98, conţine o noutate relativă. Textul dă un sens nou unei sintagme consacrate din practica notarială: e.g., fiul defunctului care plăteşte din banii moştenirii impozitul aferent unui imobil succesoral nu va fi considerat acceptant tacit în sensul art. 1110 noul Cod Civil dacă face, înainte de a achita, o declaraţie autentică notarială de neacceptare vizând respectiva plată. Mai observăm şi cum declaraţia de neacceptare pe care o reglementează nu închide posibilitatea declarantului de a-şi exercita ulterior opţiunea în orice fel, cât timp se mai găseşte în interiorul termenului de la art. 1103 noul Cod Civil.