Art. 1261 Noul cod civil Cauzele de validare Nulitatea contractului Contractul

1. Validarea actului anulabil prin confirmare este o soluţie care ţine de disponibilitatea părţilor contractante, drept conferit implicit de natura intereselor individuale pe care le ocroteşte nulitatea relativă. în acest context, apare firesc ca persoana interesată să poată renunţa în mod valabil la dreptul de a invoca nulitatea relativă, dacă apreciază că acest fapt este conform intereselor sale. Renunţarea la un asemenea drept are ca efect acoperirea nulităţii relative (deci consolidarea actului juridic anulabil) şi se realizează prin instituţia confirmării.

2. Partea lezată prin

Citește mai mult

nerespectarea interesului său ocrotit va putea să aleagă dacă să menţină efectele acelui act, deşi viciat, sau să le facă vremelnice, exercitând acţiunea în anulare. De aici rezultă, indirect, că disciplina anulării nu e dictată pentru controlul legalităţii manifestării de voinţă a actului de autonomie, aşa cum a fost întocmit, ci pentru controlul acelui act raportat la interesul pe care părţile intenţionează să îl obţină prin el.

3. Funcţia validării constă în a împiedica acţiunea în anularea actului juridic, echivalând, sub aspectul dispoziţiei, cu renunţarea la exercitarea acţiunii în anulabilitate. Cu toate acestea, natura juridică a confirmării nu se rezumă la calificarea ca simplu act de renunţare la această acţiune, aplicabilitatea fiind mai largă. Şi în ipoteza confirmării tacite, prin executarea contractului anulabil, această manifestare unilaterală de voinţă este menită să confirme efectele unui act, care altfel ar putea fi declarat ineficace.

4. Trebuie precizat că prin confirmare nu se repară viciul care stă la originea actului anulabil, dar are drept consecinţă conformarea efectelor actului care, prin voinţa părţii, sunt lăsate să se producă, exprimând opţiunea acestuia în raport cu cealaltă soluţie extremă, a desfiinţării pentru nulitate relativă. Mai exact, prin confirmare - de regulă, obţinută prin executare voluntară -, partea care avea interes în exercitarea acţiunii în anulare conchide că rezultatul obţinut prin executarea contractului viciat e la fel de satisfăcător, astfel că, ignorând viciul, preferă să confirme acel act.

5. în privinţa nulităţii absolute, confirmarea expresă ori tacită a nulităţii absolute fiind, în principiu, inadmisibilă, rezultă că un eventual act de confirmare ar fi şi el lovit de nulitate absolută. Menţionăm însă că legea prevede şi unele excepţii de la imposibilitatea confirmării actului juridic lovit de nulitate absolută. Astfel, din art. 1010 NCC, potrivit căruia „confirmarea unei liberalităţi de către moştenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului atrage renunţarea la dreptul de a opune viciile de formă sau orice alte motive de nulitate, fără ca prin această renunţare să se prejudicieze drepturile terţilor", rezultă că moştenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului pot confirma atât donaţiile, cât şi legatele făcute de autorul lor, indiferent de motivul de nulitate care le afectează, deci inclusiv atunci când acestea ar fi lovite de nulitate absolută. De asemenea, art. 303 NCC, care reglementează acoperirea nulităţii căsătoriei încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la vârsta matrimonială, poate fi privit şi ca un caz particular de confirmare tacită a nulităţii absolute a căsătoriei (G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 264-266).

6. Distincţia dintre confirmare şi rectificare (adaptarea contractului). Rectificarea (adaptarea) comportă o modificare a contractului încheiat, corespunzătoare cu reprezentarea în contract avută de cel care a greşit, în condiţiile art. 1213 NCC. Ca urmare a modificării, chiar şi cel care a greşit poate fi obligat la o prestaţie diferită de aceea care ar fi fost datorată în executarea contractului încheiat în mod eronat. Acest aspect confirmă că rectificarea este un act juridic unilateral de dispoziţie şi de receptare, fiind de neimaginat o modificare fără ca partea interesată să fie la curent cu ea. Rectificarea revine numai părţii care nu s-a aflat în eroare, iar nu celei care a greşit şi constă în exercitarea unui drept de autoritate, astfel că nu trebuie să fie acceptată de cel care a greşit; în acest context, rectificarea dobândeşte caracter accesoriu, pentru că presupune un contract precedent anulabil. Limita modificării la prestaţia celui care a greşit e dată de faptul ca regulamentul contractual să rămână cel gândit la origine, în caz contrar nu ar fi vorba de rectificare, ci de propunere contractuală care, atunci când ar fi acceptată, ar da naştere unui nou contract, ca înlocuire sau modificare a celui viciat, încheiat anterior. Eventualul dezacord al celui care a greşit, cu privire la conţinutul rectificării, poate da loc unei judecăţi (acţiunea în anulare) care se finalizează cu o hotărâre declarativă. Desigur, această situaţie survine exclusiv în ipoteza în care rectificarea este propusă printr-un act judiciar, de tipul cererii reconvenţionale, în scopul de a paraliza efectele acţiunii în anulare. După rectificare, dacă cel care a greşit persistă în acţiunea în anulare, comportamentul acestuia ar fi contrar bunei-credinţe.

7. Rectificarea şi validarea au în comun faptul că permit menţinerea contractului, printr-o activitate a părţilor menită să revadă sau să confirme ordinea iniţială de interese, proprie contractului încheiat. Deşi ambele soluţii indică disponibilitatea efectelor contractului anulabil asupra contractanţilor, procedura de realizare diferă.

8. Aspectul modificării unilaterale a regulamentului contractual, propriu rectificării, e absent în confirmare, în care, în schimb, există o completă consimţire la contractul iniţial încheiat. între cele două instituţii operează şi o corelaţie relativ la ordinea sau alternanţa acestor operaţiuni. Astfel, când cel care culege un avantaj din contract se hotărăşte să-i rectifice conţinutul, cel legitimat să-l atace prin acţiunea în anulare nu va mai avea niciun interes în confirmare, întrucât contractul nu va mai fi acelaşi. Invers, dacă contractul a fost validat prin confirmare, rectificarea nu mai are nicio raţiune, ar fi lipsită de interes.

9. Distincţia dintre confirmare şi ratificare. Confirmarea nulităţii relative nu trebuie confundată cu ratificarea, aceasta din urmă fiind actul prin care o persoană devine parte în actul juridic încheiat în lipsa ori cu depăşirea împuternicirii necesare pentru a încheia actul respectiv. Cu toate că şi ratificarea prezintă caracterul actului unilateral de nereceptare, ratificarea constă în a atribui efecte unui act valid ab initio, dar încheiat de o persoană care era lipsită de puteri. De aceea, ratificarea este corelabilă în exclusivitate cu problemele care privesc reprezentarea, chiar şi în ipoteza gestiunii afacerilor altuia. Pentru a evita eventuale confuzii, credem că se impune să subliniem că, în opinia noastră, dispoziţiile art. 1263 alin. (3) şi (4) NCC se situează pe tărâmul ratificării, dincolo de termenul literar „confirmare" utilizat generic de legiuitor, care, de altfel, şi-a luat anticipat libertatea de a trata în această Secţiune a 4-a - „Validarea contractului" nu doar confirmarea, ci şi „alte moduri prevăzute de lege" prin care se poate acoperi nulitatea, după cum se arată în art. 1261 alin. (2) NCC.

10. Distincţia dintre confirmare şi refacerea actului. Mai trebuie reţinut că inadmisibi-litatea confirmării actului juridic lovit de nulitate absolută nu trebuie confundată cu refacerea actului juridic nul absolut, refacere care este admisibilă şi valabilă, în măsura în care sunt respectate dispoziţiile legale privitoare la condiţiile de validitate, inclusiv cele nesocotite la încheierea primului act juridic. în cazul unei refaceri a actului juridic, primul act rămâne lovit de nulitate absolută, iar actul refăcut este un nou act juridic, care îşi va produce efectele de la data încheierii sale, iar nu de la data când a fost întocmit primul act. Confirmarea nu se confundă nici cu refacerea actului, deoarece în cazul acesteia din urmă ia naştere un nou act juridic, care îşi produce efectele din acel moment (ex nune), pe când confirmarea operează retroactiv. Refacerea (reînnoirea) actului juridic diferă de confirmare, având în vedere că premisa celei dintâi nu derivă în mod necesar dintr-un contract anulabil. De exemplu, se foloseşte reînnoirea pentru a permite unui act să fie preluat în formele necesare spre a putea fi înscris în cartea funciară, în vederea formalităţilor de publicitate, în plus, refacerea e obligată să respecte forma actului care se repetă (reface), în timp ce confirmarea este liberă de formă. în mod normal, refacerea se foloseşte în caz de contract nul, în timp ce validarea operează pentru contractul anulabil.

11. Distincţia dintre confirmare şi act recognitiv. Confirmarea nu trebuie confundată nici cu actul recognitiv, prin acesta din urmă recunoscându-se un act juridic preexistent numai în privinţa existenţei lui, iar nu şi cu privire la validitatea lui, ceea ce înseamnă că persoana interesată nu renunţă la dreptul de a invoca, dacă este cazul, nulitatea relativă a actului juridic preexistent (a se vedea G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 260; G. Raducan, op. cit., p. 457).

12. Distincţia dintre confirmare şi conversiune. Diferenţa dintre aceste instituţii e corelată cu diferenţa dintre anulabilitate şi nulitate. Cea dintâi implică protejarea unui interes privind efectele actului în favoarea unei părţi, ceea ce nu se întâmplă la conversiune. în consecinţă, conversiunea nu se află la latitudinea părţilor contractului, chiar dacă poate fi pronunţată doar la cererea părţii.

13. Conversiunea constă în menţinerea actului de schimb realizată prin activitatea interpretului, menit să califice altfel actul iniţial, cu respectarea intenţiei practice urmărite: dacă nu poate fi vânzare, actul poate fi convertit în donaţie, cu condiţia să existe cerinţele de fond şi de formă pentru valabilitatea acestui act juridic. în schimb, în validare, disponibilitatea efectelor actului este predată părţii al cărei interes ar putea să implice declanşarea acţiunii în anulare. Concluzia constă în faptul că cele două soluţii nu au nimic în comun, prima fiind îndreptată către act, a doua către efecte.

14. Distincţia dintre confirmare şi îndeplinirea ulterioara a unei cerinţe legale nerespectate în momentul încheierii actului juridic. Se vorbeşte uneori despre validarea actului juridic nul absolut prin îndeplinirea ulterioară a cerinţei legale nerespectate în momentul încheierii lui, validare care ar decurge din concepţia despre nulitate. în ceea ce ne priveşte, apreciem că şi într-un asemenea caz actul juridicîşi va produce efectele de la data îndeplinirii condiţiei de validitate iniţial nerespectate, afară de cazul în care printr-o normă specială s-ar dispune altfel [o asemenea normă ar fi, spre exemplu, art. 197 alin. (2) NCC, potrivit căruia „nulitatea absolută sau relativă a persoanei juridice se acoperă în toate cazurile, dacă, până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecată, cauza de nulitate a fost înlăturată"], însă nici această situaţie nu trebuie confundată cu confirmarea (a se vedea şi 6. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 249).