Art. 1424 Noul cod civil Prezumţia de divizibilitate. Excepţii Obligaţiile divizibile şi obligaţiile indivizibile
| Comentarii |
|
CAPITOLUL I
Obligaţiile divizibile şi obligaţiile indivizibile
Obligaţiile divizibile şi obligaţiile indivizibile
Art. 1424
Prezumţia de divizibilitate. Excepţii
Obligaţia este divizibilă de plin drept, cu excepţia cazului în care indivizibilitatea a fost stipulată în mod expres ori obiectul obligaţiei nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau intelectuală.
| ← Art. 1423 Noul cod civil Prezumţia de egalitate Obligaţiile... | Art. 1425 Noul cod civil Efectele obligaţiei indivizibile... → |
|---|
1. Obligaţia de a restitui o sumă de bani nu este în sine indivizibilă şi indivizibilitatea nu se ataşează de plin drept faptului că această obligaţie ar fi fost stabilită global, fără a fi prevăzută plata pe jumătate în sarcina unuia sau a celuilalt debitor (Cass., s. I civ., 11 ianuarie 1984, Bull. civ. I, nr. 12).
2. Obligaţia unei societăţi civile de a efectua lucrări destinate modificării unor clădiri conform unei promisiuni contractuale este, prin natura sa, indivizibilă, neputând suporta o împărţire, care ar crea un risc de neexecutare, cel puţin parţială (C.A. Montpellier,
Citește mai mult
19 aprilie 1979).3. Obligaţia legală de garanţie impusă vânzătorului este, prin natura sa, o obligaţie indivizibilă (Jourdain c. Lacroix (C.S., 1981-01-15), SOQUIJ AZ-81021166, J.E. 81-289, 1981, C.S. 103, în J.L. Baudouin, Y. Renaud, op. cit., p. 2089).
4. Din modul în care se stabilesc raporturile dintre medici şi policlinicile speciale cu plată, rezultă că aceste raporturi nu sunt raporturi de muncă, în înţelesul de raporturi juridice care intră sub incidenţa codului muncii, ci sunt raporturi de drept civil. Contractele cu pacienţii, în vederea asigurării tratamentelor medicale corespunzătoare, se încheie de policlinicile speciale. Primind plata cuvenită cu titlu de onorariu, din care o parte va fi repartizată medicului, policlinica perfectează acest contract, în care ea apare într-o dublă calitate: ca instituţie care se angajează să asigure pacientului un tratament adecvat printr-un anumit medic şi ca reprezentantă a medicului ales de pacient, medic pe care îl reprezintă în baza aceluiaşi contract, în relaţiile cu pacienţii. Părţi ale contractului încheiat sunt prin urmare: pacientul, policlinica specială cu plată - care a contractat în nume propriu - şi medicul consultant reprezentat de policlinică. Acest contract are un caracter intuitu personae, deoarece pacientul l-a încheiat având în vedere calităţile şi aptitudinile unui anumit medic. în ceea ce priveşte obligaţiile contractuale ale părţilor, pacientul se obligă să plătească policlinicii, integral, onorariul cuvenit pentru tratament. Policlinica şi medicul consultant contractează împreună, faţă de pacient, obligaţia de a presta tratamentul medical adecvat, obligaţie de a face care, privită în finalităţile urmărite, este indivizibilă. Din punct de vedere al pacientului nu prezintă importanţă şi nu îi este opozabil modul specific în care se repartizează între policlinică şi medic onorariul pe care l-a plătit. Neîndeplinirea culpabilă a obligaţiei indivizibile atrage după sine răspunderea materială a debitorilor sub forma despăgubirilor. Această răspundere pentru repararea prejudiciului în cazul în care se bazează pe culpa ambilor debitori nu derivă din prevederile art. 1000 alin. (3) C. civ. 1864, ci din caracterul indivizibil al obligaţiei care nu a fost executată sau a fost executată necorespunzător (Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1061/1964, în C.D. 1964, p. 112, apud 1.6. Mihuţo, A. Lesviodox, Repertoriu 1952-1969, p. 186).
2. Indivizibilitatea
Citește mai mult
poate fi naturală sau convenţională. în indivizibilitatea naturală, se distinge, de manieră uşor abstractă, indivizibilitatea naturală absolută de cea relativă. în primul caz, este vorba de obligaţii a căror executare parţială nu poate fi concepută. Astfel stau lucrurile cu unele obligaţii de a face şi, mai ales, de a nu face. Indivizibilitatea este relativă atunci când obiectul obligaţiei suportă fracţionarea, dar părţile l-au considerat ca pe un tot. Indivizibilitatea convenţională priveşte o obligaţie al cărei obiect est perfect divizibil, dar pe care părţile îl fac artificial indivizibil pentru a obţine anumite rezultate. Ea completează solidaritatea. Poate fi expresă, ceea ce este curent, dar poate fi şi implicită. Diferenţa dintre indivizibilitatea naturală şi indivizibilitatea convenţională este mică. Prima priveşte o obligaţie care prin natura sa este indivizibilă; cea de-a doua, o obligaţie care prin natura sa este divizibilă, dar este artificial calificată drept indivizibilă (P. Malaurie, L. Aynes, P. Stoffel-Munck, op. cit., p. 753-754).3. în cazul când trei codebitori sunt obligaţi să predea un cal, nu se poate ca fiecare să predea câte o treime, astfel încât creditorul poate să se îndrepte împotriva oricăruia dintre ei pentru a cere să i se predea calul. (...) Obligaţia de a da poate fi privită totdeauna ca divizibilă; de pildă, în exemplul de mai sus, obligaţia celor trei coproprietari de a da calul (adică de a transmite dreptul de proprietate asupra acestuia) este susceptibilă de diviziune pe plan intelectual; în schimb nu-i divizibilă obligaţia de a preda calul, care constituie o obligaţie de a face (T.R. Popescu, P. Anco, op. cit., p. 375).
4. Sunt indivizibile, prin natura obiectului lor, obligaţiile de a nu face. într-adevăr, orice fapt contrar obligaţiei de a nu face este, în mod necesar, indivizibil, fiindcă o executare parţială a acestei obligaţii nu se poate concepe. Tot astfel, sunt indivizibile marea majoritate a obligaţiilor de a face (de pildă, obligaţia de garanţie pentru evicţiune în vânzarea făcută de către mai muţi vânzători; obligaţia de a constitui o servitute sau ipotecă) (Ibidem).
5. Manifestarea de voinţă este expresă atât în cazul indivizibilităţii convenţionale (art. 1424 NCC), cât şi în cazul solidarităţii convenţionale (art. 1435 NCC) (G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 127).
► „Art. 1057. Obligaţia este nedivizibilă când obiectul ei, fără a fi denaturat, nu se poate face în părţi nici materiale nici intelectualele civ. 1052,1060 şi urm., 1695, 1746, 1872)":
► „Art. 1058. Obligaţia este încă nedivizibilă, când obiectul este divizibil, dar părţile contractante l-au privit sub un raport de nedivizibilitate".
În cazul obligaţiei divizibile, dacă nu rezultă altfel din împrejurări, se prezumă că obiectul obligaţiei permite împărţirea acesteia în tot atâtea datorii câţi debitori sau creditori există.
Indivizibilitatea obligaţiei este excepţia, iar aceasta trebuie stipulată expres sau trebuie să rezulte din natura obligaţiei.
Prin urmare, obligaţia este indivizibilă:
1) prin natura sa atunci când are ca obiect o prestaţie a cărei executare nu este susceptibilă de divizare
Citește mai mult
materială (ex.: întreţinerea) sau2) atunci când este declarată ca atare de părţi, chiar dacă, prin natura sa, ar fi susceptibilă de divizare.
Indivizibilitatea prezintă multe asemănări cu solidaritatea, mai ales în ceea ce priveşte efectele principale ale acesteia din urmă.
Principala deosebire dintre obligaţia solidară şi obligaţia indivizibilă constă în faptul că obligaţia solidară se divide de drept între moştenitorii debitorului ori creditorului solidar (art. 1.442 NCC), în timp ce obligaţia indivizibilă se transmite tot indivizibilă
moştenitorilor acestora (art. 1.425 NCC).
Unele efecte secundare ale solidarităţii nu se întâlnesc în cazul obligaţiilor indivizibile, raporturile dintre debitorii sau creditorii unei obligaţii indivizibile nefiind guvernate de ideea reprezentării reciproce ca în cazul obligaţiilor solidare.
Prin urmare obligaţia solidară nu este şi indivizibilă în lipsa unei convenţii în acest sens.